Prozator francez, cultivând observația realistă asupra realităților sociale, Maupassant înclină spre naturalism prin interesul pe care îl arată aspectelor patologice, monstruoase ale existenței.
De altfel, scrierea sa de debut, nuvela Bulgăre de Seu, a apărut în volumul colectiv Serile de la Medan, care prevesteau naturalismul.
Arta lui Maupassant se manifestă îndeosebi în domeniul prozei scurte (Casa Tellier, Domnișoara Fifi, Surorile Rondoli, Toine, Yvette, etc).
Dintre romanele sale, cele mai importante sunt O viață și Bel- Ami.
BULGĂRE DE SEU
( Boule de suif)
1880
Nuvela înlătură masca de respectabilitate a burgheziei franceze care își ascundea sub ea egoismul și lipsa de patriotism.
În timpul ocupației Franței de către prusaci în urma războiului din 1870, o diligență călătorește de la Rouen la Le Havre.
În ea se află un conte și doi negustori cu soțiile lor, un democrat, Cornudet, două călugărițe și o femeie de moravuri ușoare poreclită Bulgăre de Seu.
Într-o localitate în care diligența poposește, călătorii sunt împiedicați să-și continue drumul de către un ofițer prusac.
Pentru a-i lăsa să plece, acesta pune condiția ca Bulgăre de Seu să-i cedeze, ceea ce fata, plină de ură împotriva ocupanților, refuză.
Tovarășii ei de călătorie o conving să se sacrifice pentru ei, pentru ca, după aceea, să o privească plini de dispreț.
N-o așteptau decât pe Bulgăre de Seu. Veni și ea.
Părea puțin tulburată, puțin rușinată. Înaintă cu sfială spre tovarășii ei de drum care, toți, dintr-o singură mișcare, se întoarseră ca și cum n-ar fi văzut-o. Contele o luă de braț, cu demnitate, pe nevasta lui, și o îndepărtă de această atingere spurcată.
Fata cea dolofană se opri, uluită. Își adună tot curajul și-i adresă nevestei fabricantului un ”Bună ziua, doamnă”, șoptit cu umilință. Aceasta schiță din cap numai un fel de salut obraznic, pe care îl întovărăși cu o privire plină de virtute jignită. Toată lumea părea preocupată și toți stădeau departe de ea, ca și cum ar fi adus o molimă în fustele ei. Apoi năvăliră spre trăsură. Ea veni ultima, singură, și se așeză iar pe locul pe care îl ocupase în timpul primei părți a călătoriei.
Păreau că n-o văd, că n-o cunosc. Numai doamna Loiseau o privi de departe cu revoltă și-i spuse cu jumătate de glas bărbatului ei :
- Noroc că nu stau lângă ea !
Trăsura grea se urni și porni la drum.
La început tăcură. Bulgăre de Seu nu îndrăznea să ridice ochii. În același timp se simțea înfuriată împotriva tuturor vecinilor ei, umilită că se înduplecase, mânjită de sărutările prusacului în brațele căruia o aruncaseră cu ipocrizie.
Contesa se întoarse către doamna Carre-Lamadon și rupse tăcerea aceasta stânjenitoare:
- Cred că o cunoașteți pe doamna d'Etrelles ?
- Da, suntem prietene.
- Ce femeie încântătoare !
- Fermecătoare ! O fire într-adevăr de elită. De altfel și foarte cultivată și artistă până în vârful unghiilor. Cântă minunat și dansează perfect.
Fabricantul stătea de vorbă cu contele și câte un cuvânt al lor răzbea prin larma geamurilor hâțânate? ”Cupon...scadență...primă...
Loiseau, care șterpelise de la han niște cărți de joc vechi, slinoase de cât fuseseră frecate cinci ani de-a rândul pe mesele prost șterse, începu o bezigă cu nevastă-sa.
Călugărițele își luară mătăniile lungi atârnate de brâu, se închinară în același timp și începură să-și miște repede buzele, din ce în ce mai repede, grăbindu-și murmurul nelimpede ca pentru o cursă de oremus (rugăciune catolică).Din când în când sărutau o iconiță, se închinau iar și o luau de la capăt cu mormăitul iute și neîntrerupt.
Cornudet cugeta, nemișcat.
După trei ceasuri de drum, Loiseau adună crțile și spuse:
- A venit foamea !
Atunci nevastă-sa desfăcu un pachet bine legat, din care scoase o bucată de friptură de vițel. O tăie frumos în felii subțiri și egale și începură amândoi să mănânce.
- Dacă am face și noi același lucru ? întrebă contesa ?
Toți o încuvințară și ea desfăcu merindele pregătite pentru amândouă familiile. Într-un vas lung, pe al cărui capac se vedea un iepure de faianță, pentru că sub el se afla o mâncare de iepure, se ivi un pateu ademenitor, în care vine albe de slănină străbăteau carnea neagră a vânatului, amestecată cu alte cărnuri tocate mărunt. O bucată mare de șvaițer, învelit într-un jurnal, mai avea încă imprimat în pasta lui grasă cuvintele ”Fapte diverse”.
Cele două călugărițe desfăcură un colac de cârnat care mirosea a usturoi. Cornudet își afundă amândouă mâinile în același timp în buzunarele uriașe ale paltonului lui larg și scoase dintr-unul patru ouă tari și din celălalt un coltuc de pâine. Le decoji, aruncă cojile în paiele de sub picioarele lui și începu să muște din ele. Fărâmituri galbene îi cădeau în barba mare și păreau, în ea, niște steluțe.
Bulgăre de Seu, în graba și spaima plecării, nu se mai putuse gândi la nimic. Se uită ieșită din fire, înecată de furie, la toți oamenii aceștia care mâncau liniștit. Întâi se încordă toată, plină de o mânie clocotitoare și deschise gura, ca să le strige tot adevărul într-un val de ocări care îi venea pe limbă. Dar nu putu scoate nici un cuvânt, atât era de sufocată de turbare.
Nimeni n-o privea, nu se uita la ea. Se simțea înecată în disprețul acestor ticăloși cinstiți, care întâi o sacrificaseră și apoi o azvârliseră, ca pe un lucru murdar și nefolositor. Se gândi atunci la coșul ei plin de bunătăți pe care i-l înghițiseră cu lăcomie, la cei doi pui lucitori de gelatină, la pateurile, la perele, la cele patru sticle de vin roșu ale ei. Îndârjirea i se muie deodată ca o funie prea întinsă care se rupe și simți că e gata să plângă. Se sili din răsputeri, se încordă, își înghiți suspinele ca un copil, dar lacrimile veneau, străluceau pe marginea pleoapelor și două picături mari i se desprinseră din ochi și îi lunecară încet pe obraji. Altele le urmară repede, izvorând ca picăturile de apă dintr-o stâncă, și începură să cadă una după alta pe rotunjimea plină a sânului ei. Stătea dreaptă, cu privirea ațintită înainte, cu chipul palid și nemișcat, în nădejdea că n-avea s-o vadă nimeni.
Dar contesa băgă de seamă și făcu un semn bărbatului ei. El ridică din umeri, ca și cum voia să spună :”Ce vrei ? Nu-i vina mea”. Doamna Loiseau râse triumfător, pe tăcute și șopti:
- Plânge de rușine !
Cele două maici începură iar să se roage, după ce înveliseră într-o hârtie bucata de cârnat rămasă.
Atunci Cornudet, care își mistuia ouăle, își întinse picioarele lungi sub banca din fața lui, se răsturnă pe spate, își încrucișă brațele, zâmbi ca un om care a născocit o șotie bună și înepu să fluiere Marsillieza.
Toate chipurile se întunecară. Fără îndoială că acest cântec popular nu era pe placul vecinilor lui. Începură să se enerveze, să nu-și mai găsească locul și păreau gata să urle ca niște câini care aud o flașnetă. El își dădu seama și nu se opri. Câteodată chiar îngâna și cuvintele:
O, sfântă dragoste de țară,
Îndrumă, sprijină brațele noastre răzbunătoare.
Libertate, libertate scumpă,
Luptă alături de apărătorii tăi !
Trăsura alerga mai repede, zăada se întărise. Și până la Dieppe, timp de ceasuri lungi și mohorâte, peste gropile drumului, prin noaptea care se lăsa, apoi în întunericul adânc al trăsurii, el continuă, cu o încăpățânare splbatică să fluiere răzbunător și monoton, silind oamenii obosiți și scoși din fire să asculte cântecul de la un capăt la altul, să-și aducă aminte de fiecare cuvânt pe care li-l evoca fiecare măsură.
Bulgăre de Seu plângea necontenit. Câteodată, un suspin pe care nu-l putuse înghiți, răzbătea între două versuri, în întuneric.
