vineri, 31 mai 2013

DIMITRIE BOLINTINEANU - SATIRE POLITICE - NEMESIS




Dimitrie Bolintineanu 1819 - 1872





Dimitrie Bolintineanu a fost un poet, prozator, dramaturg și ziarist român.

A debutat în anul 1842 cu poezia O FATĂ TÂNĂRĂ PE PATUL MORȚII, publicată în revista „ Curier de ambe sexe”. Elegia, inspirată de dragostea pentru o fată înrudită cu el, stinsă în plină tinerețe, a fost însoțită la publicare de o frumoasă apreciere a lui Heliade Rădulescu.

În anul 1847 publică volumul cu titlul COLECȚIE DIN POEZIILE DOMNULUI DIMITRIE BOLINTINEANU.

Participă la mișcarea revoluționară din 1848, iar după înfrângerea acesteia ia drumul exilului. După întoarcerea din exil, Dimitrie Bolintineanu a desfășurat o bogată activitate literară, publicând  numeroase volume:legende și balade istorice -LEGENDE SAU BASME NAȚIONALE (1858), BĂTĂLIILE ROMÂNILOR (1859), LEGENDE NOI (1862); elegii intime și patriotice - MELODII ROMÂNE (1858), satire - NEMESIS.SATIRE POLITICE (1861); MENADELE. SATIRE POLITICE, SOCIALE (1870).

Bolintineanu a introdus și a consacrat legenda istorică la noi.

În anul 1870 publică TRAIANIADA, cea dintâi încercare de epopee din literatura română. Alcătuită din șapte cânturi, în TRAIANIADA este evocată cucerirea Daciei de către romani.

Prin CONRAD (1867), Dimitrie Bolintineanu impune ca specie literară poemul epico-liric. CONRAD este un poem romantic de inspirație byroniană, în centrul căruia se află figura proscrisului politic, care rătăcește pe meleaguri străine, cu dorul țării în suflet.

Romanele MANOIL (1855), ELENA (1862) și DORITORII NEBUNI (1864) aparținând perioadei de început a acestei specii în literatura română, se înscriu în tradiția preromantismului și romantismului european.




NEMESIS

SATIRE POLITICE
1861





DOUĂ TOMPATERE:
COCONUL BĂNICĂ ȘI COCONUL NOTREȚ


COCONUL NOTREȚ


Așa, Bănică dragă, s-a isprăvit boierul,
Ca varza dupe Paște când i se trece lerul
Nu însemnezi nimica, și încă te gonesc !
Ca iepuri în pârloage, pe noi ne huiduiesc;
Căci astăzi libertonii la toți ne-au pus mănușa.
La ministerul țării ni se închise ușa.
La alte slujbulițe nici nu e de gândit !
Cu leafa mori de foame; câștigul e oprit;
Deși ar fi mijloace, căci de nu curge, pică,
Dar, frate, ministerul nu va să-ți dea nimică.
Dar mergi la un ministru, te caută semeț:
-„Ce vei ?” - „Cu plecăciune, sunt vornicul Notreț”
-„Am cunoscut nainte p-al dumitale tată,
Un om și jumătate, era la...dar deodată:
Boierule ! ce vorbe ! Ori vii în acest loc
Ca-n timpurile noastre să-ți bați de mine joc ?
Azi suntem deopotrivă...Boierii cei din țară
Toți pe aici trecură...fă bine și te cară !”
-„Mă iartă ! ce se-ntâmplă ? nu înțeleg de loc !
Viu să te rog de-o slujbă !” Dar el se face foc,
Și cheamă dorobanțul să-mi dea pliroforie.
Acesta îmi vorbește: - Marghiloman...Agie...”
Te duce apoi la consoli; dar și ei te privesc
Ca pe cei morți ce-n viață deodată se zăresc.
„Convenția e sfântă!” E toată vorba lor !
Poftim, mă rog ! Streinii ei însuși nu ne vor !
Streinii te ajută pe cât tu ai putere;
De-o pierzi, o strici la ceafă; politica o cere,
Noi am rămas în țară bătuți și alungați
Ca generalii noștri și care n-au soldați !
Ei ne înturnă dosul, la libertoni ne lasă,
Ne dă pe uși afară și șed cu ei la masă.


Bănică ! mă ascultă, e timpul rău de tot:
Ca mâne o s-ajungem cu haina ruptă-n cot !
Ce fac ai noștri-afară ? ori câinilor tai frunză ?
De nu se mai arată Convenția s-o tunză ?
Isterico îmi vine când mă gândesc ce-am fost,
Și astăzi deopotrivă mă văz cu orice prost !
Când văz toți momularii, isnafuri leșinate,
Că îmi ridică nasul și ei la libertate !...


BĂNICĂ


Te liniștește, frate, vezi, lumea e o roată,
Și timpul o întoarce...în scurt ce o să poată ?
N-auzi în toată țara ce gogomanii spun
Că timpul boieriei era cu mult mai bun ?
O nație dorește guvernul ce nu are.
Tot marafetul este să crează fiecare
Că astăzi au românii regimul nou-născut
Când legile sunt încă tot cele din trecut.
Și astfel să urască în legile trecute
Pe cele liberale ce sunt necunoscute.


Convenția ne cere judecători pe viață.
Ba să poftești ! îi scoate în orice dimineață.
Convenția voiește să nu îți calce locul;
Te umflă, nu îți cată de ce îți e cojocul.
Ea face dopotrivă pe mare și pe mic.
Dar le mănânci la ceafă de ești un biet calic !
Se bate ca în timpul pe când era brezaia
Și zic că nu e lege a-nlocui bătaia.


Trecutul dar trăiește sub nume de prezent,
Regimul nou - când este leit Regulament.
Așadar libertatea, la mare și la mic,
S-a arătat în țară cu capul sub ișlic.
Acestea, măi Notrețe, pe cei bătrâni îi scapă,
Pe când pe ei cu-ncetul din zi în zi îi sapă.
Ca mâne toți românii schimba-vor al lor glas,
Sătui de libertatea ce le-a ieșit pe nas.
Și astfel starea nouă și oameni noi cu nume
Muri-vor înainte de-a fi născut în lume.


NOTREȚ

Așa o fi, Bănică, politica fapsi;
Dar cu aceste-adâncuri noi nu putem a ști.
Și chiar de-ar fi să fie, eu până atunci slăbesc
Făr' de chiverniseală, ca un cățel nemțesc.


BĂNICĂ

Răbdare ! cu răbdare se capătă vânatul !


NOTREȚ


Răbdare, căci nu-i alta...ni s-a vărsat păsatul.
Dar pân' s-o-ntoarce roata, vom fi în lume jos ?
Văz roata că începe a se-nturna pe dos !
Ce fac la Adunare nepotul Bărbucică ?
Și doctorul Arsuică, pelticul de Costică ?
Ce-mi face lipoveanul ? Tompaterache gros ?
Ce face oaia albă ? Ce face filaplos ?
Ce-mi face căldărușă ? și alți conservatori
Ce spun că sunt ai noștri aprinși apărători ?
Nimic ! spre ministere îmi pare că visează...
Spre viț-prezedenție nu vezi cum se-ndreptează ?


Crezând că domnitorul va cere minister
La vițe-prezidentul cel catafto boier !


Eu nu voi înfrățire...Voi starea noastră veche !
Convenția, nebunii să-i dea jos de ureche !

__________


Tompateră (tombateră) - căciulă de modă orientală, care se purta la începutul secolului trecut; persoană cu idei învechite
Ler - vreme, timp
Momular - vânzător de mărunțișuri
Isnaf - breaslă





LUI  PETRE  M.....
Ce dracul ții atâta să iei un minister ?
Toți oamenii se miră ! E oare vreun mister ?
Ai patima puterii, această tristă boală,
Ce umblă pretutindeni prostituată, goală ?
Îți place la locașu-ți să vie mulți români
Să se închine ție cu capetele-n mâni ?
Îți place pe la baluri, la nunți și la paradă
Să porți o uniformă ca vechea Baba-Radă ?
Și toți să zică: - „Iată ministru...vă uitați ?”
Îți place s-ai acasă lipcani sau dorobanți ?
Te-ndeamnă balabusta să cauți astă cale ?
Să facă să turbeze cocotele-i rivale ?
Să aibă avantagiul la teatru și la bal,
Cavaz-bașa să-i tragă cupeu-n carnaval ?
Lăsând pe alte dame de frig să se scrâncească,
Cu tot evgenismosul și vița boierească ?
Îți place oare leafa ce s-a mărit cu totul ?
Prozaice-ntreprinderi în care să vâri botul ?
Să poți a-ți face case, a cumpăra moșii ?
La noi nu-ntreabă nimini de unde-ai bogății !
Să fii bogat aice, e tot ce se dorește.
Dar cum ? de unde ? ce fel ? poporul nu gândește !
Tot ceea ce se cere e să nu fii sărac
Chiar de-ai purta de nasu-ți cercei de coji de rac.
Ce-mi vei răspunde oare ? Ieri, Panu, un boier,
A zis: - „Eu voi, măi frate, să iau un minister,
Căci de doi ani încoace mai toți m-au părăsit
Și-n curte-mi iarba verde în cale a răsărit ”.


Dar tu vei zice altfel, vei zice bunioară
Că nu vrei; însă țara nu poți să-o lași să moară;
Că faci un sacrificiu și vanitatea ta
Cu merit patriotic voiești a deghiza.
Dar tu ce strigi asupra celor de la putere,
De-ai fi ministru mâne, vei fi mai cu veghere ?
A fi un bun ministru, se cade-a fi născut
Spre-a fi, se cere încă să fii și chiar crescut,
S-ai spiritul de cârmă; prin mare socotire
Să-ntâmpini orice rele, orice nemulțumire;
Să faci ca să te teamă, făcându-te iubit,
Să nu ai slăbiciune, să nu ai favorit,
Să nu ai frate, rudă, nimic să nu te-ncline
Și legea să se puie mai sus și decât tine.


Cu tunul și cu pușca tiranii cârmuiesc;
Dar când nu mergi cu țara, ostașii se răcesc,
Toleră orice critici; dă presii libertate
Să critice guvernul, de n-ai nimic pe spate;
N-ai să te temi de nimeni; guvernu vinovat
Se teme în gazete să fie discutat.


De vor huli, ce-ți pasă ? ești bun ? poporul știe
Și cade sub disprețu-i acel ce calomnie.
De lasă să se-nșele, atunci acel popor
E o adunătură, și-acele cârduri mor.


Când omul este liber să spuie ce voiește,
Spuind, a lui mânie prin spuse se sfârșește,
Când este dimpotrivă, când presa este-n jug,
Se formă conspirații și ai să pui de plug.
Dar tu, venind la cârmă, altminterea vei face:
Întâi foncționarii cu totul vei preface,
Căci spiritul de clică la tine e mai viu
Decât convicțiunea...Se cheamă că te știu ?
Cei scoși, lăsați pe drumuri, s-ar pune să hulească
Guvernul: ei au rude, amici să-i însoțească;
Opunerea începe și pe acest trist hău,
La ochii tăi sunt una cel bun și cu cel rău.


Hoția și betisa sunt bine-aprețuite
Cu spiritul de clică când se prezint unite.


Ei vor căta s-abuze, și tu-i vei tolera
Și vei lua sistemul croit de Vilara.
Și, ocupat de certe, n-ai să lucrezi nimic,
Și-ți vei cloci cu sila lucrările-n ișlic.


Vei fi urât de oameni, privit ca un tiran,
Dar ce îți pasă ? zică-ți măcar și pehlivan,
Destul să umpli punga, să-ți faci averi și nume,
Să te cunoască țara, să fii ceva în lume.
Opinia e moartă de la un timp pe-aici.
Pierzându-ți ministerul, te-ntorci iar la calici,
Faci opozițiune, te dai cu liberalii,
Și iară te rădică pe capul lor bacalii.
Căci lumea e o gâscă, și tu ești un vulpoi:
Tip de perfecțiune al noului ciocoi,
Ce între apa veche și între apa nouă,
Se puse să-și clocească pestrițele lui ouă.


_____________

Lipcan- olăcar, ștafetă
Evghenismos - noblețe, rang (din greacă)
Convicțiune - convingere
Betisa - prostie (fr. betise)
Bacal - băcan









CLERUL

Să facem mulțumire regimului trecut !
Moravele antice și ele au căzut.
Religia e slabă sau a rămas un nume;
Morala generală gonită azi din lume.
Un popor ce nu crede în mândrul viitor
E destinat să piară necunoscut, în dor.
E mort sau mortăciune, sau și mai rău ca toate,
Căci mai rău decât moartea e când el zice:„Poate !
La popor ca acela miniștrii să-ndoiesc
De viitorul țării pe care o servesc;
Un magistrat nu crede dreptatea că-i un bine
Și poate să o vânză acelui ce-i convine;
Un preot din altare își face un bazar.
Când omul se-ndoiește de un princip primar,
Nimica nu mai crede, căci nu mai înțelege
Nimic aici în lume: aceasta e o lege.
Dar cauza căderii religiii la noi,
O, preoți ! o, călugări ! nu sunteți însuși voi ?
O tristă neștiință, o crudă nepăsare,
Unite c-o ciudată și veștedă purtare,
Au ajutat să facă pe om nepăsător,
Strein acestui sacru și îngeresc amor !
Ce faceți voi în lume ? amorul omenirii,
Al binelui, al păcii, dreptății, înfrățirii,
Al țării, al măririi, spuneți-mi, voi veniți
În inimile noastre cu drag să le sădiți ?
Veniți să ștergeți fruntea de griji apăsătoare
Acelui ce-n durere s-abate, geme, moare ?
Ca să ne dați curagiul adesea a muri,
Sau în această țară a geme și-a trăi,
Căci pentru mulți să cere tărie să trăiască
Mai mult decât să moară în Țara Românească !
„Bârfire și păcate !!! idei de eretici
Ce țările păgâne au aruncat aici !
Noi ne rugăm cu plată și cerem plată mare:
E misiunea noastră p-a zilelor cărare.
Sunt școale pentru oameni să-i facă fericiți;
Poliția veghează să fie înfrățiți;
Spitalul să primească pe cei făr' de putere:
Bogatul să ajute pe cela care piere;
Și rudele mângâie pe cel ce s-a-ntristat.
De e strein, să piară: n-are nimic de dat !
Amorul pentru țară ? nebun e cel ce-l are.
El ne-a stricat humetul din vechea noastră stare.
Cu orișice mijloace a face bani voim.
În lux și-n desfătare ne place să trăim !”
Cu astfel de condiții poporul vă urăște;
Nesocotința-n sânu-i cu îndoiala paște.
Pierdeți ce-avură-ți sacru, și iată-vă priviți
Ca ciocli ce îngroapă, ca salahori plătiți.
Acela ce urmează a regulii morală
Pe care ne-o aplică, pe cineva înșală:
El este ca plugarul ce ară ne-ncetat,
Și care-n arătură nimic n-a semănat.
În adunarea țării de drept pe voi vă cheamă;
Dar ce profită țara ? ce dor luați în seamă ?
Trei-patru umbre negre ce mute stau pe loc,
Cu care retrograzii cum vor așa le joc !
Ei se atârn de coada partidei retrograde
Sperând să le păstreze merchezul lor ce cade.
Palate strălucite, cupele, cai frumoși
Și servi trași în mătase cu bărbi și mustăcioși
Crist n-a avut în lume. Și ucenicii săi,
Cu cârja sărăciii mergeau la cei mai răi. [....]
Când cei răi către dânșii cu rău se-ntărâtau,
Ei, plini de fericire chiar moartea o luau.
Dar voi cătați în lume să adunați avere.
Ca prin avere încă să mergeți la putere:
E vorba pentru țară ? voi înapoi vă dați
Când nu e de luare, ci este ca să dați.
Copacii nalți, mari râuri și oamenii de bine
Nu pasc ei pentru dânșii; ci ca să facă bine.
Nici arte, nici științe, în patria română,
Literatură, nu vreți ca să le dați o mână.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Așa cât omul simplu se-ntreabă cu mirare
Ce scop călugăria aici în țară are ?
Și bunul-simț, ce-ncinge și însuși pe țărani
Răspunde cu durere: „ Ca să adune bani ”. [....]
Dar timpul nu mai este și clerul a căzut
De chiar a lui purtare cu furie bătut.
Vă plângeți că vă-alungă în Țara Românească ?
Dar voi ce faceți oare ca ea să vă iubească ?
Noi nu urâm nici templul, nici cei ce-i serv cu dor;
Voim să se înalțe la misiunea lor:
Să strălucească-n lume prin cugetări sublime,
Iubire d-omenire, de țară și de bine,
Ca astfel să aducă folos mângâitor
În loc să stăvilească al fericirii zbor.
Atunci ei n-ar mai strânge al aurului praf
Ca și când ar vrea s-arate că cerul e zaraf.
Căci iau de martor cerul ! ei nu au misiune
În Țara Românească avere să adune,
Nici splendide palate ca să le locuiască,
Nici caii lor cu tină pe oameni să stropească,
Nici să protege răul în oameni de nimic,
Și din doctrina sfântă să facă un trafic.


_________

Humet (huzmet) - slujbă, funcție, venitul unor dări ca vinăritul, oieritul, etc sau venitul ocnelor și al vămilor





BANUL  FLENDERIȚĂ  ȘI  NEMESIS

                                Dialog


BANUL  FLENDERIȚĂ


Așadar, cetățene, azi sunt amenințate
Principii-egalității și sfânta libertate.
Ei vor să-ntoarcă timpul de datine barbari
A fi în posturi nalte numai boierii mari.
Și numai ei să aibă drept fără datorie,
Cu privilegiuri, ranguri și cu igemonie.
Dar asta nu se poate ! Iau martur cel din cer !
Decât Regulamentul, mai bine voi să pier !
Sunt liberal, sunt roșu, socialist din fire !
Jos dar Regulamentul cu oarba-i asuprire !
Țăranilor moșie le dau...a fi halal...
Trăiască libertatea ! sufragiu-universal !
Noi suntem viitorul...destulă tiranie !
Azi eu sunt Garibaldi și voi o Românie ! [.....]



NEMESIS

Se poate, arhon bane, și nu e de mirare;
Dar știu o vorbă veche, să fie cu iertare:
„Când diavolul se face călugăr la un schit,
Aruncă-ți cămilafca și fugi, căci ești topit ! ”
Să nu faci azi ca lupul ce-n pielea cea de oaie
Vorbea pe placul turmii, să poată s-o jupoaie !
Dar află din minutul ce voi ați deveni
Amici ai lbertății, eu absolut voi fi.
Absolutismul nostru ar fi mai democrat
Decât democrația ce voi ați proclamat.
Eu am păcat a crede că lupul schimbă perii
Nu însă și năravul. Așa sunt și boierii.
Ieri încă sub regimul cu bici și asupriri,
Făcurăți să roșească pe bași și pe mudiri,
Cu sistema bătrână cu care v-ați surpat;
Azi, aruncând benișul, iei fracul lui Marat.
Azi marfa ce se trece e, vai ! democrația
Și-o puneți înainte să-atrageți simpatia
Ca mijloc să ajungeți, poporul înșelând,
La starea dinainte ce bate-al vostru gând.
La anul una mie opt sute patruzeci
Și opt, veneam în țară cu alții douăzeci,
Români din Principate:atunci Europa toată
Să facă revoluții crezu că o să poată.
Era cu noi, pe vasul ce cobora aici,
Un exaltat...nu-ți pese ce nume poate fi !
El ne cânta zi-noapte un marș de libertate:
„Aidem să punem capul ciocoilor la spate !”
Și alte lucruri triste ce, zău, mă dezgusta !
Așa cum spre exemplu îmi cânți și dumneata.
-„Nu cânți cu noi ? îmi zise o dată patriotul,
Îți place starea veche ? ești retrograd cu totul !”
Opt-nouă luni la urmă aprinsul democrat
Era domn pe o țară...iar eu ?...eu exilat !
Așadar, arhon bane ! nu-ți mai preface capul !
Nu-ți pierde nici săpunul ca să albești arapul !



BANUL FLENDERIȚĂ


Căci eu am fost odată boier protipendat
Nu mi se crede oare să fiu azi democrat ?
Acel ce recunoaște că a făcut greșeli
Arată că e astăzi mai înțelept ca ieri.
Îmi recunosc greșala și caut îndreptare;
Voi țara să câștige a sa neatârnare.
Viu astăzi la alegeri, s-alegem democrați.
Noi suntem democrații și toți cu toții frați !
Să învelim trecutul sub o perdea de fier;
Eu nu am pete-n viață...și mâna voastră cer !



NEMESIS


De nu ai pete-n viață, cu-atâta e mai rău;
O pată-i mai văzută când află locul său
P-o stofă mai lucioasă, ami albă, mai curată.
Și alianța voastră cu noi ar fi o pată.
Priimim în templul nostru pe cei ce se căiesc;
Combatem împreună pe cei ce rătăcesc.
Dar nu schimbăm credința, cum voi cătați a face,
Noi vom pieri cu dânsa, orce ursită-ar face.

_________

Nemesis - zeița răzbunării și a justiției
sunt roșu - roșu - nume dat în epocă partizanilor și membrilor partidului liberal.
arhon - titlu de politețe cu care se adresa cineva unui boier
Camilafcă - potcap purtat de călugării și episcopii ortodocși.
mudir - subprefect (turcă)
Beniș - haină boierească lungă și tivită cu blană
Jean-Paul Marat (1743-1793) - fruntaș al Marii Revoluții Franceze, unul din conducătorii Iacobinilor.
protipendadă - marea boierime care se bucura, în orânduirea feudală de privilegii speciale.






joi, 30 mai 2013

LUCIAN DIN SAMOSATA - SCRIERI


Lucian din Samosata 125 - 181



 ”Lucian din Samosata aparține întru totul epocii sale, al cărei reprezentant strălucit a fost; și dacă îl considerăm pe Plutarh ultimul mare scriitor antic, Lucian este primul dintre moderni. Unul dintre rarii literați care, în ciuda timpului ce s-a scurs, a rămas tânăr creând un stil - mai mult un gen - ce și-a păstrat toată prospețimea, rămânând la fel de convingător astăzi, cum fusese la sfârșitul imperiului roman. Cu toate că puțini scriitori au fost, ca el, atât de legați de epoca lor, totuși Lucian a  reușit să creeze o nouă modalitate literară, inspirată de talentul său și - dacă deseori a fost copiat - cu greu a putut fi depășit”. - Sanda Diamantescu - ”Repere culturale ale lumii antice.”

Mulți dintre cei ce i-au studiat opera l-au considerat a fi ÎNTÂIUL GAZETAR AL LUMII - și mă număr și eu printre ei - și veți vedea, din selecția fragmentelor pe care am făcut-o pentru voi, dacă avem dreptate sau nu.

Totul în literatura sa este ancorat în contemporaneitate. Dar scrierile lui trec dincolo de faptul banal și chiar extraordinar. El ilustrează concepții, militează pentru dreptate și logica vieții, adoptând PAMFLETUL, ironia, și, mai ales - calitate rară și veșnic contemporană ! - oferind soluții.

Dacă Lucian, prin stilul său ales și o variată fantezie, este un literat, prin înverșunarea și prin simțul actualității devine un gazetar; și, chiar dacă a scris îndeosebi despre problemele  arzătoare ale epocii, a izbutit prin sinteză să fie universal. Tarele  pe care le-a surprins fac parte din eternul omenesc. Dacă ne par mai subliniate, într-o vreme când totul dobândise un contur supradimensionat, personajele lui se regăsesc mereu de-a lungul  tuturor timpurilor. Fac parte din galeria de tipuri umane creionate de mulți, dar creionate și de Lucian mai subtil, mai elegant și mai virulent.

Este adevărat că a trăit într-un moment crucial al istoriei lumii contemporane, când imperiul roman intra în dezagregare din  pricina nenumăratelor sale probleme interne, dintre care cele mai grave erau corupția și abuzurile.

Mulți au încercat să descrie decadența romană, puțini însă au reușit. Scriitorii creștini de mai târziu au osândit peste măsură acest sfârșit, dureros, al unei civilizații: dar nu este mai puțin adevărat că Roma luneca încet și precis spre o lume ce devenea acaparatoare de bunuri și penibil arivistă. Idealurile morale aproape că muriseră. Singura valoare neîndoielnică era banul, indiferent prin ce mijloace fusese dobândit. (pare cunoscut nu-i așa ? așadar nu suntem singurii și nici timpul nu este unic....este universalitatea omului și a...metehnelor lui). Posesorul devenise astfel posedat de bunurile sale.

Omul, care în civilizația greacă era așezat în mijlocul universului - cauză și finalitate - ajunsese un mijloc supus altor  mijloace. Postură penibilă și vrednică de toate ironiile: „ Plăcerile curg fără întrerupere și, amestecându-se cu noroi, lărgesc ulițele. Plăcerile întovărășite de adultere, de sete de arginți, de  jurăminte strâmbe și de toate slăbiciunile omenești !” protestează Lucian,care este sirian de origină, elen spiritualmente și roman prin adopție.

Grecul din Lucian însă respinge o lume în care nu primează Binele îmbinat cu Frumosul, adică etică și estetică. De aceea protestează energic și caută să salveze Roma de la dezastru, impunând Morala prin demascarea viciilor.

Nu trebuie să insistăm prea mult pentru a ști că niciodată Morala n-a îndreptat o națiune coruptă. Umanismul lui Lucian (vă amintiți că am vorbit despre asta) - și nu putem contesta ideile lui generoase, chiar dacă el întrebuințează uneori pamfletul cu prea multă violență - n-a izbutit să dezrădăcineze racile adânc înfipte în concepția imperiului roman. Capitala devenise, de pe urma nenumăratelor cuceriri, un oraș suprapopulat, numărând mai bine de un milion de locuitori - ceea ce, pentru acele vremi, constituia un monstruos conglomerat de popoare diferite.

Jumătate din populație venea de pe coastele Mediteranei sau din îndepărtatele provincii orientale și toți munceau exclusiv pentru imperiu, supuși unor legi nedrepte până la arbitrar !

La Roma totul era să pari și nu să fii, să ajungi și nu să realizezi, să profiți de ocazii fără să urci drumul întortocheat și dureros al cunoașterii, pe care îl visaseră grecii și îl regreta Lucian. Dar ce mai putea fi autentic, atunci când era așa de restrânsă libertatea ? Scrisul și elocvența erau sortite sofisticii, de vreme ce  subiectele erau născociri superficiale, vrednice doar de un public nepregătit și destul de blazat, ce căuta curiozități sau amuzamente - era marea modă - asupra cărora artistul își exercita virtuozitatea. Improvizând - deoarece improvizația era considerată un „summum” al elocvenței, bucăți lipsite de fond și rupte de realități, care aparțineau artei - dacă aparțineau ! - dar prin cadențe și imagini îndrăznețe, figuri de stil, confuzii hazlii sau pamflete răutăcioase, interesante prin intenția lor distrugătoare.

Aceasta este lumea culturii pe care o va găsi Lucian la Roma, proaspăt sosit din îndepărtata Ionie.

Să revenim puțin la Lucian - care s-a născut în Samosata (Samosata era capitala districtului Commagene, situat în nord-estul Syriei). Data nașterii (ca și cea a morții) este incertă dar după unele conjecturi, scriitorul ar fi văzut lumina zilei pe la 125. Prima limbă pe care a vorbit-o a fost siriana și mediul asupra căruia și-a deschis ochii nu era din cele mai alese, tatăl său fiind un om simplu și lipsit de mijloace; iar Samosata nu reprezenta un loc prea civilizat și nici cu o mare tradiție intelectuală - Lucian însuși se califică în scrierile sale ca fiind un ”barbar”. Nu știm nimic despre primele sale studii dar el ne povestește într-una din celebrele lui bucăți, VISUL, cum tatăl său l-a trimis ucenic la un cioplitor în piatră, dar tânărul avea alte preocupări care-l urmăreau cu insistență și, din nebăgare de seamă, a spart o placă de marmură. Spre norocul lui (și-al nostru), maestrul s-a înfuriat cumplit și l-a bătut, așa încât Lucian s-a văzut nevoit să părăsească o meserie care nu-i plăcea și să plece din Samosata pentru a ajunge în Ionia, unde avea să urmeze studiile spre care năzuia.

În vremea aceea, Ionia era ca un adevărat muzeu. De la venirea la cârmă a Antoninilor, pacea și prosperitatea adusese o nouă înflorire a culturii, prețuită fiind îndeosebi istoria și filosofia. Dar arta preferată de contemporani era elocvența, care în Ionia avea o lungă și fertilă tradiție. Nenumărate școli ființau pentru elevii veniți din toate colțurile imperiului și maeștrii retoricii, ca Scopelianos, Polemon și alții, stârneau entuziasmul unui tineret dornic de-a se impune cât mai repede. Ionia redevenise ceea ce, de fapt, fusese în trecut, încă de pe vremea lui Homer, un centru de cultură.

Nu se cunosc date despre maestrul lui Lucian căci el n-a povestit nimic în scrierile sale despre cel ce l-a călăuzit în lumea spiritului; dar în orice caz, a fost admirabil îndrumat. A absorbit repede și până la esențe cultura greacă, devenind spiritualmente grec. Cunoaște pe Homer pe dinafară, i-a citit și memorat pe Hesiod, Teognis, Pindar și Simonide. Tragicii vor însemna pentru el o culme a artei. Îndeosebi comicii îi vor da de gândit. Se va regăsi mai cu seamă în ei decât în ceilalți autori pe care i-a studiat, folosindu-se de sarcasmul lui Aristofan pentru a contura ridicolul unor personaje.


Dar scriitorul cel mai admirat de Lucian a este Demostene. Marele orator, vocea de aur a Greciei, neîntrecut niciodată de nimeni prin eleganța și armoniile supreme ale cuvântului, este idealul său.

Astfel, înzestrat cu un voluminos bagaj de cunoștințe, Lucian debutează, în fine, în carieră. Pledează mai întâi ca avocat în Antiohia, dar este repede dezgustat de barou și de clienții săi. Se hotărește să părăsească orașul, pentru a porni prin diferite țări, îmbrățișând meseria de sofist și conferențiind pe gustul vremii.

Grecii, pe lângă sensibilitatea lor artistică și simțul măsurii, au fost înzestrați și cu darul vorbei și al persuasiunii. Începând cu poemele homerice, unde cel puțin o treime din versuri sunt  consacrate discursurilor și unde majoritatea personajelor au știut să-și impună ideile într-o formă artistică, grecii nu numai că au profesat elocvența într-o agora, pentru cauze polotice, dar au inventat și două meserii admirabile care au onorat puterea cuvântului: avocatura și teatrul. Demostene a mers și mai departe: a încercat să salveze civilizația greacă prin strălucirea argumentării, împotriva forței brutale care o amenința.

Dar pe vremea lui Lucian, elocvența coborâse, din păcate, la simple focuri de artificii.

În secolul al II-lea după Hr. se dezvoltase în lumea mediteraneană o nouă modalitate de a gândi și, mai cu seamă de a se exprima, căreia i s-a spus -a doua sofistică.

Prima sofistică (sec. V î.Hr) ajunsese, în materie de Morală - la scepticism dar, ea urmărea totuși, țeluri mai onorabile. Sofiștii înființaseră școli unde se instruiau tinerii ca să pledeze în fața tribunalului și, dacă dacă se considera pe atunci (!) că multe idei pot fi relative, sofiștii păstraseră un oarecare respect pentru dreptate și adevăr.

Cea de-a doua sofistică nu avea însă aproape nimic comun cu prima sofistică. Ea se întemeia pe principiul că nu există nici o idee  adevărată și că se pot invoca, despre orice subiect, argumente  „pro” și  „contra”. Este incontestabil că despre orice subiect superficial putem face speculații felurite, reducând demonstrația doar la jocuri de cuvinte. Dar adevărurile temeinice au întotdeauna un  fond intangibil.

Deci trebuie să ni-l închipuim pe sofistul secolului al II-lea drept un profesionist al cuvântului, preocupat să se producă în fața publicului. El se supune unui exercițiu cotidian, face improvizații orale și compoziții scrise. Își lucrează vocea, își studiază gesturile, întocmai ca un actor, înfățișându-se în fața admiratorilor săi cu speranța că va recolta aplauze entuziaste.

Pentru a nu stârni susceptibilitatea celor puternici, se va feri de subiectele importante ale epocii. Nu va ataca nici corupția, nici abuzurile; dimpotrivă, va cultiva absurdul și, cum paradoxul este la modă, se vor aduce elogii lenei, cheliei ori pletelor bogate. Arta constă în a dovedi folosul și ridicolul lor, spre a demonstra cu abilitate cât de relative pot fi bucuriile și necazurile pământenilor. Acești oratori ambulanți, dealtminteri foarte bine plătiți, vor  circula de-a lungul imperiului, dând adevărate reprezentații. Lor li se va alătura Lucian, profesând paradoxul cu o vervă plină de  fantezie, cu intenția de a interesa prin efectul prestigios al  cuvântului.

Iată-l, deci, pe Lucian (după ce a părăsit meseria de avocat) devenind conferențiar. Călătorește de-a lungul Mediteranei și, pretutindeni, culege succese considerabile. Încearcă, apoi, să se stabilească la Roma; dar orașul nu-i place și spre patruzeci de ani, alege drept reședință Atena, care-l încântă.

Până acum Lucian fusese considerat maestru al celei de-a doua sofistici. Dar, cu timpul și prin muncă susținută, își va ascuți înțelegerea și își va rafina gustul. Viața de hoinar, de când nu mai este atât de tânăr, îi place tot mai puțin, așa că s-a însurat. Preferă un trai liniștit, acum, ca să poată medita, întorcându-se spre vechii dascăli. Platon ocupă primul loc. Mulți îl consideră pe Lucian un cinic și un adept al lui Epicur dar, în adâncul conștiinței sale domină Platon. Lucian a devenit acum un memorialist și, de aici încolo, vrea să îndrepte lumea, adică s-o salveze - după cum avea să dorească și Voltaire peste veacuri și într-o epocă la fel de coruptă - și, cu inteligența lui superioară, vede toate fenomenele în perspectivă, adică în suita consecințelor și fatale tragedii se configurează la orizont. Lucian nu este singurul cetățean al Romei în stare să prevadă dezastrul. De altminteri, o bună parte a intelectualilor vremii presimțeau ce avea să se întâmple : Marcus Aurelius, cu o rară sensibilitate și nespuse regrete, comentează cu mare îngrijorare prezentul și consecințele lui. Ideile sunt în aer și Lucian se consideră dator să le rostească, sus și tare, ca un manifest al moralistului și al omului de bine care era.
 Așadar, era inevitabil și ca spiritul său satiric să-i atragă numeroși dușmani. Și, pentru că ataca mereu mediocritatea ce călca totul în picioare ca să se impună, era greu să nu fi fost cel puțin scârbit, dacă nu chiar învins (PESCARUL). Retorii, falșii filosofi, îmbogățiții fără  cauză, șarlatanii demascați de el îl urmăresc prin diferite mijloace, până la josnicie. Desigur, pamfletarul Lucian este de talie să-i înfrunte.

Dar lupta este inelegantă și, de aceea, pesemne obosit de răutate și prostie, hotărăște să părăsească Atena pentru Alexandria. S-a întors totuși în capitala Greciei, după vreo câțiva ani, ca să moară în orașul pe care sufletește nu-l părăsise niciodată. Nu se cunoaște data morții lui. Unii specialiști îi acordă o viață îndelungată, trecută de șaptezeci de ani.

Datele biografice - anii nașterii și ai decesului pe care i-am postat la imaginea lui de la începutul articolului sunt ani „girați” de Wikipedia.






CUM TREBUIE SCRISĂ ISTORIA  (fragmente)

3. Iubite prietene, când i-am văzut și i-am ascultat, mi-a venit în minte o binecunoscută ispravă a filozofului din Sinope (Diogene). Se vorbea de apropiata sosire a lui Filip în fruntea oștilor sale. Pe toți corintienii îi cuprinde panica. Îndată s-au și pus pe lucru: unul pregătea armele, altul căra pietre, un al treilea întărea temelia zidului, ori îi refăcea crenelurile. Un altul, în sfârșit, dădea o mână de ajutor acolo unde putea să fie și el cu ceva de folos. Diogene, uitându-se la toate acestea și neavând ce face - nimeni nu-l folosea la nimic ! - își strânse mantaua în cingătoare și se porni cu înverșunare să rostogolească în sus și-n jos, pe Craneion (o străduță) butoiul unde își avea aăpostul. Când unul din cunoscuții lui i-a pus întrebarea: „ Ce vrei să faci, Diogene ?”, el a răspuns: „Îmi rpstpgplesc și eu butoiul, pentru ca, în mijlocul atâtor oameni harnici, să nu par a fi singurul leneș”.

4. Scumpe Filon, ca să nu fiu doar eu mut, într-o vreme în care se găsesc atâția ce-i tot dau cu gura, și ca să nu mă arăt aemenea unui soldat-figurant de prin  comedii, care gura și-o cască, dar de vorbit nu vorbește nimic, am socotit de bine să-mi rostogolesc și eu butoiul - atât cât m-or lăsa puterile -, fără să scriu însă istorie și să povestesc întâmplări. Căci nu sunt chiar atât de cutezător. Nu te teme ! Știu ce primejdios lucru e să rostogolești printre stânci un butoiaș - mai ales unul ca al meu, care nici măcar dintr-o argilă mai vârtoasă nu-i făcut. Într-adevăr, numai că s-ar ciocni de vreo piatră cât de mică și ar trebui să-i adun cioburile ! Am să-ți înfățișez acum  ce mi-am pus în gând să fac pentru a putea să iau parte la război, fiind însă ferit de primejdii și rămânând în afară de bătaia săgeților. Mă voi ține cu înțelepciune departe „de fum și de valuri”, precum și de toate grijile câte-l copleșesc pe un istoric. Istoricilor am să le dau numai un mic îndemn și câteva sfaturi, ca să pot lua și eu, alături de ei, parte la munca de clădire, dar fără să pretind ca numele meu să figureze pe inscripția vreunei clădiri, fiindcă eu, unul, n-am atins argile decât cu vârful degetului.

- - - - - - - - - - - - - - - - -  - - - -  - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

7. Ce fel de greșeli pot fi făcute într-o compoziție istorică vei înțelege și tu, ca și mine, care am ascultat adesea lucrări de acest soi, și vei înțelege acest lucru mai cu seamă dacă-ți vei apleca cu grijă urechea la tot ce se citește în această privință. Deocamdată n-ar fi rău să pomenesc, bunăoară, de câteva din scrierile istorice neizbutite, alcătuite în zilele noastre. Să cercetez, mai întâi, cât de mare e greșeala acelora care nu se sinchisesc de istorisirea întâmplărilor, ci își irosesc talentul tot aducând laude cârmuitorilor și căpeteniilor de oști.

Acești istorici îi înalță în slăvi pe cei de un neam cu ei, ponegrindu-i peste măsură pe vrăjmași: nu-și dau seama că ceea ce desparte istoria de laudă nu este doar un istm îngust, ci un zid foarte gros. Ca să fac o comparație, pe care o împrumut de la Muzică, aș spune că între Istorie și Elogiu se află un interval de două octave. Cel care înalță laude nu se îngrijește decât de un lucru: să laude, desfătându-l astfel pe cel lăudat, chiar dacă numai cu prețul unei minciuni își atinge scopul. Desigur că lui puțin îi pasă de asta ! Istoria însă nu poate răbda nici un neadevăr, fie el cât de mic, tot așa precum - după spusa medicilor - artera trahee nu poate primi nici o picătură de lichid.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -- - - -

13. Ce poate fi oare plăcut în faptul exagerării ? Afară numai dacă nu e cineva atât de prost, încât să-l bucure laudele ale căror neadevăr sare în ochi. Tot așa sunt și oamenii urâți, mai ales femeile, care cer pictorilor să-i înfățișeze cât se poate mai frumoși. Femeile acestea își închipuie că vor avea un chip mai plăcut dacă pictorul, zugrăvindu-li-l, le pune mai multă rumeneală în obraji și amestecă mult alb în vopsea.

Iată și greșeala celor mai mulți istorici care înfățișează în chip măgulitor prezentul, urmărind să tragă tot felul de foloase și de câștiguri de pe urma istoriei. Se cuvine să-i urâm ca pe unii care, în vremea noastră, s-au dovedit lingușitori și neîndemnatici, iar prin exagerarea lor vor face ca pe viitor să fie puse la îndoială toate faptele descrise. Dacă cineva crede că e de neapărată trebuință ca într-o lucrare istorică să-și aibă și desfătarea partea ei, lucrul este posibil folosind unele podoabe care nu vatămă adevărul și care pot fi întâlnite și în alte feluri de scrieri. Cei mai mulți istorici însă le nesocotesc, aducând în scrisul lor înfrumusețări și împodobiri cu  duiumul, care nu se potrivesc câtuși de puțin.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

20. Fiindcă nu sunt în stare să spună ceea ce poate fi de folos, ori fiindcă nu-și dau seama ce trebuie să fie povestit, istoricii noștri se apucă să descrie regiuni și peșteri. Când au de-a face cu întâmplări multe și însemnate, se aseamănă întocmai acelui sclav nedeprins cu avuția stăpânului său și pe care acesta i-a lăsat-o de curând drept moștenire. Nu știe nici cum să îmbrace o haină, nici cum să se poarte la un ospăț. Se află deseori în fața unor fripturi de pasăre, de porc, de iepure, dar înghite peste măsură numai zarzavat fiert și cărnuri sărate, până plesnește de cât înfulecă. Autorul pe care l-am pomenit ne descrie și unele răni cu totul de necrezut, și unele morți nemaiîntâlnite. Povestește, bunăoară, că un luptător a fost rănit la degetul mare de la picior, fapt care i-a adus pe loc moartea; de asemenea că, numai prin strigătele lui, generalul Priscus a ucis douăzeci și șapte de dușmani. Până și în privința numărului celor care au murit ne înșală, fiind în contrazicere cu cifrele pe care le putem găsi în scrisorile cârmuitorilor de oști. Astfel, pretinde că la Europos și-au găsit moartea trei sute șaptezeci de mii două sute șapte dușmani, romanii pierzând numai doi soldați, iar răniți fiind doar nouă la număr. Nu știu ce om cu mintea cumpănită ar răbda minciunile acestuia !

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -  - - - - - - - - - - - - - - -

36. Va trebui să afirmăm că un om, fie el cât de deștept, are totuși nevoie să-și însușească un meșteșug sau o învățătură ca să afle ceea ce nu cunoaște. Căci altfel ar însemna că ar putea să cânte din chitară și din flaut și ar ști  toate fără să fi primit nici o  educație. De fapt, însă, fără învățătură nimeni nu poate să execute vreo melodie. Dar dacă primește lecții de la un dascăl, omul ajunge degrabă să cânte de unul singur.



DESPRE PÂRĂ, CĂREIA NU TREBUIE SĂ-I DĂM LESNE CREZARE

1. neștiința e un lucru îngrozitor. Este izvorul multor nenorociri omenești. Ea așterne peste faptele noastre un fel de ceață, întunecă adevărul și, în umbra ei,  ascunde viața fiecărui muritor. Noi toți părem, desigur, niște rătăcitori prin beznă sau, mai degrabă, niște orbi, care, fără a ne da seama, ne izbim de lucruri și mergem mai departe decât ar trebui; nu vedem ceea ce e în apropierea noastră la picioarele noastre, dar ne temem de ceea ce e departe, la foarte mare depărtare, ca și cum acel lucru ne-ar putea fi o piedică. Într-un cuvânt, în tot ce facem nu pierdem mai niciodată prilejul de a ne poticni. Ei bine, neștiințaa pus la îndemână poeților tragici, atâtea subiecte pentru dramele lor: labdacizii, pelopizii și alte întâmplări asemănătoare. Ai putea să-ți dai seama că cele mai multe din nenorocirile înfățișate pe scenă sunt pricinuite de neștiință, ca și cum aceasta ar fi un fel de divinitate a tragediei.

Spusele mele privesc toate marile neajunsuri ale neștiinței, dar mai cu seamă pârile acelea neîntemeiate, împotriva rudelor și prietenilor, pâri din pricina cărora multe căminuri s-au năruit, cetăți întregi au fost răvășite până la temelie, atâția părinți s-au înfuriat groaznic împotriva copiilor lor, frații împotriva fraților, copiii împotriva părinților și cei îndrăgiți împotriva celor care-i îndrăgeau. Multe prietenii s-au destrămat și multe jurăminte au fost călcate pentru că s-a dat crezare pârilor.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

6. Și acum, dacă vă învoiți, să arătăm și noi, urmând pilda pictorului din Efes, care sunt însușirile Pârii. Dar mai întâi va trebui să hotărâm printr-o definiție ce înseamnă ea. Căci, în chipul acesta, imaginea pe care-o vom zugrăvi o să fie mai lămurită. Pâra este, așadar, o învinuire făcută fără martori, fără ca învinuitul să știe ceva; i se dă crezare deși vorbește doar o singură parte, neîmpotrivindu-i-se nimeni. Iată despre ce vrea să se ocupe această scriere. Întrucât aici, când e vorba de pâră, sunt trei personaje, ca și într-o comedie, acuzatorul, acuzatul și omul în fața căruia se aduce învinuirea, trebuie să cercetăm rând pe rând cum își vor juca rolul, în chip firesc, aceste personaje.



File:Lucian Somnium.jpg

 Somnium - Lucian din Samosata (lucrare tipărită la Basel în sec XVI)




miercuri, 29 mai 2013

NIMIC DIN CE-I OMENESC NU-MI ESTE STRĂIN......- Pictură







Tentația  de  Andrea Landini


0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)



Dincolo de splendoarea picturilor selectate sper că veți aprecia - și zâmbi - la ironia fină și....șugubeață uneori, din aceste tablouri .





0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)




Jehan Georges Vibert



0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)




Andrea Landini - Aniversarea


0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)






Francois Brunery - Meniul



0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)



Leo Herrmann


0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)



Andrea Landini



0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)



Henri Adolphe Laissement


0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)



Leo Herrmann


0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)

1

Jean Georges Vibert  - Păunul și... împăunatul 



0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)




Leo Herrmann

0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)

Vibert Jean Georges A Plate Of Cakes
Vibert Jean Georges - Farfuria cu prăjituri


0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)

1

Brunery Francois



0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)


1

Brunery Francois - Fără milă


0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)



Un gând amuzant - Georges Croegaert

0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)

1
O alegere dificilă - Jehan-Georges Vibert


0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)

1
Ceaiul de după-amiază - Brunery Francois


0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)


Jean-Georges Vibert (1840–1902)


0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)




Jehan George Vibert

0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)



Călugăr cântând - Ernst Nowak (1851-1919)


0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)



O picătură bună - Georg Rоssler (1861-1925)


0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)


Adolf Humborg
Adolf Humborg


0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)


Călugăr discutând cu niște spadasini - Alcide Segoni (1847-1894)

0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)



Pictor german (necunoscut) aproximativ 1900


0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)


Francois Brunery

0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)



Maurice Joron Frankrike



0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)



Max Scholz


0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)





Acuarelă - Un preot și doi bărbați șezând la masă - Giuseppe Signorini (1857–1932)

0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)


Josef Wagner Höhenberg 1870 Höhenberg ( Opf )
Josef Wagner-Hohenberg. 1870 - 1937



0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)


Franсois Brunery
Franсois Brunery



0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)



Giuseppe Aureli
Giuseppe Aureli


0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)



Degustătorul - Ludwig Valenta (1882-1943)


0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)


1
Eduard Theodor Ritter von Grutzner. 1846 - 1925


0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)


1
Eduard Theodor Ritter von Grutzner. 1846 - 1925


0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)



EDUARD VON GRÜ TZNER( Gross Karlowitz 1846 1925 Mü
Eduard Theodor Ritter von Grutzner. 1846 - 1925



0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)



Vizita  Cardinalului - Pablo Salinas y Teruel (1871–1946)


0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)


Fratele chelar  -  Ernst  Nowak (1851 - 1919)


0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)


Ce sete !  -  Eduard Theodor Ritter von Grutzner



0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)




Trișorul - Raffaele Armenise (1852–1925)



0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)




Toby E Rosenthal

0_418bc_892bbf70_L (500x100, 54Kb)