luni, 28 aprilie 2014

ARTISTUL PLASTIC HEIKKI LEIS







Heikki  Leis s-a născut în 1973 în Tartu, Estonia. A trăit și a lucrat în acest oraș în cea mai mare parte a vieții sale de până acum.

A studiat în Tartu o școală cu rofil filologic și apoi a absolvit Facultatea de Arte din Tartu în 1991- secția zidărie - sculptură.

Din 2000 lucrează ca liber profesionist și se ocupă de fotografie, sculptură și desen în creion.

Din 2004 el ia parte la expoziții de pictură și fotografie.

A fost foarte apreciat ciclul  de desene - Ritualuri de dimineața - categoria ”Viața de zi cu zi”. 
Lucrările sale se înscriu în hyper-realism.





Фотореализм карандашом Heikki Leis




Фотореализм карандашом Heikki Leis





Фотореализм карандашом Heikki Leis




Фотореализм карандашом Heikki Leis



Фотореализм карандашом Heikki Leis




Фотореализм карандашом Heikki Leis




Фотореализм карандашом Heikki Leis




Фотореализм карандашом Heikki Leis





Фотореализм карандашом Heikki Leis





 http://www.heikkileis.ee/joonistused/index.
htmlhttp://www.heikkileis.ee/skulptuur/index.html





RUGĂMINTE de Elisabeta de Wied







RUGĂMINTE


de Elisabeta de Wied, Regina Elisabeta a României,
Carmen Sylva)


Mai ia-mă 'n poală, mamă dragă,
Că-i noapte-acum de tot,
Și-așa-i de lung și larg iatacul –
Mi-e somn de nu mai pot.



Să-mi cânți și cântecul de-aseară,
Să-mi spui și basme-apoi
Cu smei, să ne sbârlim iar, mamă,
De frică amândoi.


Și când mi s-or închide ochii

Ușor tu să mă pui
În pat cum faci când stând plecată
Zici: puiul mamei, puiu !




Nata V

HEINRICH HEINE - POEZII - în traducerea lui Șt. O. Iosif



TREI  SONETE

I

(Traumbilder)
În vis, părea la nuntă că mă-nvită;
Și se făcea că eu plecam de-acasă
În frac de gală, vestă de mătase;
În fața mea sta dulcea mea iubită.

M-am închinat și-am zis: "Sunteți mireasă ?
Eh, vă doresc viață fericită !"
Dar vorba mea era așa silită,
Pe cât de rece și politicoasă.

Atunci iubita izbucni în plâns,
Și-n lacrimile ce-i curgeau întruna,
Încântătorul chip al ei s-a stins.

O, dulcii ochi, evlavioase stele,
De mă mințesc aievea-ntotdeauna,
Măcar în vis mă-ncred cu drag în ele.







II




(Mamei sale B. Heine, născută von Gelden)
Sunt învățat să port sus a mea frunte,
Căci firea mea e dârză și-ndrăzneață;
Chiar regele de m-ar privi în față,
Privirea mea ar ști cum să-l înfrunte.

Dar, scumpă mamă, oricât de semeață
Figura mea ar sta să se încrunte,
Eu șovăiesc, cu pletele cărunte
Când mi te-apropii, sfântă și măreață.

Spiritul tău poate mă umilește,
Spirit înalt, ce nu cunoaște frică
Și fulgerul spre ceruri se ridică.

O amintire mă neliniștește,
Purtarea mea cea rea posomorât-a
Inima care m-a iubit atâta ?






III


Ca un nebun te-am părăsit odată,
În lumea largă dorul mă gonise
Să cat iubirea-ntrevăzută-n vise,
Ca s-o cuprind în inima mea toată.

Și am cerșit pomana ne-nsemnată
Rătăcitor, cu brațele deschise,
Și am bătut la porțile închise,
Dar numai ură-mi dară ca răsplată.

Ci eu doream iubirea,-n veci iubirea,
Și asta n-am găsit-o nicăirea.
Bolnav și trist m-am reîntors acasă.

Tu mi-ai ieșit atunci în prag duioasă,
Și, ah, în ochii tăi sta zugrăvită
Iubirea sfântă, dulce, mult dorită.




ARBORII-NFLORIȚI RĂSUNĂ...




Arborii-nfloriți răsună,
Cîntă cuiburile-n slavă...
Cine-i oare capelmaistrul
În orchestra din dumbravă ?

Pițigoiul care-ntr-una

Dă din cap cu-atîta fală ?
Ori pedantul cuc ce-și strigă
Numele fără greșeală ?

Este oare cocostîrcul,

Care, tacticos la pasuri,
Calcă-nfipt pe lungi picioare,
În acest concert de glasuri ?

Nu ! În inimă-mi trăiește

Cela ce conduce corul...
Tainic simt cum bate tactul,
Și socot că e amorul.






PĂDURI ȘI CÂMPURI SE-NVEȘMÂNTĂ...


Păduri și cîmpuri se-nvesmîntă
Cu flori, -  s-a desprimăvărat...
Voioasă ciocîrlia cîntă
Sus, în văzduhul fermecat.

Tresare inima-mi pustie

Din toropeala-i de mormînt,
Și tu mă faci, o ! ciocîrlie,
Să plîng încet, și trist să cînt...

Ea-mi strigă gingaș din tărie:

- ce tot îngîni acolo-ncet ?
  - un cîntec, dragă ciocîrlie,
Și-s ani de cînd îl tot repet !

Îl cînt pe cîmpuri vara-ntreagă,

De mult durerea mi-l urzi,
Și chiar, o ! ciocîrlie dragă,
Bunica ta mi-l auzi !...






duminică, 27 aprilie 2014

DANTE - DIVINA COMEDIE - PURGATORIUL - (Cântul XXXIII) - traducere de George Coșbuc








http://cdn8.openculture.com/wp-content/uploads/2013/10/4arrival-of-souls-purgatory-1.jpg



CÂNTUL XXXIII



„Deus, venerunt gentes“, alternând
ori trei, ori patru dulce-o psalmodie
cântar-acele doamne,-acum plângând,

și le-asculta și-ofta-n cucernicie

stăpâna mea, și-așa schimbată cum
nu mult mai mult sub cruce-ai fost, Mărie.

Iar, când fecioarele-i făcură drum

și ei ca să vorbească, ea,-n picioare
stând dreaptă-n sus, răspuns-a lor acum

și-n faț-avea a focului coloare.

—„Puțin și nu mă veți vedea, vorbi,
și iar mă veți vedea, dragi surioare !“

Pe toate șapte-n față-i le pofti,

și-n urma ei, prin semn numai, m-aduse,
pe doamna și pe Stațiu, ce s-opri.

și-a mers așa și nu cred că făcuse

nici zece pași de-ai ei pe-acel pământ,
când ochii dulci în ochii mei și-i puse.

„Să vii,“ a zis cu liniștit cuvânt,

„aproape-așa că, de-aș vorbi cu tine,
să poți s-auzi de-aproape-al meu cuvânt.“

Când fui, cum trebuia, mai lângă sine:

„De ce, mi-a zis, n-ai, frate, tu-ndrăzneală
să-ntrebi acum, când mergi așa cu mine ?“

Precum acei, ce foarte-având sfială

de-ai lor mai mari, de inimă scăzută
nu pot da vocea-ntreagă la iveală,

așa fui eu și-așa cu gura mută

de-abia-ngânai: —„Madono, ce-mi lipsește
tu bine știi și știi și ce-mi ajută.“

— „Sfiala ta sau teama ce te-orbește

de-acum eu vreau privirea să-ți destupe
spre-a nu mai fi ca cel ce buiguiește.

Să știi, de car, că, monstrul dacă-l rupe,

a fost și nu-i; dar culpa să nu creadă
că domnu-n cer răzbună după supe.

Nu-n veci făr’ de crede-o să ne șeadă

acel ce-n car lăsat-a fulgii lui,
făcându-l monstru-ntâi și-apoi o pradă,

căci sigur văd, de-aceea ți-o și spui,

aproape-o zodie ce-n curând urmează,
și-oprit în drum de nici o stâncă nu-i,

când un cinci sute zece cinci cutează,

trimis de cer, pe curv-a o ucide
ca și pe-acel cu care-adulterează.

Dar vorba-mi, poate,-obscură ca Temide

și Sfinxu-ți e și nu-ți albește-n gând,
căci ca și ele-a minții cale-o-nchide.

Dar faptele Naiade-or fi-n curând,

tăind enigma cea obscură foarte,
nici holde-n câmp, nici turme dăunând.

Deci scrie-ți tot și mintea ta să poarte

ce-ți spui, să duci cu tine celor vii
ai vieții cei ce-o goană e spre moarte.

și-aminte-ți fie,-atunci când o să scrii,

de plantă tu s-arăți cum fu, și frântă
cu crengi lăsate-n două dăți pustii.

Oricine-i rupe crengi și-o dezvestmântă

prin fapt de hulă-njură primul bine,
ce numai spre-al său uz o face sfântă.

Pentru mușcarea-n ea dori-n suspine

și chin cinci mii de ani întâiul tată
pe-acel ce culpa-i i-o spăși prin sine.

și-ți doarme mintea, dacă nu-ți arată

că planta e, dintr-anumit temei,
Înalt-atât și-n vârf așa de lată.

De nu ți-ar sta deșartele-ți idei

ca apa Elsa-n jurul minții tale,
și-un biet Piram la dud plăcerea ei,

din multe-aceste-mprejurări fatale

cunoaștere-ai că pomu-i moralminte
oprit de cer, conform dreptății sale.

Dar, dacă ți-e-mpietrită biata minte

și neagră,-ncât nu-i clar pe ea nimic,
c-atât te-orbi ce-ți spusei mai nainte

vreau, cel puțin, de n-o să scrii ce-ți zic,

umbrite să le duci cu scopu-n care
s-aduc stâlpări încinse cu finic.“

Iar eu: — „Cum ceara fără de schimbare

păstrează-ntr-însa semnul ce-l primește,
mi-e-n creier semnul pus de voi atare.

Ci-al tău dorit cuvânt de ce țintește

mai sus de mintea mea, atât de sus,
că-l pierde-atât pe cât îl urmărește ? “

— „Ca să cunoști și tu cum te-ai condus,

răspunse ea, să vezi a ta doctrină
cum poate-urma cuvintelor ce-am spus;

c-a voastră cale stă de cea divină

departe-atâta, pe cât stă pământul
de cea mai iute-a sferelor lumină.“

— „Eu nu-mi aduc aminte,-mi fu cuvântul,

că n-aș fi mers mereu pe-al vostru drum,
și clar îmi spune-așa și simțământul.“

— „De nu-ți poți aminti tu nicidecum,

răspunse ea zâmbind, aminte-ți adă
cum tu beuși din Lete chiar acum.

Dar, cum dă fumul pentru foc dovadă,

uitarea ta-i a vinei mărturie
din sufletu-ți ce-ntr-altele-avu nadă.

Dar gol de-acum cuvântu-mi o să-ți fie,

atât pe cât socot că ai mijlocul
să-l vad-a ta firească miopie.“

Cu pas mai lin și-aprins acum ca focul

sta soarele-ntr-a miezu-zilei cruce,
ce-și schimbă punctu-așa cum schimbi și locul,

când doamnele cum cel care conduce

o ceată stă și-oprește și pe-ai săi,
când dă de-un lucru nou pe unde-i duce

s-opriră-n poala unei umbre lăi,

precum sub brazi cu crengi întunecate
dau Alpii-adese-n umedele văi.

Păru că-n față-mi văd pe Eufrate

și Tigru-aici ieșind dintr-o fântână
și-ncet plecând ca fratele de frate.

— „O, glorie-a ginții-umane,-o, tu stăpân

ce ape-acestea sunt și ce-i că ele
izvorul lor în două părți și-l mână ?“

— „Spre-a ști ce sunt, răspunse rugii mele

tu roagă pe Matilda“. și-a răspuns,
cum face-acel ce-o culpă vrea să-și spele.

frumoasa doamnă: — „Eu i-am spus de-ajuns

și-aceasta și-altele; iar Lete, bându-l,
eu bine știu că nu i le-a ascuns.“

Beatrice-atunci: — „Mai mare poate-avându-l

alt dor, ce-ades memoria ne-o-nvălește,
i-a pus pe minte-un văl, întunecându-l.

Ci iat-Evnóe, ce de-aici pornește:

să-l duci la el și,-așa cum ești dedată,
virtutea lui cea veșted-o-ntărește !“

Cum scuze-un om gentil nicicând nu cată,

ci-și face-o vrere-a sa din vrerea cui
prin semn văzut dorința și-o arată,

așa, pe loc ce lângă dânsa fui,

plecă frumoasa fată, iar lui Stațiu
sfios i-a zis: — „Să vii pe urma lui !“

Să am creștine-acum mai larg un spațiu

de scris, eu ți-aș cânta măcar în parte
de dulcea apă-n veci fără de sațiu,

dar, plin-având acum întreaga carte

urzită pentr-acest al doilea cânt,
m-oprește art-a merge mai departe.

Mă-ntoarsei deci de la pârîul sfânt

ca nou, asemeni plantei tinerele
când nouă crește-n noul său vestmânt,

curat și gata să mă urc la stele.


http://2.bp.blogspot.com/_O0ch3ABb3L4/S-L7gz2aKWI/AAAAAAAABWk/zRy0gmhbbng/s1600/28-80.jpg

Notă: - Ilustațiile aparțin pictorului Gustave Dore care a
ilustrat întreaga trilogie a lui Dante.
- Acestea sunt ultimele două cânturi din „Purgatoriul”





DANTE - DIVINA COMEDIE - PURGATORIUL - traducere de George Coșbuc (Cântul XXXII)


http://media-cache-ak0.pinimg.com/736x/25/d4/fc/25d4fcb8a0e697c73f4a81966a1b58e2.jpg
CÂNTUL XXXII



Atât de-atent și fix priveam acu
s-adăp a mea cea de-un deceniu sete,
Încât oricare-alt simț ca mort îmi fu,


Părând că am și-aici, și-aici părete
spre-a nu vedea, așa de mult m-aduse
În vechiul laț surâsul sfintei fete,


când fața mea cu sila-ntoarsă fuse
spre brațul stâng, de-acele trei fecioare,
căci „Prea țintit !” din ele una-mi spuse.


Și-acea orbie, care-o simte-n soare
al nostru văz, prea brusc de el atins,
pe-o clipă-n ochi îmi fu-ntunecătoare.


Cu-acel puțin, când văzu-mi s-a deprins
eu zic aici puțin, alăturându-l
cu multu-acel de care fui desprins,


văzui cum se-ntorcea spre dreapta rândul
eternei oști, plecând, întoarsă toată,
și șapte lămpi și-al zilei soare-avându-l.

Precum sub scuturi, spre-apărare,-o gloată
se-ntoarce-ncet cu steagul, mai nainte
de ce-ar putea să-și schimbe frontul toată,


așa și-oștirea-mpărăției sfinte,
ce-n front mergea, trecu, pe când la car
nici nu-ncepuse primul lemn să clinte.


Fecioarele la roți veniră iar,
vulturul trase arca cea sfințită,
dar nu-și clătea nici fulg pe el măcar.


Iar doamna cea prin vad cu noi venită,
și eu, și Stațiu-urmarăm roții-acei
ce-n arc mai strâmt descrie-a sa orbită.

și,-urmând un cânt divin, treceam cu ei

prin codrul nalt, iar astăzi neferice
prin sfatul dat de șarpe-unei femei.


Cât loc săgeata poate să despice
din trei zvârliri, noi, poate,-atât eram
intrați în el, când a descins Beatrice,


și-n guri cu toții-aveau murmur:„Adam”.
Apoi ei ocoliră-un pom pe care
nici flori n-avea, nici frunze, nici un ram;


pe cât suia, pe-atât lățit mai tare
frunzișul lui, încât și-ntr-o pădure
putea stârni cu naltu-i vârf mirare.


- Ferice tu, că ciocul tău, vulture,
n-a rupt din pomul cel plăcut la gust,
ci-amar făcând stomacu-apoi să-ndure !”


Așa pe lâng-acel copac robust
strigau ei toți, iar fiara cea-mbinată:
-„Așa păstrezi sămânț-a tot ce-i just”


și,-ntors spre osia cea de el purtată,
văzui la pomul văduvit c-o duce,
lăsând pe cea din pom la pom legată.


Cum plantele la noi, când Feb aduce
pe-a sa-n amestec cu acea lumină
ce-n urma Mrenelor din cer străluce,


de suc umflate, primenesc mai plină
coloare-atunci când mai spre nalte stele
nu-ncepe pe Sol cu roibii lui să vină,


coloare-așa, mai mult de viorele
decât de roze,-aprins și planta sfântă
ce brațe-avuse-atât de golășele.


Eu nici n-am înțeles, nici nu se cântă
la noi un imn ce ei acu-l rostiră,
nici nu putui să-l rabd până la țântă.


Să pot s-arăt cum ochii adormiră,
când cruzilor le-a-ntors Siringa țelul
și scump nepaza scurtă și-o plătiră,


cum face-un pictor, urmărind modelul,
eu v-aș picta-n ce fel de somn intrai;
dar cei ce vreau ușor picta-și-vor felul.


Deci trec la clipa când mă deșteptai
și spui că-mi rupse somnul o lucoare
și-un glas strigând: - „Ridică-te, ce stai !”


Precum, conduși să vadă măru-n floare,
al cărui fruct și-n îngeri naște dor
și face-n cer eternă sărbătoare,


Ioan și Petru s-au trezit de zor
din somn, și Iacov, la un glas ce-odată
a rupt și-un somn mai greu decât al lor,


și ceata-le o văzură-mpuținată
cu Moise și Ilie-atunci, și-avea
hlamida sa pe el Isus schimbată,


așa, trezit, văzui deasupra mea
pe doamna care-a bine-vrut să vină
să-ntâmpine-a mea cale la vâlcea.


-„Beatrice unde-i ?” eu cu mintea plină
de spaim-am zis. -„Sub noua plantă sfântă
n-o vezi șezând pe-a dânșii rădăcină ?


Nu-i vezi în jur compania ce-o-nvestmântă ?
Iar alții-au mers după vultur în sus
și-un imn mai nalt cu mult mai dulce-l cântă”.


Eu nu știu dacă ea mai multe-a spus,
căci eu priveam fixat spre-aceea care
păreți oricărui altui simț mi-a pus.


Pe gol pământ ea, singură-n veghere,
ședea ca drept străjer acelui plaustru
legat aici de mâna dublei fiare.


și șapte nimfe-n jur făcându-i claustru,
În mâini cu-acele lămpi cari ard frumos
și sigure de-orice-aquilon și-austru.


- „Puțin vei sta-n pădure-aici și, scos,
În veci tu cetățean vei fi cu mine
În Roma-n care e roman Hristos.


Dar, rău-condusei lumi spre-a-i face-un bine,
privește-acum spre car și vezi, iar, când
vei fi iar jos, să scrii ce vezi că vine.”


Așa vorbi. Și, la picioare-i stând
devot poruncii să-mplinesc ce-mi spune,
aveam unde-a cerut și ochi și gând.


N-a curs nicicând au-atâta repegiune
un foc dinnorii deși ce varsă ploi
din cea mai nalt-a cerului regiune,


precum văzui că vulturul lui Joi
căzu pe pom, rupându-i scoarța-ntreagă,
nu numai flori și proaspetele-i foi;


apoi din răsputeri izbi-n teleagă,
făcând să joace-așa cum în furtună
un vas, când vântul furia și-o dezleagă.


Văzui apoi, venind culcuș să-și pună
În fundu-acelui car divin, o vulpe,
părând lipsită de-orice hrană bună.


Mustrându-i însă tristele ei culpe,
o puse doamna mea pe-o fug-astfel
cât pot să-ntindă oase făr' de pulpe.


și, tot pe unde-ntâi venise-acel
vultur, văzui că iar scoboară-n arcă
lăsând într-însa pene de pe el;


și-atunci, ca dintr-un piept ce-oftează, parcă,
ieși din cer un glas și-acestea zise:
„O, dulce nava mea, ce rău te-ncarcă !”


și-ntre-ambe roți păru că se deschise
pământu-apoi, și-un drac, ieșind în sus,
văzui, prin car cum coada și-o înfipse;


și, cum retrage-o vespe acul pus,
așa, trăgându-și coada blestemată,
a smuls din fund și, nesătul, s-a dus.


Iar ce-a rămas, ca piru-ntr-o bogată
câmpie,-astfel de-a penelor smultură,
deși-n intenție bună și curată.


așa-l acoperi și-umplute fură
și oiște și roți, în timp mai scurt de ce-i
În stare-un „vai” să zboare dintr-o gură.


Iar sfânta casă-n noul chip al ei
În multe locuri țeste-a scos afară,
un cap din orice colț, din osie trei;


cornute trei ca boii s-arătară,
iar patru-aveau un singur corn în frunte,
cum n-a mai fost pe lume-asemeni fiară.


și sigură, ca și-un castel pe munte,
obraznică, pe monstru-o curvă stând,
plimba-mprejur lascive-ochiri mărunte.


și-alături lângă ea, străjer părând
să nu i-o fure namila-n picioare,
și-așa ei se pupau din când în când.


Dar, când spre mine-ntoarse doritoare
și vagi priviri, acel feroce mire
din cap o biciui până-n picioare.


De furie-orbit și plin de bănuire,
desprinse monstru-apoi și-n crâng cu el
se duse-adânc și-aceasta-mi fu scutire

de noul monstru și de curv-astfel.




https://img1.etsystatic.com/000/0/5668105/il_570xN.242429675.jpg
Notă: - Ilustațiile aparțin pictorului Gustave Dore care a
ilustrat întreaga trilogie a lui Dante.







NAȘTEREA LUI HORUS - Din „TEXTELE SARCOFAGELOR ”









Șuieră vântul. Cuprinși sunt de teamă zeii.

Se trezește Isis rămasă grea din sămânța fratelui ei Osiris. Ea se ridică și o femeie se apropie în fugă.

Inima ei tresaltă de bucurie pentru că poartă în sine sămânța fratelui ei Osiris. Ea grăiește: „O ! Zei ! Sunt Isis, sora lui Osiris, și-l jelesc pe părintele zeilor, Osiris, care judecat-a vrajba dintre cele două pământuri. Sămânța lui e în pântecele meu. Zămislit-am chipul zeului în ou, pe fiul capului veșnicilor zei și el va cârmui acest pământ, îl va moșteni pe Keb, va vorbi despre părintele său, îl va ucide pe Set, pe vrăjmașul tatălui său Osiris !”

„Veniți, dar, zeilor, făuriți-i apărarea în pântecele meu ! Aflați în inimile voastre că acesta e stăpânul vostru, acest zeu, care închis e în oul lui, divin prin înfățișarea-i, stăpânul zeilor, cu toate că ei sunt mari, prea frumoși, și au câte două pene azurii !”.

„ Da ! - grăi Atum, - liniștească-se inima ta !”

Femeia: „ Cum de știți să zămisliți înlăuntrul oului (tocmai) pentru stăpânul și moștenitorul zeilor celor veșnici ?”...(Isis): „ Sunt Isis, mai bună decât toți zeii, și mai frumoasă (decât toți zeii) ! Zeul ce  se află în pântecele meu este sămânța lui Osiris !”.

Și grăi Atum: „ Aceea care zămislit-a în taină este o tânără ce zămislit-a și naște după voia zeilor ! Aceasta e sămânța lui Osiris ! Fie ca acest dușman care l-a ucis pe tatăl lui, să nu vină ca să strivească oul. Ascultați, ce grăit-a Isis !”

(Isis): „ Atum a zis !...Poruncit-a el de dragul meu ca feciorul meu să fie ocrotit în pântecele meu, făuritu-i-a el apărarea în acest pântece, căci îl știe de moștenitor al lui Osiris. Dați, așadar, apărare Șoimului care sălășluiește în pântecele meu !”

Cuvântat-a Atum: „Stăpân al zeilor ! Vino, ieși pe pământ ! Însă eu îți dăruiesc - să te laude și să te urmeze tovarășii de drum ai părintelui tău, Osiris ! Făuri-voi numele tău ! Vei ajunge la orizont și vei veni la zidurile Casei numărului tainic ! Vlaga îmi părăsește mădularele, pătrunde istovirea în mădularele mele !”

Istovirea a pătruns și el s-a încovoiat. Iar  Strălucitorul început-a să plutească. Și-a urmat drumul singur așezându-se în fruntea zeilor, în mijlocul aceluia care încetat-a să mai cârmuiască.

(Atum): „ O, Șoimule, fiul meu, Horus ! Înscăuna-te-voi pe acest pământ al tatălui tău Osiris, iar numele îți va fi: „Șoimul de pe zidurile Casei numelui tainic !” Mă rog ca să te afli în vecii vecilor printre tovarășii de drum ai lui Ra-Ahuti la prora luntrii Celui veșnic !”

(Isis):„ Priviți, 0 zei, la Horus !”

(Horus): ” Sunt Horus, Șoimul de pe zidurile Casei numelui tainic. Zboru-mi atins-a orizontul !... Departe-mi este locul de Set, vrăjmașul tatălui meu, Osiris ...Mă înalț în zboru-mi ! Nu-i zeu să fi făurit ceea ce făurit-am eu ! Doborî-voi pe vrăjmașul părintelui meu, Osiris, și-l voi pune sub sandalele mele !...Sunt Horus, cel născut din Isis !...sunt Horus, departe-mi este locul de oameni și de zei ! Sunt Horus, fiul lui Isis !”...




sâmbătă, 26 aprilie 2014

ANTON FRANCISCUS PIECK - artist plastic olandez 1895 - 1987







Renowned Dutch illustrator, artist and graphic designer,  Anton Pieck (1895 - 1987) used his detailed, romantic style to portray everyday life. He produced drawings, water colours, paintings, sketches and woodcuttings — and taught drawing for ~ 50 yeasrs.. He designed virtually all of the Efteling theme park in the Netherlands, one of the oldest in the world (1952).


Anton Franciscus Pieck  1895 –  1987 a fost un pictor și grafician olandez.

Lucrările lui sunt remarcate printr-o undă de nostalgie ce planează asupra eroilor sau o dulce melancolie asupra locurilor, a naturii. Poate tote acestea vin și de la personajele de basm popular ce apar în lucrările sale și dau o anumită drăgălășenie, un aer de naivă mirare asupra lumii sau...de aceea îmi plac mie, căci așa le văd eu.

Veți recunoaște imagini din lucrările lui căci au fost frecvent folosite ca imagini pentru calendare, cărți de povești, felicitări.

Anton Franciscus Pieck este renumit și pentru schițele și desenele parcului Efteling - un fel de Disneyland european dar apărut cu mult înaintea celui american - se spune că însuși Disney a vizitat acest parc și s-a inspirat pentru Disneyland-ul  său tocmai din  Efteling Park.