marți, 29 octombrie 2019

TABLOURI INOCENTE - de Sergiu Iliaș




TABLOURI  INOCENTE

de  Sergiu  Iliaș



Sufletul meu gânduri iroseşte,
 Din trecut spre zilele recente,
 Vântul toamnei frunzele topeşte,
 Pictând tablouri inocente.

 Las totul în seama regelui timp,
 Nu fără să-i cer anumite păreri,
 Despre alte ţinuturi pe unde mă plimb,
 Sau alte călătorii unde am fost ieri.

 Cucerit de dragostea ta prea plină,
Sper mereu că se va întâmpla ceva,
Şi va veni acea zi foarte senină,
Când îmi voi citi viitorul în palma ta.










luni, 28 octombrie 2019

TOAMNA LA ''FLORICA'' - de Ion Pillat



TOAMNA  LA  ''FLORICA''

de  Ion Pillat


De aur vechi s-a făcut frunzarul;
Zările-s stinse cum e cenuşă.
Deschide uşa.
Toamna ne cheamă.
Am împuşcat în zăvoi sitarul
Din urmă: zburase să plece.
Vântul e rece.
Toamna ne cheamă.
Via pe deal de mult e-ngropata;
Stolul pe cer s-a dus: o nălucă.
Dor mă apucă
De altădată.


Unde eşti, unde, casă uitată ?
Unde, azi, sunteţi, zilele mele  - 
Voi, rândunele
De altădată !





DANTE ALIGHIERI - POEME



https://www.squaducation.com/sites/default/files/Dante_Alighieri_4608.jpg

Durante degli Alighieri / Dante Alighieri -  1265 - 1321







ORICĂRUI  NOBIL  SUFLET


Oricărui nobil suflet iubitor
 căruia-i vin cu spusa-mi înainte, 
 să-mi zică de aceasta, ce-are-n minte, 
 salut întru stăpânul său, Amor.

 Deja trecuse ceasul trei din taina
 vremii ce-i dată stelei lucitoare, 
 când fără veste Zeul îmi apare, 
 de el de-mi amintesc m-apucă spaima.

 Voios părea Amor ținând în mână
 inima-mi, iar în brate purta-n pânză
 de-altar, dormind, doamna-mi înfășurată.

 Și o trezi, din inima-mi ce-ngână
 văpăi, cu frică o hrăni, ascunsă;
 văzui că pleacă-n lacrimi deodată. 








BALADĂ,  MERGI  SĂ-L  REGĂSEȘTI


Baladă, mergi să-l regăsești pe Zeu, 
cu el te du doamnei înainte
 și îngenuncherea mea și cântul meu, 
 stăpânul meu să i le spună-n minte.
 Să mergi, baladă, așa închinată, 
 încât chiar fără soț, prin lumea toată, 
 să îndrăznești să te petreci, 
 dar dacă vrei ca sigură să fii, 
 găsește-l pe Amor în veci, 
 nu-i bine fără el să umbli către ea;
 acea femeie care printre vii
 i-e dat să te audă-așa, 
 e față de mine mâniată.
 Cu tine el dacă nu se arată, 
 cu usurință te va rușina.
 Prin dulce sunet când tu ești cu el, 
 începe cu-aceste cuvinte, 
 după ce vei culege mila ei:
 "Doamnă, solie sunt în așa fel
 celui ce mă trimite, și când vrei
 binevoiește să-l asculți prin glasul
 meu. Amor
 la frumusețea ta îi duce pasul, 
 și-i schimbă chipul după cum îi place:
 deci dacă la alta să se uite îl făcu, 
 să-l înțelegi, dar inima-i încoace.
 Doamnă, în duhul său ești numai tu
 și te slujește în fiecare gând:
 devreme fu al tău, nu rătăci nicicând."
 Și dacă nu te crede, pe Amor
 să-l ia la întrebãri, el ce mă știe:
 iar la sfârșit, fă-i rugăciune vie, 
 să-mi poruncească printr-un crainic să mor;
 și va vedea vasal ce se supune.
 Spune-i celui ce-i cheie de milă întru toate, 
 mai înainte de-a sfârși îngenuncherea, 
 și el va ști să-mi facă iar dreptate:
 "Pentru favoarea suavei mele rime, 
 rămâi aici cu ea; chibzuind spune
 despre robul tău precum îți vine;
 și dacă-l iartă pentru rugăciune, 
 un chip frumos fă să-i vestească pace."
 Nobila mea baladă, când îți place, 
 mergi către ținta glorificată-n tine. 






ÎN  MULTE  GÂNDURI  MERG  VORBIND  DE  ZEU


în multe gânduri merg vorbind de Zeu:
 neîncetat schimbarea lor mă cere, 
 unul mă vrea întru a lui putere;
 celălalt smintire-mi spune că-i mereu;
 altul sperând, o mângâiere-mi poartă, 
 altul plângând îmi dă suspine multe;
 de milă doar se înțeleg să-asculte, 
 cutremurarea-n inimă li-i poartă.

 Nu știu din care, adevăr să iau, 
 aș vrea să spun, dar nu știu ce, pe șleau:
 astfel sunt amoroasă rătăcire.

 Să mă-nțeleg dacă aș vrea cu toate, 
 ar fi să chem pe doamna Pietate, 
 dușmancă-mi, scut să mi se facă-n fire. 







ATÂT  DE  DULCE  ȘI  DE  CASTĂ-APĂRARE


Atât de dulce şi de castă-apărare
 Stăpâna mea, când lumii se arată, 
Că limba amuţeşte-nfiorată
 Şi ochiul nu-ndrăzneşte s-o măsoare.

 Veşmânt de blândă umilinţă are, 
 Deşi, în mers, se simte lăudată;
Pământului, minune-nvenerată, 
Din ceruri pare, lină să pogoare.

Privirile desfată şi alină, 
Încât din ochi, dulceaţa-n suflet trece, 
Şi n-o-nţelege cel ce n-o încearcă;

Un duh uşure de pe buze parcă
I se desprinde-n zbor şi se petrece
 Spre inimă, spunându-i blând: Suspină. 









CU  CELELALTE  DOAMNE  TU  GLUMIND


Cu celelalte doamne tu glumind, 
 cum de se-ntâmplă nu gândești, stăpână, 
 că fața mea o alta-n ea îngână
 când frumusețea ta o văd venind.

 Dacă ai ști, n-ar putea Pietate
 să țină împotrivă-mi încercare, 
 Amor când lângă tine îmi apare, 
 mai îndrăzneț, mai sigur e în toate, 

 și îmi rănește gândurile-n frică, 
 acela-i mort, acela-i dat afară, 
 doar el spre tine ochii își ridică;

 de-aceea un alt chip fac să-mi apară, 
 dar nu fără să-aud atunci preabine
 vaietul izgonirilor din mine. 









ȘI  CĂLĂRIND  ALALTĂIERI  PE  DRUMURI


Și călărind alaltăieri pe drumuri, 
 îngândurat de mers ce nu-mi plăcea
 l-am întâlnit pe Zeu în calea mea
 purtând veșmânt de pelerin de-a pururi.

 Iar chipul său mi-a apărut, ce tras, 
 și parcă izgonit din seniorie;
 pe gânduri, suspinând, tainiță mie, 
 venea cu capu-n jos, cu singur pas.

 Când mă văzu, chemându-mă-napoi, 
 îmi spuse: "Vin din locul de departe
 unde inima ta era prin mine:

 o duc slujire unei grații noi".
 Atunci am smuls din el atâta parte
 încât nu știu cum dispărut fu bine. 







JOSNICĂ  MOARTE,  MILEI  CÂT  DUȘMANĂ


Josnică moarte, milei cât dușmană, 
 durerii, antică mamă, 
 judecată a toate peste seamă, 
 inimii dând amărăciunea hrană, 
 din care plec numai și numai rană, 
 să te proscrie, limba țipă-n vamă.

 Și dacă azi vreau să-mi cerșești iertare
 s-ar cădea să spun, 
 greșeala ta nedreaptă e, oricare, 
 nu pentru că ascunsă e oricum, 
 ci pentru ca mânia să-nfioare
 pe cel hrănind iubirea de acum.

 Ai izgonit curtoazia din lume
 si ce era prin doamna mea onoare
 în tinerețe râzătoare
 ai nimicit amoroasa minune.
 Doar ceea ce e dar de preț în ea, 
 descoperit să vi se dea.
 Cine nu-i vrednic pentru mântuire
 să nu spere nicicând să-i fie însoțire. 



traduceri de George Pruteanu, Laszlo Alexandru, Ovidiu Coriolan Pecican 




https://www.famousauthors.org/famous-authors/dante-alighieri.jpg









ALEXANDRA KUZMANOVIC MONTRESOR - United Kingdom - pictură



alt="Сербская художница Aleksandra Kuzmanovic Montresor"


''Abilitate într-o serie de tehnici de artă, sunt specializată în pictură (ulei, acrilice, acuarelă și uneori mix-media). Folosesc un proces structurat și tactic pentru a crea operele mele de artă. 

Inspirația mea vine din subiecte din viața reală pe care le reprezintă pe tablourile mele și îmi permit să exprim o gamă largă de sentimente în fiecare dintre lucrările mele de artă. Îmi place să prind lucruri simple ale vieții pe care le ignorăm în timp ce mă grăbim cu viața noastră socială ocupată. 

Încerc să surprind momente, expresii, monumente, set de lumini și multe altele, pe pânză și folosesc tehnici specifice de fundal pentru a pune accent pe subiect.''

Alexandra  Kuzmanovic  Montresor despre lucrarile sale la Saatchi  Art.



alt="Сербская художница Aleksandra Kuzmanovic Montresor"




alt="Сербская художница Aleksandra Kuzmanovic Montresor"




alt="Сербская художница Aleksandra Kuzmanovic Montresor"




alt="Сербская художница Aleksandra Kuzmanovic Montresor"




alt="Сербская художница Aleksandra Kuzmanovic Montresor"




https://images.saatchiart.com/saatchi/776962/art/2719100/1788993-YRZTNDKF-7.jpg




https://images.saatchiart.com/saatchi/84668/art/863689/435731-TOAWKAIC-7.jpg




https://images.saatchiart.com/saatchi/84668/art/2393919/1464018-7.jpg








sâmbătă, 26 octombrie 2019

SCRISOAREA I - de Mihai Eminescu





SCRISOAREA  I

de Mihai Eminescu


Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,
Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,
Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, și în odaie
Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate
De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate.

Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci
Și gândirilor dând viață, suferințele întuneci;
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate!
Câte țărmuri înflorite, ce palate și cetăți,
Străbătute de-al tău farmec ție singură-ți arăți!
Și în câte mii de case lin pătruns-ai prin ferești,
Câte frunți pline de gânduri, gânditoare le privești!
Vezi pe-un rege ce-mpânzește globu-n planuri pe un veac,
Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac...
Deși trepte osebite le-au ieșit din urna sorții,
Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții;
La același șir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
Unul caută-n oglindă de-și buclează al său păr,
Altul caută în lume și în vreme adevăr,
De pe galbenele file el adună mii de coji,
A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj;
Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii,
Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii.
Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate
Și de frig la piept și-ncheie tremurând halatul vechi,
Își înfundă gâtu-n guler și bumbacul în urechi;
Uscățiv așa cum este, gârbovit și de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub fruntea-i viitorul și trecutul se încheagă,
Noaptea-adânc-a veciniciei el în șiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Așa el sprijină lumea și vecia într-un număr.

Pe când luna strălucește peste-a tomurilor bracuri,
Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,
La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,
Pe când totul era lipsă de viață și voință,
Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns...
Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Și în sine împăcată stăpânea eterna pace!...
Dar deodat-un punct se mișcă... cel întâi și singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!...
Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii...
De-atunci negura eternă se desface în fășii,
De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii...
De atunci și până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Și în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viață de un dor nemărginit.
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru mușunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, oșteni și învățați
Ne succedem generații și ne credem minunați;
Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i și-nainte-i întuneric se arată.
Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,
Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă...
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
Căci e vis al neființei universul cel himeric...


În prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte,
Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși,
Cum planeții toți îngheață și s-azvârl rebeli în spaț'
Ei, din frânele luminii și ai soarelui scăpați;
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;
Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
Și în noaptea neființii totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Începând la talpa însăși a mulțimii omenești
Și suind în susul scării pân' la frunțile crăiești,
De a vieții lor enigmă îi vedem pe toți munciți,
Făr-a ști să spunem care ar fi mai nenorociți...
Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate,
De asupra tuturora se ridică cine poate,
Pe când alții stând în umbră și cu inima smerită
Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită -
Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?...
Ca și vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.

Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l...
Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?
Nemurire, se va zice. Este drept că viața-ntreagă,
Ca și iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă.
"De-oi muri - își zice-n sine - al meu nume o să-l poarte
Secolii din gură-n gură și l-or duce mai departe,
De a pururi, pretutindeni, în ungherul unori crieri
Și-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!"
O, sărmane! ții tu minte câte-n lume-ai auzit,
Ce-ți trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea puțin. De ici, de colo de imagine-o fășie,
Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie;
Și când propria ta viață singur n-o știi pe de rost,
O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost?
Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite așezat și el, un brac,
Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,
Colbul ridicat din carte-ți l-o sufla din ochelari
Și te-o strânge-n două șiruri, așezându-te la coadă,
În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.
Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarămi... orice-ai spune,
Peste toate o lopată de țărână se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului și gânduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri...
Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă.
Ba să vezi... posteritatea este încă și mai dreaptă.


Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subțire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt și dânșii... Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Și prostatecele nări
Și le umflă orișicine în savante adunări
Când de tine se vorbește. S-a-nțeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înțelege...
Dar afară de acestea, vor căta vieții tale
Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale -
Astea toate te apropie de dânșii... Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,
Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare!
Și din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amorțită li-i durerea, le simțim ca-n vis pe toate,
Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării
Și ridică mii de umbre după stinsul lumânării...
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate,
Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții
Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții!