miercuri, 25 noiembrie 2020

PICTORUL VASIL GORANOV - BULGARIA

 










Vasil Goranov este un pictor contemporan din Bulgaria . S-a născut în orasul Velingrad in 1972 si a studiat la Veliko Tarnovo University.
Lucrările sale sunt prezente în multe expoziții internaționale și se bucură de aprecierea atât a criticilor cât și a iubitorilor de artă.

Veți înțelege de ce după ce veți privi câteva din tablourile sale:


































































marți, 24 noiembrie 2020

TOAMNA - de Cincinat Pavelescu

 






TOAMNA - de Dimitrie Anghel

 



TOAMNA 

de Dimitrie Anghel



Vara s-a dus...
Palid, și fără vlagă, moare
Colo-n apus,
Mâhnitul soare...


Pustii sunt toate...
Când vine toamna cu vălu-i alb de brumă,
Holdele-s moarte,
Pădurea-i goală, izvoru-n maluri jalnic sună...


S-a stins farmecul nopții...
Nu mai răsare luna-n taină...
S-au îmbrăcat natura-ntreagă... cu-a morții
Neagră haină...




 



TOAMNĂ - de Ștefan Octavian Iosif

 



TOAMNĂ 

de Ștefan Octavian Iosif



Se-ntoarce toamna iar, cu aiureli 
De vânt pe la ferești, 
Tu, suflet plin de griji și de-ndoieli, 
Te-nfiorezi de tristele-i povești...
El povestește despre moarte foi 


Pe care le gonește ca pe-un roi, 
Ca pe-un convoi 
De fluturi morți, și ți le-aruncă-n geamuri, 


El stinge crini, și roze, și zambile, 
El frânge ramuri, 
Și plânge, și se tânguiește zile 
Întregi și nopți întregi, necontenit.
Acuma stins și parcă ostenit 


Abia suspină, 
Ca plânsul violinei în surdină, 
Apoi își schimbă fără veste tonul 
Și-uimit l-auzi cum suie 
Din nou diapazonul 
Și șuieră, și fluieră, și vuie, 
Și vâjâie, și hohotă, și geme 
Într-un amestec înfiorător 


De bocet, și de vaiet, și blesteme! 
Ah, ce frumos, ce potolită vreme, 
Ce veac senin fusese până ieri!
Ai fi crezut că firea amăgită 


De visul cald al somnoroasei veri, 
Așa bogată-n fermecate vise, 
Dormea, dar s-a trezit... 


Văzând fugită 
Vicleana vară care-o amăgise, 
Acum, când înțelege adevărul, 
Se zbate ca o mamă părăsită 
Și-n deznădejdea ei își smulge părul!... 


 


 




TOAMNA - de Matilda Cugler-Poni

 


TOAMNA

de Matilda Cugler-Poni


Frunzele îngălbenite
Cad încetul, obosite,
Cad pe câmpul cel uscat,
Pe pamântul înghețat.


Frunzulițele ce pică,
Vântul toamnei le ridică
Și le ia încetișor
Pe aripa lui în zbor


Și le duce, le tot duce
Pe morminte fără cruce,
Unde dorm uitați, neplânși
Luptătorii cei învinși...


Ei, în lupte desperate
Cu dureri nemăsurate,
Singuri chinul și-au curmat, 
Fără teama de păcat !


Primăvara nu răsare
Nici o frunză, nici o floare
Pe pământul urgisit
Și de lacrimi nestropit:


Numai toamna mult miloasă
Pune haina ei frumoasă
Ca o mantie de 'mpărat
Pe mormântul cel uitat. 










TOAMNA - de Alphonse de Lamartine

 



TOAMNA 

de Alphonse de Lamartine



Salutare, lemne triste, ce verzi, galbene-nnegriți,
Frunzi ce, căzând risipite pe livezi, vă veșteziți!
Salutare, voi frumoase zile ce ați mai rămas!
În voi tânguirea firii urmează c-un slab, trist pas.
Ea se cuvine durerii, mie-mi place s-o privesc;
Singuratica cărare, uitat pășind, o citesc.


A! să mai văz înc-o dată soarele îngălbenind,
A cărui lumină slabă abia pătrunde sclipind
La piciorul meu ce sună frunza, lemnul cel uscat,
Întunericimea deasă în pădurea ce-am călcat.
În aste zile de toamnă, când natura-și dă sfârșit,
Dar! aflu mai mult plăcere l-al ei ochi acoperit:
Este al unui prieten tristul rămâi sănătos,
Este zâmbirea din urmă genei ce, lăsată-n jos,
Moartea vine s-o închiză, mai mult a nu s-ardica.
Așa orizonul vieții gata fiind a lăsa,
A lungilor mele zile nădejdea slabă plângând,
Mă mai întorc înc-o dată și, nesățios cătând,
Mă uit l-ale sale bunuri ce încă n-am întâlnit,
Bunuri de la care soarta pân-acum m-a ocolit.
Frumoasă, dulce natură, soare, cer, crânguri, pământ,
Sunt dator; lacrima pică pe margini l-al meu mormânt.
Ce curată e lumina! aerul plin de miros!
L-a murindului privire soarele cât de frumos!
Acum aș vrea și cu drojdii să deșert acest pahar
Amestecat când de fiere, când de dulcele nectar.
În fundul acestei cupe unde viața sunt a-mi bea,
Vreun gust de miere-aicea e putinț-a-mi rămânea?
E putință viitorul pentru mine a păzi
O-ntoarcere-a fericirii ce n-am a nădăjdui?
E putință în mulțime un suflet a fi ascuns
Să cunoască al meu suflet, la ce voi să am răspuns?
Floarea, căzând jos, își lasă la zefir al ei miros,
Și e la soare, la viață al ei rămâi sănătos.
Eu mor însă, ș-al meu suflet în minutul ce l-am dat
Se revarsă ca un sunet melodios întristat. 





miercuri, 4 noiembrie 2020

CATREN - de Omar Khayyam ( Mai dati-mi vin...)

 




CATREN

de  Omar Khayyam



Mai daţi-mi vin să mi se-nvârte capul,

să simt în trup focul arzând aşa...

Sătul de minciuni, să curgă vinul !

Repede, sunt bătrân deja !





RONDELUL CIOCOLATEI - de Mihaela Banu

 




RONDELUL  CIOCOLATEI

de  Mihaela Banu



Sărbătoresc și eu ca fiecare,

În față c-un morman de ciocolată

Și-o savurez de parcă-i prima dată,

Deși eu știu că nu-i o întâmplare.




Mă uit la prada mea mult adorată,

Sperând să nu mă vadă vreo "cutare".

Sărbătoresc și eu ca fiecare,

În față c-un morman de ciocolată.




Nu mă încearcă nicio dezolare,

Deși în șolduri voi fi tot mai lată.

Ignorând biete calorii ilare,

O sa mănânc până cad leșinată,

Sărbătorind și eu ca fiecare.






marți, 3 noiembrie 2020

CÂNTECUL LĂUTARULUI - de Mihai Eminescu





CÂNTECUL  LĂUTARULUI

de  Mihai  Eminescu


Ca povestea cea sărmană
Care nimeni n-o-a-nțeles,
Trec prin vremea tristă, vană,
Cum prin secoli un eres.


Sunt ca lira spartă-n stâncă,
Sunt ca glasul din pustii,
Sunt ca marea cea adâncă,
Sunt ca moartea între vii.


Dintre chinuri ce mă-neacă
Eu sorbeam mirul curat,
Cum o lebădă se pleacă
Bând din lacul înghețat.


Dar cu moartea cea adâncă
Azi eu schimb al vieții-mi gând,
Am fost vultur pe o stâncă,
Fire-aș cruce pe-un mormânt!


Care-i scopul vieții mele,
De ce gându-mi e proroc,
De ce știu ce-i scris în stele,
Când în van lumea o-nvoc.


Crucea-mi pară gânditoare,
Parca arz-a vieții-mi tort,
Căci prin neguri mormântare
Voi să văd fața-mi de mort.


Doar atunci când prin lumine
M-oi sui la Dumnezeu,
Veți gândi și voi la mine
Cum am fost în lume eu. 






CARE-O FI IN LUME... - de Mihai Eminescu

 





CARE-O  FI  IN  LUME...

de  Mihai  Eminescu



 Care-o fi în lume și al meu amor ?
Sufletul întreabă inima cu dor.

Va fi mănăstirea cu zidiri cernite,
Cu icoane sânte și îngălbenite,

Va fi vitezia cu coif de aramă
L-ale cărei flamuri patria te cheamă,

Ori va fi o dulce inimă de înger
Să mângâie blândă ale mele plângeri ?

L-am cătat în lume. Unde o să fie
Îngerul cu râsul de-albă veselie ?

Unde o să-l caut, mare Dumnezeu...
Poate-i vo fantasm-a sufletului meu ?

Ba nu, nu! Oglinda sufletului meu
Îmi arat-adesea dulce chipul său,

Căci oglinda-i rece îmi arat-o zeie
Cu suflet de înger, cu chip de femeie,

Dulce și iubită, sântă și frumoasă,
Vergină curată, steauă radioasă,

Și să mă iubească, s-o iubesc și eu,
Să-i închin viața sufletului meu.

Dar ce râde lumea? Ce râde și spune ?
„Femeia nu este ce crezi tu, nebune.

Fața ei e-o mască ce-ascunde-un infern
Și inima-i este blestemul etern,

Buza ei e dulce, însă-i de venin,
Ochiu-i te omoară, când e mai senin.

Și-apoi ce-i amorul ? Visu-i și părere,
Haina strălucită pusă pe durere".

Dar dacă e astfel, unde-i a mea zână
Cu chipul de înger muiat în lumină ?

­ N-a fost niciodată. De-a fost vrčodată,
Atunci în mormântul cel rece o cată.

De n-a fost ­ imagină-ți singur în tine
Un înger din ceriuri cu aripi senine,

Pe care deodată cu sufletul tău
Pe lume-l trimise de sus Dumnezeu

Și care-nainte de-a-l întâlni tu,
În sufletul morții ființa-și pierdu.

Și cântă pe-ăst înger de dulce amor
Și plânge-l cu jale și plânge-l cu dor;

Din sufletu-ți rece tu fă o grădină
Cu râuri de cânturi, cu flori de lumină;

Colo-n cimitirul cu cruci risipite
Te primblă adese cu gânduri uimite;

Alege-ți o cruce, alege-un mormânt
Și zi: Aici doarme amorul meu sânt;

Și cântă la capu-i și cântă mereu:
Dormi dulce și dusă, tu, sufletul meu !