VOLTAIRE 1694 - 1778

François-Marie Arouet

Gânditor și scriitor fecund, spirit strălucit al vremii sale, Voltaire s-a afirmat, prin atitudinea sa polemică, împotriva feudalității și obscurantismului, prin screrile sale în domenii diverse: epopee (Henriada), tragedie (Zaire, Alzire, Merope), istorie (Secolul lui Ludovic al XIV-lea), filozofie (Scrisori filozofice), povestiri (Zadig sau destinul, Micromegas, Naivul).









CANDID  SAU OPTIMISMUL
(Candide ou l'optimisme)

                1759

Este un roman filozofic în care Voltaire polemizează cu doctrina optimistă a lui Christian Wolff, discipolul lui Leibniz, care afirmă că ”totul e bine în cea mai bună dintre lumile posibile”.

Această concepție este reprezentată în roman de personajul Pangloss, perceptorul tânărului Candid.

Când însă Candid este gonit din castelul baronului, protectorul său, fiindcă acesta îl surprinsese cu fiica sa, Cunegonde, tânărul descoperă lipsa de adevăr a învățăturilor pe care i le dăduse Panglos.

Însoțit de Panglos (care, în ciuda evidenței, nu renunță la ideile sale) și, mai târziu, de Martin și Cacambo, Candid cutreieră Europa, America și Asia, suferind cele mai mari nenorociri și constatând că răul predomină asupra binelui, până când este învățat că singura soluție este să se izoleze de frământări și să-și ”cultive grădina ”.

Am ales fragmentul cu aventurile prin care trec Candid și prietenul său Cacambo în Eldorado - fragment în care Voltaire scoate în evidență, prin intermediul unei utopii caracteristice epocii luminilor, idealul de organizare socială al iluminiștilor.





 Voltaire - Manuscris


          CAPITOLUL  XVIII



CE-AU VĂZUT ÎN ELDORADO




Cacambo începu să-l întrebe pe hangiu tot felul de lucruri, dar acesta îi spuse:

- Eu nu prea știu mare lucru și nici n-am nevoie fiindcă îmi merge foarte bine și așa; este însă aici un bătrân care a fost pe vremuri la Curte și e omul cel mai învățat din țară și totodată foarte prietenos.

Îl duse pe Cacambo la bătrânul acela. Candid acum nu mai juca decât un rol secundar și își însoțea valetul. Intrară într-o casă foarte simplă, fiindcă ușa era numai din argint și lambriurile odăilor nu erau decât de aur dar lucrate cu atâta gust că nici cele mai bogate lambriuri nu le-ar fi întrecut. Vestibulul nu era încrustat decât doar cu rubine și smaralde, dar felul în care erau orânduite toate cumpănea tocmai bine această nemaipomenită simplicitate.

Bătrânul primi pe cei doi străini șezând pe o sofa cu saltelele de puf de colibri și îi cinsti cu licori în pahare de diamant, după aceea le răspunse astfel la ceea ce voiau să afle:

- Am o sută șaptezeci și doi de ani și am auzit de la tata, scutier al regelui, despre următoarele revoluții care s-au întâmplat în Peru și la care a fost și el martor. Țara în care suntem este vechea patrie a incașilor cre au avut neprevederea să iasă din ținuturile lor și să supună o parte din lume, dar care au fost doborâți de spanioli.

Regii din familia lor care au rămas în țara de baștină au fost mai înțelepți: au poruncit, cu consimțământul națiunii, ca nici un locuitor să nu mai iasă niciodată din țărișoara noastră; în acest chip am putut să ne păstrăm inocența și fericirea. Spaniolii n-au știut niciodată prea bine ce-i cu țara asta și i-au zis Eldorado (Țara de Aur în spaniolă), și un englez pe care îl chema Raleigh (Walter Raleigh 1552 - 1618 poet, diplomat și navigator englez) chiar și a ajuns, acum vreo sută de ani, până pe aproape, dar cum suntem înconjurați de stânci și de prăpăstii greu de trecut,  am scăpat până azi de lăcomia națiunilor Europei care sunt, nu știu de ce, foarte ahtiate după pietrele și după pământul nostru, în așa hal încât ar fi în stare să ne ucidă pe toți.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Candid la toate aceste vorbe se minuna grozav și se gândea:”Asta nu seamănă deloc cu ceea ce se întâmpla în Westfalia și în castelul domnului baron; dacă prietenul nostru Panglos ar fi fost în Eldorado, n-ar mai fi spus că Thunderten-tronckh era tot ce poate fi mai bun pe lume; asta înseamnă că trebuie numaidecât să călătorești și să vezi lumea”.

După ce au stat pe îndelete de vorbă, bătrânul puse să înhame o caleașcă cu șase berbeci și dădu călătorilor doisprezece slujitori ca să-i conducă la Curte.

- Să mă iertați, le spuse el, cî din cauza vârstei mele trebuie să mă lipsesc de cinstea de-a vă însoți. Regele o să vă primească în așa fel, încât n-o să fiți nemulțumiți și veți fi îngăduitori cu obiceiurile țării dacă unele din ele n-au să vă placă.

Candid și Cacambo se urcară în caleașcă. Cei șase berbeci zburau, nu  altceva, și nici patru ceasuri n-au trecut și au ajuns la palatul regelui, care era așezat la un capăt al capitalei. Portalul era înalt de două sute douăzeci de coți și lat de o sută; e cu neputință de spus din ce materie era făcut. Chiar numai de-aici se vede superioritatea nemaipomenită avea materia aceea față de pietrele și nisipul cărora noi le spunem aur și nestemate.

Douăzeci de fete frumoase din garda palatului întâmpinară pe Candid și pe Cacambo când se dădură jos din caleașcă, îi duseră la baie, apoi îi îmbrăcară în niște mantii țesute de puf de colibri; pe urmă marii  ofițeri și marile ofițere ale coroanei îi duseră la odăile majestății-sale, trecând printre două șiruri de câte o mie de muzicanți fiecare, așa cum e obiceiul pe-acolo. Când ajunseră aproape de sala tronului, Cacambo întrebă pe un mare ofițer cum trebuia să salute pe majestatea-sa: să se arunce în genunchi sau cu burta la pământ ? să-și pună mâinile pe cap sau la spate ? să sărute lespezile sălii ? în sfârșit, care era ceremonia obișnuită ?

- Obiceiul, spuse marele ofițer, este să îmbrățișezi pe rege și să-l săruți pe amândoi obrajii.

Candid și Cacambo luară de după gât pe Maiestatea sa și acesta îi pofti politicos la masă.

Până la vremea mesei se duseră prin oraș să se plimbe. Văzură edificii publice înalte până la nori, piețe împodobite cu o mulțime de coloane, fântâni cu apă limpede, fântâni cu apă roză, adică cu licori de trestie de zahăr, care curgeau necontenit în mijlocul unor piețe largi, pardosite cu un fel de pietre scumpe, ce răspândeau un miros ca de cuișoare și scorțișoară.

Candid vru să viziteze curtea de justiție și curtea supremă. I se spuse că nu există tribunale și că procese nu sunt. Întrebă dacă există închisori și i se răspunse că nu. Ceva care l-a mirat  și mai mult și i-a făcut cea mai mare plăcere a fost palatul științelor, în care văzu o galerie lungă de două mii de pași plină toată de aparate de calculat și de fizică.

După ce cutreierară astfel toată amiaza cam a mia parte din oraș,  se întoarseră la rege. Candid se așeză la masă între Maiestatea sa, valetul său Cacambo și mai multe doamne. Niciodată nu s-a mâncat ceva mai bine și nimeni n-a avut vreodată atâta haz la masă cât a avut Maiestatea sa.

Cacambo traducea lui Candid vorbele de duh ale regelui și acestea, deși traduse, rămâneau tot vorbe de duh. De multe lucruri se minunase Candid, dar de asta poate mai mult decât orice.

ILUMINISMUL ÎN FRANȚA

MONTESQUIEU  -  1689 - 1755


(CHARLES-LOUIS DE SECONDAT, BARON DE LA BREDE ȘI DE MONTESQUIEU)


Montesquieu este unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai iluminismului francez prin preocupările sale filozofice, prin opera sa juridică Spiritul legilor, prin scrierile sale istorice (Considerații asupra cauzelor măreției și decadenței romanilor) și literare (Scrisori persane).





SCRISORI PERSANE (Lettres persanes) - 1721

În această operă Montesquieu utilizează motivul străinului pentru a satiriza societatea franceză, prezentă prin intermediul scrisorilor trimise prietenilor lor de către doi persani care vizitează Franța, Rica și Usbec.

Tablou complex și colorat al vieții sociale de la începutul secolului al XVIII-lea, cu tipurile sale caracteristice, Scrisorile persane, continuă opera începută de la Bruyere, schițând caractere ce tind să depășească epoca istorică.

De asemenea, cartea dezbate, în spirit iluminist, problema legilor și a diferitelor forme de guvernare.







SCRISOAREA  LXXXVIII
    RICA lui ***

Se spune că omul e un animal sociabil. Din acest punct de vedere mi se pare că francezul e mai om decât alții. E omul prin excelență: pentru că pare a fi făcut numai pentru societate.

Dar am remarcat printre ei unii care, nu numai că sunt sociabili,  ci sunt ei înșiși societatea universală. Ei se înmulțesc prin toate ungherele și populează într-o clipă cele patru cartiere ale orașului. O sută de oameni din această specie pot înlocui mai mult de două mii de cetățeni. Ei ar putea înlătura din ochii străinilor ravgiile ciumei și ale foametei.

În școli se pune întrebarea dacă un corp poate fi în aceeași clipă în mai multe locuri. Ei sunt o dovadă pentru ce se tot întreabă filozofii.

Sunt întotdeauna grăbiți, se află mereu în treabă, întrebând pe toți câți îi văd: Unde se duc ? Și de unde vin ?

Niciodată nu le-ai putea scoate din cap ideea că e o dovadă de politețe să facî vizite zilnice, fără să pui la socoteală vizitele pe care le fac cu toptanul în locul unde se strânge lume multă. Dar această cale fiind cea lesnicioasă, vizitele de acest fel sunt desconsiderate de regulile ceremonialului lor.

Ei, cu loviturile lor de ciocan, strică porțile mai mult decât o fac vântul și furtunile. Dacă te-ai duce să cercetezi lista tuturor portarilor, le-ai găsi scris numele în fiecare zi, pocit în mii de feluri, cu litere gotice. Ei își petrec viața ducându-se la înmormântări, făcând condoleanțe sau cereri în căsătorie. Regele nu face unuia dintre supușii săi vreo gratificație, fără ca pe ei să nu-i coste asta o trăsură, cu care să se ducă să-i exprime bucuria. În sfârșit, se întorc acasă istoviți, ca să se odihnească și să poată să-și reia a doua zi grelele lor ocupații.

Unul dintre ei muri zilele trecute, de oboseală. Pe mormânt i se puse acest epitaf:
”Aici odihnește cel ce nu s-a odihnit niciodată. A asistat la cinci sute treizeci de înmormântări. S-a bucurat de nașterea a două mii șase sute optzeci de copii. Pensiile pentru care și-a felicitat prietenii, mereu în termeni diferiți, se ridică la două milioane șase sute de mii de livre; drumurile parcurse pe trotuar se ridică la nouă mii șase sute de stadiiȘ cele făcute la țară, la treizeci și șase. Conversația cu el era plăcută. Ținea minte trei sute șaizeci și cinci de povestiri. Din fragedă tinerețe știa pe de rost o sută optsprezece citate de scriitori antici, pe care le folosea în ocazii strălucite. S-a săvârșit în al șaizecilea an al vieții sale. Tac acum, călătorule, cum aș putea isprăvi de spus toate câte le-a făcut și tot ceea ce a văzut el ?”

                        Din Paris, în 3 ale lunii Jemmadi 2, 1715


(Jemmadi este lună a calendarului persan)






Manuscris - Scrisorile persane - Montesquieu

JONATHAN SWIFT 1667 - 1745

                                   



Scriitor irlandez de limbă engleză, J. Swift a fost unul dintre marii satirici ai tuturor timpurilor.

Satira sa, dezvoltată în pamflete ca Povestea unui poloboc, Bătălia cărților ș.a., este neiertătoare, mergând adesea până la sarcasm.









CĂLĂTORIILE LUI LEMUEL GULLIVER ÎN MAI MULTE ȚĂRI ALE LUMII (Travels into Several Remote Nations of the World by Lemuel Gulliver) - 1726





Pretextul cărții este același ca al unui roman de aventuri, dar Swift urmărește să deghizeze sub aparențe fantastice și exotice satira la adresa societății contemporane lui.

Gulliver călătorește în Lilliput, țara piticilor, și face cunoștință cu o societte organizată ca și societatea engleză a vremii, căreia însă autorul îi exagerează până la caricatural trăsăturile negative.







Țara uriașilor (Brobdingnag) reprezintă monarhia luminată, ideal al iluminiștilor.






În Laputa învățații trăiesc pe o insulă zburătoare, ocupându-se de probleme absurde, cum ar fi extragerea rezelor de soare din castraveți sau construirea caselor începând cu acoperișul. Se satirizează în acest mod știința ruptă de viață.




J. Swift exaltă virtuțile ”stării naturale” în episodul consacrat țării oamenilor-cai (Țara houyhnhnm-ilor), unde locuiesc două populații, yahoo-ii, oamenii care trăiesc ca animalele, sintetizând toate viciile omenești (Lăcomia, răutatea, invidia, pofta nemăsurată), și caii înțelepți, care trăiesc patriarhal, în egalitate, după legi nescrise și fără să cunoască viciile pe care le aduce civilizația.


Fragmentul pe care îl redau mai jos, se referă la Lilliput și este o satiră la adresa rivalității dintre partidele politice engleze și o demascare a pretextelor lipsite de importanță, care stau la baza cruntelor războaie religioase.








Într-o dimineață, cam la vreo două săptămâni după ce-mi redobândisem libertatea, Reldresal, primul secretar pentru afaceri private (așa-l numeau ei), veni la min, însoțit de un servitor. El porunci vizitiului să aștepte la o oarecare depărtare și mă rugă să-i acord o audiență de o oră, lucru la care am consimțit bucuros, atât din pricina rangului său și a meritelor sale personale, cât și a nenumăratelor servicii pe care mi le făcuse în legătură cu intervențiile mele la curte.

I-am spus că sunt gata să mă culc pe pământ, ca să poată fi mai aproape de urechea mea; dar el preferă să-l țin în mână în timpul convorbirii. Începu prin a mă felicita pentru fptul că-mi redobândisem libertatea, arătându-mi totodată că avea și el partea lui de merit în asta; totuși, se grăbi să adauge că dacă n-ar fi fost actuala stare de lucruri de la curte, poate că nu aș fi căpătat-o atât de curând.

”Pentru că - spunea el - oricât de înfloritoare ar putea să pară în ochii străinilor starea în care ne aflăm, suntem amenințați de două urgii: pe de o parte o cumplită dezbinare lăuntrică, pe de altă parte primejdia de a fi cotropiți de un dușman extraordinar de puternic. Cu privire la dezbinare, trebuie să știi că de mai bine de șaptezeci de luni în țara aceasta se războiesc două partide: Tramecksan și Slamecksan (Swift se referă aici la partidul Whig și partidul Tory din Anglia), denumite astfel după tocurile înalte sau joase ale pantofilor lor, ceea ce de altfel îi și deosebește. Se pretinde că tocurile înalte se potrivesc mai bine cu vechea noastră constituție; totuși, oricum ar sta lucrurile, Maiestatea sa e hotărât să se folosească în conducerea treburilor obștești și în toate slujbele ce depind de coroană numai de tocurile joase, după cum, fără îndoială, ți-ai putut da seama, precum și de faptul că tocurile Maiestății sale sunt mai joase cu cel puțin un drurr decât ale oricărui curtean (drurr este o unitate de măsură ce reprezintă cam a patrusprezecea parte dintr-o incie - 1 incie = 2,54 cm).

Dușmănia dintre aceste două partide merge până acolo, încât nu mănâncă, nu beau și nu vorbesc unii cu alții. După socotelile noastre, Tramecksan sau tocurile înalte ne întrec la număr; dar puterea este cu totul de partea noastră. Ne temem că Alteța sa moștenitorul tronului are o oarecare înclinație spre tocurile înalte; cel puțin pentru noi e limpede faptul că unul din tocurile lui e mai înalt decât celălalt, ceea ce îl face să șchioapete puțin când merge. Ei bine, în mijlocul acestor frământări interne, suntem amenințați să fim cotropiți de cei din insula Blefuscu, a doua mare împărăție a universului, aproape tot atât de puternică și de mare ca cea a Maiestății sale.

În legătură cu ceea ce te-am auzit afirmând, cum că pe lume ar mai  fi și alte împărății și state locuite de ființe omenești tot atât de mari ca dumneata, filozofii noștri se îndoiesc foarte și presupun mai curând că ai picat din lună sau dintr-o stea; pentru că e sigur că o sută de muritori de mărimea dumitale ar nimici în scurtă vreme toate fructele și vitele de pe moșiile Maiestății sale; și-apoi de șase mii de luni cronicile noastre nu pomenesc alte ținuturi în afară de cele două mari împărății, Lilliput și Blefuscu (Lilliput întruchipează Anglia și Blefuscu, Franța).

Care două mari împărpții sunt de treizeci și șase de luni încăierate - după cum voiam să-ți spun - într-un război înverșunat. Iată care-i pricina: e lucru știut că odinioară, ouăle erau sparte la capătul mai turtit înainte de a fi mâncate; dar, pe când era copil, bunicul Maiestății sale voind să mănânce un ou și spărgându-l după vechiul obicei s-a tăiat la un degetȘ drept urmare, împăratul, tatăl său, a dat un edict prin care poruncea tuturor supușilor săi, sub amenințarea cu pedepse cumplite în caz de nesupunere, să spargă ouăle la cpătul  mai ascuțit.

Într-atâta s-a înverșunat poporul împotriva acestei legi, încât,  după cum ne spun istoricii, au izbucnit nu mai puțin de șase răscoale din această pricină; cu care prilej, un împărat și-a pierdut viața, iar altul coroana.

Aceste tulburări lăuntrice au fost veșnic ațâțate de  monarhii din Blefuscu, iar când erau înăbușite, surghiunuiții căutau întotdeauna adăpost în împărăția aceea. S-a făcut socoteala că, în total, unsprezece mii de oameni au preferat să moară decât să se supună și să spargă ouăle la capătul ascuțit.

Multe sute de tomuri groase au fost publicate în legătură cu această controversă, dar cărțile Capetelor - Turtite au fost de mult interzise și, prin lege,  ei nu mai pot deține nici o slujbă.

ILUMINISMUL ÎN ANGLIA

         DANIEL  DEFOE

 cca. 1659 sau 1660 - 1731


Prozator și publicist englez, D. Defoe este autor de scrieri polemice (Imn pentru stâlpul infamiei), romane (Vița și ciudatele aventuri ale lui Robinson Crusoe din York, marinar, scrise de el însuși - cunoscut  sub titlul prescurtat de Robinson Crusoe, Succesele și nenorocirile celebrei Moll Flanders) și memorialistică (Jurnal din anul ciumei).




ROBINSON  CRUSOE  1719

Inspirându-se dintr-un fapt real, autorul aduce în acest roman un elogiu omului optimist, întreprinzător, care știe să pună stăpânire pe natură, folosind-o în propriul său interes, și să supraviețuiască în condiții dificile.

Pornit într-o călătorie pe oceane, eroul cărții este singurul supraviețuitor al naufragiului corăbiei.

Aruncat de valuri pe o insulă pustie, Robinson își construiește o casă cu ajutorul lucrurilor recuperate de pe corabie, domesticește animale, muncește pământul, practică olăritul și croitoria, își construiește o barcă și explorează insula, repetând astfel, în răstimpul concentrat al celor 28 de ani de izolare, experiența civilizatoare a umanității.







Salvând de la moarte un sălbatic, Robinson îl botează Vineri și îl educă. În cele din urmă eroul este readus în patrie de un vas englez.


CAPITOLUL  OPT

CALENDARUL LUI ROBINSON. ROBINSON ÎȘI AMENAJEAZĂ
                        LOCUINȚA


Mă copleșea uneori o deznădejde și o amărăciune de moarte. Pentru a-mi învinge aceste stări sufletești am luat condeiul și-am început să-mi dovedesc că situația mea nenorocită are și părțile ei bune.





Am împărțit pagina în două și, scriind în stânga ”rău” iar în dreapta ”bine”, iată ce am notat:
            
             RĂU                       BINE

                        1                                                       1

Am fost aruncat pe o insulă                  Dar am rămas în viață, deși aș fi
tristă și pustie și n-am nici o                 putut să mă înec, așa cum s-a
speranță de salvare.                               întâmplat cu toți tovarășii mei.


                           2                                                               2


Sunt izolat de întreaga lume,                 Nu m-am prăpădit de foame, nici
un pustnic alungat pentru                      n-am pierit în această pustietate
totdeauna dintre oameni.



                      3                                                                3


Am puțină îmbrăcăminte și în               Dar aici clima-i caldă și te poți lipsi
curând nu voi avea cu ce să-mi             de haine.
acopăr goliciunea trupului.



                          4                                                            4



Nu mă voi putea apăra dacă voi fi            Dar pe insulă nu se află nici
atacat de oameni răi sau de fiare              oameni, nici fiare și mă pot socoti
sălbatice.                                                     fericit că n-am fost aruncat pe
                                                                     coastele Africei, unde mișună cu
                                                                      duiumul.



                      5                                                                       5



N-am cu cine schimba o vorbă            Dar am izbutit să-mi fac provizii
N-are cine să-mi dea puțin                   de toate cele necesare pentru
curaj și să mă mângâie.                        existență și să-mi asigur hrana până
                                                                la sfârșitul zilelor.
          




- Insula lui Robinso Crusoe - harta întocmită de Robinson



Aceste raționamente mi-au fost de un mare sprijin. Am înțeles că nu trebuie să-mi pierd curajul și nici să mă las în voia desnădejdii. În momentele cele mai grele poți și trebuie să găsești mângâiere.

M-am liniștit și am mai prins curaj. Până atunci nu mă gândeam decât cum să părăsesc această insulă; ore întregi priveam în depărtare, tot așteptând să apară pe mare vreo corabie. Acum însă, încheiasem cu speranțele deșarte și începui să chibzuiesc cum să-mi organizez mai bine viața pe insulă.

V-am descris locuința mea. Era un cort așezat pe povârnișul muntelui înconjurat de un gard dublu, solid. Acum însă, gardul îl puteam numi zid sau val de pământ, pentru că în partea exterioară am lipit de el o ridicătură de pământ de două picioare grosime.

După un timp ( se scursese, cred, cam un an și jumătate), am așezat pe valul din jurul locuinței mele niște prăjini, pe care le-am sprijinit de coasta muntelui, iar deasupra lor am așezat crengi și frunze mari. În felul acesta am făcut un acoperiș curții mele și acum nu mă mai temeam de ploi, care, după cum am mai amintit, șiroiau din belșug pe insulă o anumită perioadă din an.

Cititorul a aflat mai înainte că tot avutul mi-l transportasem în cetate - întâi în ogradă, ia apoi în peștera pe care am săpat-o în dealul din spatele cortului. Dar trebuie să recunosc că la început lucrurile mele erau aruncate clae peste grămadă, la întâmplare, ocupând aproape toată curtea.  Mă încurcau întruna și n-aveam pur și simplu unde să mă mișc. Pentru a le așeza ca lumea, trebuia lărgită peștera.

După ce am închis intrarea în orgadă și prin urmare mă puteam socoti apărat de atacurile fiarelor sălbatice, m-am apucat să-mi lărgesc și să-mi adâncesc peștera. Spre norocul meu, dealul era nisipos. După ce-am săpat în dreapta atât cât am socotit că era necesar, am făcut o cotitură și-am dus o galerie până afară, dincolo de ogradă.

Această galerie, subterană, care servea drept intrare de serviciu, îmi dădea posibilitatea nu numai să părăsesc cu ușurină curtea și să mă înapoiez acasă, dar mărea în mod considerabil și suprafața cămării.

După ce-am terminat cu această muncă, m-am apucat să-mi meșteresc ceva mobilă. Aveam cea mai mare nevoie de o masă și de un scaun: fără ele nu mă puteam bucura nici de acel modest confort, accesibil în singurătatea mea; nu puteam mânca la masă, nici scrie, nici citi.

Și iată-mă dulgher.
Până atunci nu mai pusesem niciodată mâna pe  uneltele de dulgherie; cu toate acestea, mulțumită iscusinței mele înnăscute și perseverenței în muncă, puțin câte puțin, am câștigat atâta experiență încât să fi avut uneltele necesare, aș fi putut face orice mobilă.




                             

ILUMINISMUL

CONDIȚII ISTORICE ȘI CULTURALE

- Dezvoltarea burgheziei
- Dezvoltarea științei
- Apariția materialismului mecanicist
- Crearea premiselor și izbucnirea Revoluției Franceze






CARACTERISTICI

- Curent ideologic și cultural
- Promovarea raționalismului
- Caracter laic,  antireligios și anticlerical
- Combaterea fanatismului și dogmelor
- Concepția ”contractului social” și a ”monarhului luminat”.
- Ideea emancipării poporului prin cultură
- Răspândirea culturii în popor
- Literatură preocupată de probleme sociale și morale





ANGLIA
- A. Defoe
- J. Swift
- H. Fielding






FRANȚA

- Montesquieu
- Voltaire
- D. Diderot
- J.J. Rousseau






RUSIA

- A.N.Radișcev
- Alexander Sumarokov
- Nikolay Noikov
- Denis Fonvizin





GERMANIA
- G.E. Lessing
- F.G.Klopstok






ȚĂRILE ROMÂNE

Școala Ardeleană
- S. Micu
- Gh. Șincai
- Petru Maior
-I.Budai-Deleanu
- D. Golescu

JEAN DE LA BRUYERE - 1613 - 1680

În secolul al XVII-lea, comediei și fabulei i se adaugă o literatură de maxime, aforisme și portrete morale, cunoscută sub numele de literatura moraliștilor francezi.

Jea de le Bruyere este cel mai cunoscut din rândurile  moraliștilor francezi.

Opera sa Caracterele îl reprezintă ca pe un maestru al genului și se impune prin viziunea  filozofică asupra moravurilor timpului, surprinderea psihologiilor și concizia stilistică.





CARACTERELE (Les caracteres) 1688

Capitolul I

DESPRE CREAȚIILE ARTISTICE


Totul s-a spus, și noi ne-am născut prea târziu, după mai bine de șapte mii de ani de când există oameni pe lume și de când cugetă. Pe tărâmul moravurilor, ce-a fost mai frumos și mai bun s-a recoltatȘ nouă nu ne mai rămâne decât să spicuim pe  urmele anticilor și ale celor mai iscusiți din vremurile noastre.
- - - - - - - - - -  -- - - - - - - - - - - - - - - - - - -

2

trebuie să căutăm  doar să gândim  și să vorbim cu temei, fără să ținem a le impune altora gustul și părerile noastre: prea ne-am încumeta mult.
- - - - - - - - - - - - - - - -  - - - - - - - - - - - - - -

38

Atât i-a lipsit lui TERENȚIU: să fie mai puțin rece. Încolo, câtă puritate, câtă desăvârșire, câtă cuviință, eleganță și ce caractere ! Lui MOLIERE i-ar mai fi trebuit doar să evite graiul prețios și vorbirea populară și să scrie mai cu grijă. Încolo, cât foc, cât firesc, ce izvor de glume reușite, ce zugrăvire a moravurilor, ce portrete și ce harapnic pentru ridicol ! Dar ce om s-ar fi putut face din acești doi autori de comedii !
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Capitolul V

DESPRE SOCIETATE ȘI DESPRE CONVERSAȚIE

Întâlnim unii oameni care, în discuțiile sau în puține prilejuri când avem de-a face cu ei, ne scâbesc prin expresiile lor caraghioase, prin  noutatea și - îndrăznesc să spun - prin improprietatea  termenilor de care se folosesc, ca și prin împerecherea anumitor cuvinte care nu se întâlnesc laolaltă decât în gura lor și cărora le dau tâlcuri la care nu s-au gândit niciodată cei ce le-au făurit. Când vorbesc, oamenii aceștia nu urmează nici calea rațiunii, nici calea datinii, ci înclinarea lor bizară, pe carem dorința lor de a glumi neîncetat și - poate - de a străluci o schimbă pe nesimțite într-un jargon personal, care ajunge, în sfârșit, graiul lor firesc. Ei  își însoțesc acest limbaj atât de năstrușnic cu gesturi afectate și cu o pronunțare sclifosită. Toți sunt mulțumiți de ei înșiși și de farmecul duhului lor și n-am putea spune c-ar fi cu totul lipsiți de duh; dar îi deplângem pentru puținul cât îl au și - ce e mai rău - avem de suferit de pe urma lui.






MAXIME


A nu putea să suporți toate caracterele nesuferite de care e plină lumea nu e o dovadă de caracter prea bun; în comerț e nevoie de monede de aur, dar și de mărunțiș.


Cei mai mulţi oameni îşi întrebuinţează o parte din viaţă spre a face nefericiţi pe ceilalţi.


Moartea nu soseşte decât o dată, dar o simţim în multe clipe ale vieţii.


În prietenia curată există o gingăşie la care nu pot ajunge cei mediocri.



Trebuie să fi cu adevărat lipsit de spirit, dacă dragostea, răutatea și nevoia nu te fac să-l găsești.



Vedem cum unii oameni cad dintr-un rang înalt din pricina acelorași cusururi care îi ajutaseră să se cațere acolo.



A râde de oamenii de duh este privilegiul proștilor; ei au pe această lume rolul haărăzit bufonilor de la curte; adică sunt oameni lipsiți de răspundere.



Pentru o femeie este un lucru mai însemnat nu să aibă o călăuză în viață, ci să trăiască atât de cuminte încât să se poată lipsi de ea.



Este o mare nenorocire să nu ai destulă înțelepciune pentru a vorbi frumos, și nici destulă judecată pentru a tăcea.




Nu trebuie să judecam oamenii după ce i-am văzut o singura dată; există un eu interior și o inimă care trebuie cunoscute în profunzime.


Dacă anumiți oameni nu merg pe calea binelui până unde ar putea să meargă, e din vina primei lor educații.



Dintre toate jignirile, batjocura este cea care se iartă mai puțin; ea este graiul disprețului.


Darul conversației constă mai puțin în a dovedi mult spirit, decât în a recunoaște spiritul altora.


Dintre toate mijloacele de a face avere, cel mai rapid și cel mai nimerit este de a-i convinge pe oameni să vadă limpede că ei trag folos dacă îți fac binele.



La unii aroganța ține loc de măreție a caracterului.

BLAISE PASCAL 1623 - 1662

Matematician, fizician, scriitor și filozof francez, Blaise Pascal este revendicat în egală măsură de știință și literatură.

Opera fundamentală o constituie Scrisorile către un provincial, cunoscute și sub numele de Provincialele, și Cugetările.




Prima lucrare este un rechizitoriu la adresa moralei iezuite, iar a doua, o meditație pe tema condiției omului.

Principiul grandorii omului îl constituie gândirea. El, omul, nu-i decât ”o trestie”, dar o ”trestie gânditoare”








CUGETĂRILE

(Les pensees)

    1669


MĂREȚIA OMULUI

capitolul III

1. Pot concepe un om fără mâini și fără picioare: l-aș concepe chiar fără cap, dacă experiența nu m-ar învăța că omul gândește cu capul. Numai gândirea constituie omul. Nimeni nu-l poate concepe fără ea.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

3. Omul este așa de mare, încât măreția lui reiese și din aceea că el se știe nenorocit.
    Un copac nu se știe nenorocit. este adevărat că, să te vezi nenorocit, înseamnă să fii cu adevărat; dar înseamnă și că ești mare dacă știi că ești nenorocit. Astfel, toate nenorocirile omului dovedesc măreția sa. Sunt niște nenorociri de mare senior, nenorociri de rege deposedat.

    Omul pune așa mare preț pe rațiune, că orice avantaj ar avea în lume, el se crede nenorocit dacă nu ocupă un loc deosebit de bun în felul cum îl judecă semenii lui. Este cel mai frumos loc din lume; nimic nu-l poate îndepărta de această dorință; și este calitatea cea mai neștearsă din inima omului. Cei ce disprețuiesc cel mai mult pe oameni și care-i consideră egali cu animalele vor să fie admirați de ei, contazicându-se, în felul acesta, înei înșiși. Natura lor, care este mai tare decât rațiunea, îi convinge mai cu putere despre măreția omului, decât îl convinge rațiunea despre josnicia sa.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

6. Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură; dar este o trestie cugetătoare. Nu trebuie ca întregul univers să se înarmeze spre a-l strivi. Un abur, o picătură de apă e destul ca să-l ucidă. Încă în cazul în care universul l-ar strivi, omul ar fi încă mai mobil decât ceea ce-l ucide; pentru că el știe că moare; iar avantajul pe care universul îl are asupra lui, acest univers nu-l cunoaște.

   Astfel, toată măreția noastră stă în cugetare. De aici să pucedem, nu de la spațiu și de la durată. Să ne silim a cugeta frumos. Iată ideea morală.


7. Este periculos să insiști asupra egalității omului cu vitele fără a-i arăta măreția sa, după cum este periculos să-i arăți cu prea mare insistență măreția pe care o are, fără a-l face să-și vadă josnicia. Este însă și mai periculos să-l lași neștiutor și de una și de alta.


8. E bine ca omul să-și aprecieze valoarea. Să se iubească pe sine întrucât are o fire capabilă de bine. Dar să nu iubească ceea ce-i josnic în el. Pentru aceasta să se disprețuiască, fiindcă altfel toată puterea lui este fără folos. Însă, bineînțeles, nu trebuie să disprețuiască ceea ce constituie capacitatea naturală a sa. Să se urască pe sine într-un fel, să se iubească în altul. El are în el capacitatea de a cunoaște adevărul și a fi fericit; dar nu posedă adevărul în mod statornic, nici în mod satisfăcător. Aș vrea să fac pe om să dorească a găsi adevărul, spre a fi gata, ca desfăcut de patimi, să-l urmeze oriunde-l va găsi. Știind cât de mult patimile-i întunecă conștiința, aș vrea ca el să urască în sine plăcerea trupească, care-l influențează, pentru ca să nu-l orbească în alegerea ce face și să nu-l țină în loc, după ce va fi ales.

JEAN DE LA FONTAINE 1621 - 1695

Poet francez, scrie Fabule (1668 - 1694), reînnoind structura fabulei prin schimbarea raportului dintre morală și povestire în favoarea povestirii.

Fabulele sale rețin prin viziunea satirică, în general sceptică, stil lapidar, ritm variat prin folosirea versului liber.

Fabulele alcătuiesc unul dintre tablourile ample ale epocii.

Critica unor vicii general-umane se realizează într-o gamă largă estetică, de la ironie până la umor și grotesc.







FABULE (Fables)

CORBUL  ȘI  VULPEA




Jupânul Corb, pe-o creangă cocoțat,
ținea în clonț un boț de caș furat.
Ademenită de mirosul cașului,
cumătra vulpe-i spune-așa borfașului:
- ”Să ne trăiți mulți ani, Măria voastră,
că sunteți, zău, ca din cutie scos !
Iar de-ați avea și glasul mlădios
pe cât v-arată penele frumos -
mă prind c-ați fi vreo Pasăre Măiastră !”





Ci Corbul auzind-o, pe gânduri nu mai șade,
deschide ciocul, Prada cade.
Și Vulpea, înghițind-o, îl dăscălește: - ”Bade,
lingușitorii - nu știai, se pare -
trăiesc pe seama cui le dă crezare.
Dar lecția pe care-o-nvățași
o fi făcând cât boțul tău de caș !...”
Înmărmurit, croncanul juratu-s-a cumplit
că n-o să se mai lase de-acuma păcălit.







ȘOARECELE DE LA TÂRG ȘI

ȘOARECELE DE LA ȚARĂ



Într-o bună zi de vară,
Șoarecele târgovăț
Îl pofti pe cel de țară, la ospăț.

Rar un praznic îți dă ghes
cu merinde-atât de bune !
Cum e lesne de-nțeles,
petrecură de minune.

Pe un lat covor persan
Ronțăiră amândoi
niște resturi de fazan.
Dar pe când mâncau, vioi

auziră ușa, poc !
Șoarecele târgovăț
iute o zbughi din loc.
Aferim de-așa ospăț !

Zgomotul iscat în casă
încetând, veniră-n grabă
ca să-și vadă iar de masă.

-”Înghețasem !...Asta-i treabă ?
(zise șoarecul bălai ).
Mulțumesc cum se cuvine
și te-aștept să vii pe plai
să prânzești și tu cu mine.

Da, la mine-n iniște
nu-s ospețe-mpărătești;
dar mănânci în liniște
fără să te mai ferești...







COCOȘUL  ȘI  VULPEA





Pe creanga lui, părând că dormitează,
Cocoșul cel isteț mereu veghează.
- ”Frăție, zise Vulpea, pițigăindu-și glasul;
sunt fericită c-a venit și ceasul
cel jinduit de la o vreme-ncoace
să fie pace între dobitoace.
Sunt prima care te-ntristez,
Coboară să te-mbrățișez !
Doar vezi și tu, de bună seamă;
S-a isprăvit cu vechea teamă.
Umblați
Pe unde veți pofti
ca niște frați
de-acum vom fii !
Dar hai, că uite, mă grăbesc,
să-ți dau sărutul meu frățesc !”






Isteț, din vârful unei crăci,
Cocoșul nostru o salută,
Spunând : - ”Nu-i veste mai plăcută
ca vestea mult doritei păci !
Sunt fericit și-mi pare bine
Că-ntâi o aflu de la tine.
Dar uite, văd în zare că vin ca o furtună
și doi ogari, pesemne, cu-aceeași veste bună.
Azi lasă-le încolo de treburi, toate baltă,
că până una-alta am să cobor și eu,
Ne-om bucura îndată cu toții laolaltă”.
- ”E prea târziu, n-am vreme, zău, pe cuvânt”.
Și a pornit mânată ca de streche.
A râs grozav cocoșul, vîzându-i astfel zorul,
Căci e-o plăcere fără de pereche
când izbutești să-nșeli înșelătorul.





Biroul lui La Fontaine din casa -muzeu din Château-Thierry  (la 55 ani La Fonaine a vândut casa pentru a merge la Paris.)








Mormântul lui La Fontaine (alăturat mormântului lui Moliere - se văd
inscripțiile)

MOLIERE (Jean - Baptiste Poquelin) - 1622 - 1673

Și-a dedicat întreaga viață teatrului, fiind în același timp autor, actor, regizor și conducător de companii teatrale.

Abordează forme diferite ale comediei: farsa (Zăpăcitul, Sganarelle sai încornoratul închipuit, Doctor fără voie, Vicleniile lui Scapin), comedia muzicală, tragicomedia, epuizând gama bogată a comicului.

Opera sa cuprinde 30 de piese, de la Prețioasele ridicole până la Bolnavul închipuit, ultima sa piesă.

Clasicismul lui Moliere se manifestă mai ales în respectarea imitării naturii. Natura umană cu toate formele ei de manifestare este tema principală a comediilor lui Moliere, care aduc o varietate tipologică: nobili, burghezi, țărani, medici, pseudosavanți etc.

TARTUFFE (Le Tartuffe) - 1699




Tartuffe este una din capodoperele autorului, satiră violentă împotriva ipocriților și a ipocriziei. Tartuffe este adăpostit de burghezul Orgon, pe care-l cucerește printr-o comportare fățarnică.

Îl determină pe protectorul său să-și alunge fiul, să rupă logodna fiicei sale cu Valere, pentru a o căsători cu elși trecându-i lui toată averea.

Orgon îl surprinde seducându-i soția și ipocritul ajunge, lepădându-și masca ipocriziei, să-și gonească protectorul din propria casă.

Regele află și pedepsește vinovatul.

Actul al III-lea redă încercările eroului de a cuceri iubirea Elmirei, soția lui Orgon; Damis, fiul lui Orgon, va dezvălui tatălui cele întâmplate.



ACTUL   III
SCENA 2

Tartuffe, Dorina


TARTUFFE

(de îndată ce o vede pe Dorina, întoarce capul de vorbește către feciorul lui, prin ușa încă deschisă)
Laurent, păstrează-mi cnutul și rasa mea de rugă,
Și spune rugi, ca gândul cel rău de noi să fugă...
De-or întreba de mine, m-am dus la-ntemnițați
Să-mpart ajutorința din banii adunați.


DORINA

Uf ! Ce panglicărie, ce joc făr'de rușine !
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

SCENA  3

Elmira, Tartuffe


ELMIRA

Știu, nu iubiți nimica din cele pământești.


TARTUFFE

N-am inimă de piatră, cum crezi; o, nu ! Greșești...


ELMIRA

Credeam că doar spre ceruri-nălțați oftări fierbinți
Iar jos aci nimica nu v-ar trezi dorinți.


TARTUFFE

Iubirea ce ne leagă de frumuseți eterne
Și spre iubirea celor lumești un drum ne-așterne;
Nu-i vină când, prin simțuri, tu stai s-alinți uimit,
Desăvârșiri de forme, ce Domnu-a plăsmuit;
În câte-un lut vrea cerul minuni de veci să-mbine,
Și-aici chiar, văd oglinda splendorii lui depline;
Ți-a revărsat pe față atâta har divin
Că-n ochi ne pune soare și-n inimă venin,
Și nu te văd vreodată, podoabă a zidirii,
Să nu mă-nchin, prin tine, la urzitorul firii
Și de-o iubire-aprinsă să nu fiu ispitit,
Spre chipu-n care dânsul mai drag s-a zugrăvit.
Întâi simțeam chiar teama, că-n tainica vâltoare
Vreun duh viclean îmi tinde momeala pierzătoare
Și mă luptam, de ochii tuburători să fug,
Ca sufletul să-mi mântui de-osândă și de rug.
Dar clipa asta-mi spune - făptură prea curată -
Că râvna mea nu poate să fie vinovată;
Să pot s-o-mpac prea bine cu ceea ce-i iertat;
Și de aceea, dulce, de ea mă las purtat.
Mărturisesc, din parte-mi, e o-ndrăzneală mare
Când inima-mi drept jertfă v-o-ntind, ca spre altare;
Dar de la bunătatea ce-aveți, aștept cuvânt,
Și nu de la vreun merit al umbrei care sunt;
Vă pun în mâini nădejdea și veșnica mea pace,
În rai, sau iad, o viață puteți acum preface,
Și pot să fiu de-a pururi - prin vorba ce-mi șoptiți -
Ferice de vă place, pierdut dacă voiți.

ELMIRA

E-o declarare-n formă, și prea curtenitoare;
Dar totuși, orice-ați zice, e cam surprinzătoare.
Se cuvenea, îmi pare, ca să-nfrânați mai mult
Simțiri de felul celor, ce-mi fuse dat s-ascult.
De !...un preasfânt, un pustnic, cum lumea vă socoate.






AVARUL  ( L'avare)
       1668

În Avarul, pornind de la Aulularia lui Plautus, Moliere păstrează doar ideea centrală a unui zgârcit care își ascunde comoara, obsedat de pierderea ei.

Prin Harpagon, personajul principal al comediei, realizează tipul avarului de pretutindeni și de totdeauna, surprinzând și aspecte esențiale veacului său.

Tip al cămătarului, el este dominat de pasiunea mistuitoare de a agonisi cât mai mult aur, din care să cheltuiască cât mai puțin.

Avariția îl stăpânește pe Harpagon, care dorește să-și căsătorească fiica, pe Elise, cu Anselme - om în vârstă, pentru că admite s-o ia fără zestre, să-și însoare fiul, Cleante, cu o văduvă bogată, păstrând partea lui de moștenire, și el să se însoare cu Mariane, o fată tânără și săracă, pe care fiul său o iubește.

Cele două perechi de îndrăgostiți, Elise și Valere, Mariane și cleante, care evoluează în jurul lui Harpagon, trăiesc momente dramatice din cauza situației în care îi aruncă zgârcenia și planurile acestuia.

Când fiul încearcă să împrumute banii care i-ar aduce independența, descoperă că acel cămătar cu care un valet îl pune în legătură nu este altcineva decât Harpagon.

Valere, îndrăgostit de fata lui Harpagon, se introduce în casă sub un nume fals și măgulește pasiunea stăpânului, așteptând ca împrejurările să-i îngăduie să recurgă la un subterfugiu.

Fiind furată o casetă de bani, este acuzat Valere. Luat din scurt, Valere crede că Harpagon îi reproșează tăinuirea dragostei sale pentru Elise.

De aici un quiproquo de mare haz.







ACTUL V

SCENA  II


VALERE

...Sunt gata să îndur toate urmările furiei dumneavoastră. Însă, credeți-mă, vă rog, că dacă la mijloc e vreun rău, numai pe mine trebuie să vă descârcați mânia, deoarece fiica dumneavoastră nu are nici o vină.


HARPAGON

Asta da, te cred. prea ar fi treabă neauzită ca fiica mea să fie și ea părtașă la o asemenea nelegiuire. Acum vreau să-mi regăsesc comoara, așa că spune unde ai dus-o.


VALERE

Dar n-am dus-o nicăieri. Se găsește și acum în casa dumneavoastră.


HARPAGON  (aparte)

O, caseta mea dragă ! (tare) Se găsește la mine acasă ?


VALERE

Da.


HARPAGON

Și ia spune: nu te-ai atins de ea ?


VALERE

Eu ? A, sunteți nedrept nu numai față de mine, dar și față de ea ! O văpaie curată și respectuoasă mă mistuie pentru dânsa !


HARPAGON (aparte)

Îl mistuie pentru caseta mea !


VALERE

Mai curând mor decât să-mi întinez simțirea cu vreun gând jignitor. Este prea cuminte și cinstită.


HARPAGON (aparte)

Caseta mea, cinstită !


VALERE

Toate dorințele mele se împlinesc cu prisosință când o privesc doar, și nici o ticăloșie n-a murdărit patima pe care ochii ei frumoși au aprins-o în inima mea.


HARPAGON (aparte)

Ochii frumoși ai casetei mele ! Vorbește de ea ca de-o ibovnică !


VALERE

Jupâneasa Claude cunoaște tot adevărul în privința asta și vă poate sta mărturie...


HARPAGON

Cum, slujitoarea mea e și ea părtașă ?


VALERE

Da, domnule, a fost martoră a legământului nostru și numai după ce și-a dat seama cât de cinstită e dragostea mea, m-a ajutat s-o hotărăsc pe fiica dumneavoastră să-mi dăruiască mâna ei, primind-o  în schimb pe a mea.


HARPAGON (aparte)

Nu mai pricep nimic, ori frica de pușcărie îl face să bată câmpii ? (către Valere) Ce-mi tot îndrugi de fiica mea ?


VALERE

Vreau să spun că mi-au trebuit toate silințele de pe lume ca s-o fac să-și învingă sfiiciunea, să consimtă la ceea ce râvnea patima mea.


HARPAGON

Sfiiciunea cui ?

VALERE

A fetei dumneavoastră. Așa că ieri de-abia s-a învoit să semnăm în scris amândoi o făgăduială de căsătorie.

HARPAGON

Fata mea a semnat o făgăduială de căsătorie cu tine ?


VALERE

Da, domnule, după cum, la rândul meu, am semnat una la fel.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -


Valere își dezvăluie numele adevărat și aflăm că este fratele Marianne- ei și fiul lui Anselme, care fusese odinioară despărțit de copiii săi într-un naufragiu.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -




Portretul pe care i-l face jupân Jaques, bucătarul și totodată vizitiul său, îl înfurie, deși acesta îl prezintă la cererea lui Harpagon.





”Dacă țineți cu orice preț, poftim - începe jupân Jaques. Mai întâi toți își bat joc de dumneavoastră cum le vine la gură....Unii spun că tipăriți pe socoteala dumneavoastră calendare unde zilele de post sunt trecute în număr îndoit și că vă siliți oamenii să le țină, că băgați în buzunar ce v-ar costa mâncarea de dulce. Alții, că de cum se apropie sărbătorile, sau când vor să plece de la dumneavoastră, le căutați din senin nod în papură servitorilor - ba că sunt leneși, ba că răspund obraznic - ca să nu le plătiți simbria. Altul povestește că ați dat în judecată pisica vecinului, fiindcă v-a mâncat ce-a mai rămas dintr-o friptură de berbec. Altul, că ați fost prins într-o noapte furând cu mâna dumneavoastră ovăzul cailor, așa că vizitiul - cel dinaintea mea - v-a croit strașnic cu reteveiul, iar dumneavoastră nici n-ați crâcnit. (.....) Sunteți râsul și batjocura tuturor, nu vă spun decât zgârcitul care-și mănâncă de sub unghie, scârbosul, cămătarul”

 
Extraordinar Louis de Funes !