Prozatoare și poetă engleză, autoare a romanului ”La răscruce de vânturi” și a unui volum de Poeme scris în colaborare cu surorile ei, Anne și Charlotte.
La începutul activității sale literare, Emily a publicat sub semnătura Ellis Bell (nume masculin) dar din acea perioadă s-au păstrat foarte puține lucrări.
A devenit celebră după publicarea romanului ”La răscruce de vânturi” în 1847.
LA RĂSCRUCE DE VÂNTURI
( Wuthering Heights)
Titlul romanului indică situarea casei personajului principal și îi simbolizează destinul.
Copil părăsit, Heathcliff este crescut de domnul Earnshaw împreună cu fiul acestuia, Hindley, care îl persecută pe orfan și cu fiica lui Earnshaw, Catherine, de care Heathcliff se îndrăgostește.
Auzind-o pe fată spunând că nu se va căsători cu el, Heathcliff părăsește casa și se întoarce îmbogățit după trei ani, cu un singur gând: răzbunarea. Iubirea violentă și sumbră dintre el și Catherine se sfârșește cu moartea acesteia la nașterea unei fiice, Cathy.
Heathcliff se căsătorește cu Isabelle (sora lui Edgar Linton, fostul soț al Catherinei) pe care o terorizează și se răzbună pe Hindley, dând fiului acestuia, Hareton, o creștere nepotrivită.
Cathy este obligată să ia în căsătorie pe respingătorul fiu al lui heathcliff.
După moartea lui Heathcliff, Cathy, rămasă văduvă între timp, se căsătorește cu Hareton.
În fragmentul redat mai jos, doamna Dean, menajera familiei Earnshaw, povestește copilăria lui Heathcliff.
CAPITOLUL 4
Iată cum a intrat Heathcliff în familie. Întorcându-mă după câteva zile (căci nu puteam crede c-am fost surghiunită pe veci), am văzut că-l botezaseră heathcliff: era numele unui băiat care le murise încă de mic, și de-atunci acesta a rămas atât numele cât și prenumele lui. Domnișoara Cathy se împrietenise la toartă cu el, dar Hindley îl ura ! Și, drept să vă pun, îl uram și eu și-l chinuiam și mă purtam nerușinat cu el; căci eu nu aveam destulă minte pentru a-mi da seama că sunt nedreaptă, iar doamna niciodată nu-i lua partea când vedea că-i nedreptățit.
Părea un copil posomorât, răbdător, și poate că, înăsprit de-atâtea brutalități, răbda loviturile lui Hindley fără a clipi sau a vărsa vreo lacrimă, iar ciupiturile mele nu-l făceau decât să-și țină răsuflarea și să deschidă ochii mari, de parcă se lovise singur, din întâmplare, și nimeni altul nu era de vină.
Această putere de a răbda îl făcea pe bătrânul Earnshaw să se înfurie ori de câte ori descoperea că fiul său îl persecută pe bietul orfan, după cum zicea el. În mod cu totul ciudat, se legă foarte tare de Heathcliff, crezând tot ce-i spunea (de fapt spunea foarte puține și de obicei adevărul), răsfățându-l mai mult decât pe Cathy, care era prea zburdalnică și îndărătnică pentru a fi favorita lui.
Așa că, de la început chiar, el a adus zâzanie în casă, și după moarta doamnei Earnshaw, adică nici doi ani după venirea lui la noi, Hindley, tânărul stăpân, se învățase să-l socotească pe tatăl său mai degrabă tiran decât prieten, iar pe Heathcliff, uzurpatorul dragostei și ocrotirii părintești ce i se cuvenea lui; astfel, tot meditând asupra acestor nedreptăți, deveni nesuferit din cale-afară. Un timp am fost de partea lor, dar când copiii s-au îmbolnăvit de pojar și eu a trebuit să-i îngrijesc, luându-mi deodată răspunderile unei femei, mi-am schimbat părerile. Heathcliff a fost foarte bolnav, și cum el era în mai mare primejdie, a trebuit să stau tot timpul la căpătâiul său; cred c-a simțit câtă osteneală mi-am dat cu el, dar nu era destul de isteț să-și dea seama că eram silită să mă port astfel. Totuși, trebuie să recunosc că a fost cel mai liniștit copil pe care l-a îngrijit vreodată o infirmieră. Deosebirea dintre el și ceilalți m-a obligat să fiu mai puțin părtinitoare. Cathy și fratele ei m-au necăjit peste măsură; Heathcliff nu se văita, era răbdător ca un miel, cu toate că aspirmea și nu blândețea lui îl făceau să-mi dea atât de puțină bătaie de cap.
S-a vindecat și doctorul spunea că în mare parte datorită mie, și m-a lăudat pentru felul cum l-am îngrijit. Am fost mândră de laudele lui și am devenit binevoitoare față de cel căruia datorită le primisem, astfel că Hindley și-a pierdut ultimul aliat. Totuși, nu-l puteam îndrăgi prea mult pe Heathcliff, și deseori mă întrebam ce-o fi găsind stăpânul să admire atâta la acest băiat posac, care, după cât țin eu minte, niciodtă nu i-a răsplătit bunătatea cu vreun semn de recunoștință. Nu era obraznic faț de binefăcătorul său, ci pur și simplu nesimțitor, cu toate că știa prea bine câtă stăpânire pusese pe inima lui și-și dădea seama că la o singură vorbă spusă de el casa întreagă ar fi fost silită să se închine în faâa dorințlor lui.
De pildă, îmi aduc aminte că o dată domnul Earnshaw cumpărase o pereche de mânji de la târgul parohial și dăduse fiecărui băiat câte unul. Heathcliff l-a luat pe cel mai frumos, dar curând calul lui începu să șchipăteze, și când a descoperit acest lucru, îi spuse lui Hindley:
- Tebuie să schimbăm caii; mie nu-mi place al meu, să mi-l dai pe-al tău; dacă nu vrei, am să-i spun tatălui tău că mi-ai tras săptămâna asta trei snopeli și am să-i arăt vânătăile de pe braț.
Hindley a scos limba la el și l-a plesnit peste urechi.
- Ar fi mai bine să faci schimbul chiar acum, stărui Heathcliff, fugind în tindă (erau în grajd); tot va trebui să mi-l dai, și dacî-i mai pomenesc și despre loviturile astea, ai să le primești înapoi cu dobândă.
- Ieși afară, câine ! strigă Hindley, amenințându-l cu o greutate de fier care folosea la cântărirea cartofilor și fânului.
- Azvârle-o ! îi răspunse Heathcliff, rămânând nemișcat; atunci am să-i spun că te-ai lăudat c-o să mă dai afară din casă când o muri, și-ai să vezi că o să fii tu dat afară numaidecât
Hindley aruncă greutatea și-l izbi în piept; Heathcliff căzu jos, dar se ridică imediat, clătinându-se, cu răsuflarea tăiată și alb ca varul. Și de nu-l opream eu, s-ar fi dus de-a dreptul la stăpân și-ar fi fost răzbunat din plin, pentru că starea în care se afla vorbea de la sine, dezvăluindu-l pe făptuitor.
Bogata operă a lui Charles Dickens este o imagine vie a societății engleze din prima jumătate a sec. al XIX-lea.
Printre temele romanelor sale se numără soarta grea a copiilor (Aventurile lui Oliver Twist, David Copperfield), goana dezumanizantă după profit (Martin Chuzzlewit, Dombey și fiul,Timpuri grele), formarea personalității unor tineri (Nicholas Nickleby, Marile speranțe).
Prin descrieri realiste de mare forță artistică, Dickens își poartă cititorii prin cele mai diferite medii: cocioabele mizere ale sărăciei și palatele marii burghezii, ateliere și prăvălii, școli și hanuri, case de țară și închisoarea datornicilor.
VIAȚA LUI DAVID COPPERFIELD
(The personal History of
David Copperfield)
1849 - 1850
Romanul, de inspirație în mare parte autobiografică, scris la peroana întâi, urmărește destinul lui David Copperfield din copilărie, când, rămânând orfan, este terorizat de tatăl său vitreg, Murdstone, și de sora acestuia, care îl trimit la școala unde domnește regimul tiranic al domnului Creakle.
Fugind de la magazinul unde fusese trim de Murdstone și în care muncea din greu, fiind ajutat doar de prietenia domnului Micawber și a familiei acestuia, David se refugiază la excentrica, dar generoasa lui mătușă, Betsy Trotwood.
După ce își continuă studiile, David se angajează în birourile lui Spenlow și Jorkin și se căsătorește cu Dora Spenlow.
Moartea acesteia, după ce, David, devenit scriitor, începuse să se bucure de succes, îl întristează profund, dar îl și face să se apropie mai mult de o veche prietenă, Agnes, cu care se va căsători.
Pe tatăl acesteia, domnul Wickfield, în casa căruia fusese găzduit în timpul studiilor, David îl salvează de diabolicul arivist Uriah Heep.
Îmbinând acuta observație socială cu un umanitarism idealist, Ch. Dickens opune antitetic, în spirit romantic, personajele negative, la care și aspectul fizic monstruos reflectă urâțenia interioară (Uriah Heep), figuri pure (Agnes Wickfield) și simpatice personaje pozitive schițate cu umor și caracterizate prin mici manii (Betsey Trotwood și mister Dick).
Fragmentul următor prezintă sosirea lui David la mătușa sa, care nu-l mai văzuse de la nașterea lui, furioasă că se născuse băiat și nu fată.
CAPITOLUL XIII
Urmările hotărârii mele
În cele din urmă, am zărit un grup de case în fața mea și, apropiindu-mă, am intrat într-o prăvălioară (era un magazin universal, așa cum ziceam noi acasă) și am întrebat dacă ar avea bunătatea să-mi spună unde locuia miss Trotwood. M-am adresat unui bărbat care stătea la tejghea și-i cântărea niște orez unei tinere; aceasta s-a întors către mine, ca și cum pe ea aș fi întrebat-o.
- Stăpâna mea ? Ce vrei cu ea, băiețașile ?
- Aș vrea să-i vorbesc dacă se poate.
- Vrei să cerșești ceva de la ea ? mi-a zis tinerica.
- Nu ! i-am răspuns. Câtuși de puțin.
Dar deodată, amintindu-mi că, de fapt, tocmai pentru asta venisem, am tăcut încurcat, simțind că-mi ardeau obrajii.
Slujnica mătușii, căci, judecând după spusele ei, am presupus că asta era, și-a pus orezul în coșuleț și a ieșit din prăvălie, spunându-mi că dacă voiam să aflu unde locuiește miss Trotwood, n-aveam decât s-o urmez. Deși eram atât de frământat și năucit încât îmi tremurau picioarele, n-am așteptat să mă poftească de două ori. Am însoțit-o și, curând, am ajuns în dreptul unei căsuțe mici și curate, cu bow-window-uri vesele, având în față o curticică sau o grădiniță pătrată, cu o alee pietruită, plină de flori bine îngrijite, cu mireasmă îmbătătoare.
- Asta-i casa lui miss Trotwood - mi-a zis. Acum știi; altceva nu mai am a-ți spune
Și, rostind aceste cuvinte, a intrat zorită în casă, ca și cum ar fi vrut să se scuture de orice răspundere pentru prezența mea acolo, și m-a lăsat în dreptul portiței, peste care m-am uitat, plin de amărăciune, spre fereastra unei odăi, a cărei perdea de muselină, trasă pe jumătate, și un ecran verde, mare, rotund, sau o apărătoare de soare, ațezată pe pervaz, precum și măsuța și fotoliul, impunător, pe care le-am întrezărit, m-au făcut să cred că mătușa se afla acolo, severă și solemnă, ca de obicei.
Încălțămintea mea ajunsese într-o stare de plâns. Tălpile se rupseseră, bucățică cu bucățică, căputele erau crăpate și plesnite, astfel că ghetele își pierduseră cu totul forma. Pălăria (care-mi servise și de scufie de noapte) era atât de mototolită și de boțită, încât nici o tinichea veche, fără toarte, aruncată la gunoi, nu s-ar fi rușinat să stea alături de ea. Cămașa și pantalonii, pătați de sudoare, de rouă și de iarbă și mânjiți cu țărâna meleagurilor din Kent, pe unde înnoptasem și, pe deasupra, și rupți, ar fi fost în stare să sperie toate păsările din grădina mătușii. De când plecasem din Londra nu-mi trecusem pieptenele sau peria prin păr. Bătute de soare și de vânt, fața, gâtul și mâinile mi-erau negre ca gemul de mure. Eram acoperit din cap până-n picioare de praf alb, ca și cum aș fi fost scos dintr-un cuptor de var. În acest hal fără de hal, de care-mi dădeam foarte bine seama, mă pregăteam să mă prezint înfricoșătoarei mele mătuși și așteptam să văd ce impresie îi voi face.
Văzând că la fereastră nu se arată nimeni, mi-am zis după un timp că mătușa, pesemne, nu se afla în odaie și mi-am ridicat privirea spre fereastra de la catul de sus, unde am văzut un domn cu păr cărunt, simpatic și rumen la față, care, închizând un ochi, mi-a făcut semn de câteva ori, apoi tot de atătea ori a clătinat din cap, a râs și după aceea s-a făcut nevăzut.
Fusesem destul de speriat și până atunci; purtarea lui neobișnuită m-a speriat însă și mai tare, și tocmai eram gata să fug ca să mă duc să chibzuiesc ce era de făcut, când am văzut ieșind din casă o doamnă, cu o batistă legată peste bonetă și cu mănuși de grădinărie trase pe mâini, purtând sub braț ceva ce semăna cu o tașcă de vameș și înarmată cu un cuțit foarte mare. Mi-am dat seama numaidecât că era miss Betsey, căci umbla cu acel pas semeț, descris de atâtea ori de biata mama, cu care își făcuse intrarea în grădina casei noastre de la Blunderstone.
-Șterge-o ! mi-a zis miss Betsey, clătinând din cap și spintecând aerul cu cuțitul. Vezi-ți de drum ! Băieții n-au ce căuta aici !
Cu sufletul la gură, m-am uitat după ea cum, cu pași mari, s-a dus într-un colț al grădinii și s-a aplecat să smulgă niște rădăcini. Apoi, foarte speriat, dar împins de disperare, am intrat tiptil, m-am apropiat de ea și am atins-o cu degetul.
- Vă rog, ma'am...- am început.
A tresărit și și-a ridicat privirile.
- Te rog, mătușă...
- Ce ? a exclamat dânsa, cu o uluială în glas cum nu mi-a fost dat să mai aud vreodată.
- Te rog, mătușă, sunt nepotul matale...
- Vai, Dumnezeule ! a strigat mătușa.
Și s-a prăbușit în mijlocul aleii.
- Sund David Copperfield din Blunderstone, comitatul Suffolk, unde ai venit în noaptea când m-am născut și ai făcut cunoștință cu scumpa mea mamă. De când s-a prăpădit, sunt foarte nenorociri. Am suferit înjosiri, n-am fost dat la învățătură, m-au lăsat în voia soartei și m-au silit să fac o muncă cu totul nepotrivită. De aceea am fugit și am venit la matale. Am fost jefuit de cum am pornit și m-am văzut nevoit să fac tot drumul pe jos, și din clipa plecării n-am dormit nici o singură noapte în pat.
Brusc, nu m-am mai putut stăpâni; și făcând un gest cu mâna, spre a-i arăta în ce hal ajunsesem și spre a învedera tot ce îndurasem, am izbucnit în hohot de plâns, acumulate de o săptămână întreagă.
Așezată pe pietrișil aleii, mătușa, pe chipul căreia nu se putea vedea nici un alt sentiment decât uimirea, s-a holbat la mine fără nici o întrerupere până îm clipa când am început să plâng; atunci s-a sculat în mare grabă, m-a luat de guler și m-a dus în casă. Prima ei grijă a fost să descuie dulapul înalt din perete și să scoată câteva sticle și să-mi toarne pe gât căte puțin din fiecare. Presupun că le-a luat la întâmplare, căci, după gust, am recunoscut, pe rând, lichior de anason, salată de heringi și oțet pentru salată. După e mi-a administrat aceste întăritoare, văzând că tot mai eram agitat și nu-mi puteam stăpâni plânsul, m-a culcat pe sofa, așternându-mi o basma sub cap și o batistă sub picioare, ca nu cumva să murdăresc cuvertura; apoi s-a așezat în așa fel în dosul paravanului sau ecranului verde, de care am pomenit, încât să nu-i pot cedea fața, exclamând din când în când: ”Miluiește-mă, Doamne !”, aceste exclamații răsunând ca mici detunături.
După cârva timp a tras clopoțelul.
Janet ! i-a zis mătușa slujnicei, când aceasta a intrat în odaie. Du-te sus; salută-l din partea mea pe mister Dick și spune-i că vreau să-i vorbesc.
WILLIAM MAKEPEACE THACKERAY
1811 - 1863
Prozator realist englez, Thackeray excelează în prezentarea ironică a societoții timpului său prin romanul Bâlciul deșertăciunilor și schițele satirice din Cartea snobilor.
Scriitorul a cultivat și romanul istoric (Barry Lindon, Henry Esmond).
BÂLCIUL DEȘERTĂCIUNILOR
(Vanity Fair)
1847 - 1848
Subintitulată Un roman fără erou, cartea urmărește în paralel destinele a două foste colege de școală: Rebecca (Becky) Sharp, tânără ambițioasă, fără scrupule, dornică să se îmbogățească prin orice mijloace, și Amalia Sedley, sinceră, cinstită dar lipsită de cunoașterea oamenilor.
Invitată în casa Amaliei, Becky este gata să-l cucerească pe Joe, fratele prietenei sale, dar este împiedicată de intervenția logodnicului Ameliei, George Sedley.
Intrată ca guvernantă în familia lui Sir Pitt Crawley, Becky este cerută în căsătorie de acesta în momentul în care rămâne văduv, dar ea devenise în secret soția lui Rawdon, fiul lui Sir Pitt.
La aflarea veștii, soțul lui Becky este dezmoștenit de bogata sa mătușă, dar Becky va continua, de-a lungul multor alte aventuri, să-și urmărească scopul.
Amelia se căsătorește cu George Sedley, fără să-și dea seama că, prin egoismul lui, acesta nu era demn de ea.
George moare în bătălia de la Waterloo și Amelia trăiește în mizerie, respingând timp de cincisprezece ani dragostea sinceră a lui Dobbin, până când Becky îi dezvăluie adevărul în privința lui George.
Fragmentul ales prezintă viața lui Becky la pensionul domnișoarei Pinkerton și veți vedea schițat caracterul Rebeccăi care nu este altceva decât varianta feminină a arivistului, hotărât să parvină, nu importă cum.
Pe lângă domnișoarele înalte și trupeșe din pension, Rebecca Sharp arăta ca un copil. Dar ea avea precocitatea nenorocită a sărăciei. Cu câți creditori nu șezuse ea de vorbă și pe câți nu-i abătuse ea de la ușa tatălui ei ; pe câți negustori nu lingușise și nu-i îmbunase ea, ca să le mai stoarcă încă un blid de mâncare ! Umbla de obicei cu tată-său, care era foarte mândru de istețimea ei, și auzea tot ce vorbeau neciopliții lui prieteni - de cele mai multe ori discuții foarte puțin pozitive pentru urechile unei fetițe. Dar ea nu fusese niciodată fetiță, cum singură afirmase; ea fusese matură la vârsta de opt ani. Oh, de ce slobozise domnișoara Pikerton o pasăre atât de primejdioasă în colivia ei ?
Adevărul este că bătrâna doamnă o socotise pe Rebecca drept cea mai blajină ființă din lume, atât de desăvârșit se deprinsese Rebecca să-și joace rolul de ingenuă, în rarele ocazii când tatăl său o aducea la Chiwick; și nu mai departe decât cu un an înainte de înțelegerea prin care fusese admisă în institut, când, prin urmare, avea șaisprezece ani, domnișoara Pikerton îi dăruise, cu măreția ei obișnuită și rostind și un discurs, o păpușă care, în treacăt fie zis, îi fusese proaspăt confiscată domnișoarei Swindle, descoperită pe când se juca în orele de clasă cu ea. Cum mai râseseră atunci tatăl și fiica, pe când se întorceau acasă obosiți după sindrofie (atunci când cu discursul, prilej cu care fuseseră invitați toți profesorii), și cum ar mai fi turbat de mânie domnișoara Pinkerton dacă și-ar fi văzut propria-i caricatură, pe care mica imitatoare, Rebecca, izbutise să i-o facă slujindu-se de păpușă. Becky obișnuia să improvizeze dialoguri cu această păpușă; ceea ce făcea deliciul străzilor Newman, Gerard și al cartierului artiștilor; iar pictorii tineri, când veneau și bea câte-un șpriț de gin cu leneșul, destrăbălatul, inteligentul și glumețul lor coleg mai vârstnic, aveau obiceiul s-o întrebe regulat pe Rebecca dacă domnișoara Pinkerton era acasă; băieții aceștia o cunoșteau foarte bine pe domnișoara Pinkerton, sărmana de ea ! parcă ar fi fost domnul Lawrence sau președintele West !
Rebecca avu o dată onoarea de a petrece câteva zile la Chiswick, după care, fiind adusă acasă de Jemima, fetița își înjghebă a doua păpușă, după chipul și asemănarea acesteidomnișoare; deși această nevinovată ființă îi făcuse și îi dăruise la plecare peltea și prăjituri cât să se sature trei copii, precum și o monedă de șapte șilingi, fetița avea sentimentul ridicolului dezvoltat într-o măsură cu mult mai mare decât sentimentul de recunoștință, așa că o jertfi și pe domnișoara Jemima cu tot atâta neîndurare ca și pe sora ei.
Veni apoi catastrofa (moartea tatălui ei) și ea se mută la Mall ca în propria-i casă. Dar obiceiurile rigide de aici o înnăbușeau; rugăciunile și prânzurile, lecțiile șiplimbările, fixate toate după un tipic convențional, o apăsau dincolo de limita oricărei răbdări; și se gândea la viața fără de griji și la mizeria vechiului atelier din Scho cu atâta jale, încât toată lumea, chiar și ea însăși, credea că se mistuie de durerea morții tatălui ei. Locuia într-o cameră micuță, la mansardă, unde servitoarele o auzeau noaptea umblând de colo - colo și plângând cu hohote. Dar făcea asta ca să-și potolească furia și nu din pricina durerii. Nu prea fusese prefăcută înainte, dar singurătatea o învăță să fie șireată. Nu frecventase niciodată societatea femeilor; tatăl ei, deși fusese un om de nimic, era plin de talent și conversația lui era de o mie de ori mai plăcută decât aceea a semenelor ei întâlnite acum. Îngâmfarea plină de ifose a bătrânei directoare, năroada voie bună a sorei ei, vorbâria fără rost și bârfelile fetelor mai mari, ca și corectitudinea formală a pedagogilor, o scoteau în aceeași măsură din sărite; pe deasupra, această nefericită copilă n-avea nici urmă de sentiment matern în inima ei; altminteri, ciripitul și trăncăneala elevelor mai mici care-i fuseseră date în grijă ar fi putut-o liniști și îmbuna; dar iată, ea trăise printre ele timp de doi ani și nici uneia nu-i părea rău că pleacă. Blânda, duioasa Amelia Sedley fusese singura ființă de care se putuse apropia într-o oarecare măsură; dar cine nu s-ar fi putut apropia de Amelia ?
Fericirea, poziția înaltă a tinerelor domnișoare din jurul ei dezlănțuiau în sufletul Rebeccăi nemaipomenite crize de invidie. ”Ce aere-și mai dă fata asta, numai pentru că-i nepoată de lord !” spunea despre una. ”Cum o mai lingușesc și cum se mai ploconesc toți în fața creolei aceleia, pentru suta ei de mii de lire ! Eu sunt de o mie de ori mai deșteaptă și mai fermecătoare decât creatura aceea, cu toată averea ei. Și sunt tot atât de bine crescută ca și nepoata lordului, cu toată originea ei nobilă și, totuși, aici îmi trece toată lumea pe dinainte. Cu toate acestea, când eram cu tata, nu renunțau oare bărbații la balurile și distracțiile lor cele mai vesele, ca să-și petreacă seara cu mine ?” Și, hotărând să se elibereze cu orice preț din închisoarea în care se afla, începu să treacă la fapte și să-și făurească planuri de viitor, foarte precise de data asta.
Adept hotărât al impersonalității scriitorului, G. Flaubert este, spre deosebire de alți scriitori realiști - de Stendhal sau de Balzac - un stilist, un prozator care are cultul expresiei literare adecvate conținutului.
Autor al unui roman istoric, Salambo - minuțioasă reconstituire artistică a vechii Cartagine - și al unuia cu elemente autobiografice, Educația sentimentală, capodopera sa este romanul Doamna Bovary.
DOAMNA BOVARY
(Madame Bovary)
1857
Fiică de țărani înstăriți, educată la călugărițe și hrănită cu lecturi romantice, Emma suportă cu greu căsătoria cu medicul de țară cumsecade, dar mărginit, Charles Bovary.
Visând o existență romanțioasă și aristocratică, Emma Bovary încearcă să evadeze din mediul banal în care trăiește, prin iubirile succesive pentru Leon și Rodolphe.
Meschinăria acestora și amenințarea dezastrului financiar, conștiința eșecului pe toate planurile o împing la sinucidere.
Caracterul tipic al acestui personaj și succesul romanului au făcut ca numele său să devină un substantiv comun (”bovarism”) desemnând aspirația iluzorie a unei persoane de a-și depăși condiția, fără a avea calitățile necesare pentru aceasta.
În fragmentul ales, veți afla despre formația Emmei, lecturile romanțioase din anii studiilor întreprinse la călugărițe, lecturi care o îndemnau să aspire la o existență aventuroasă, strălucitoare, dar în fond ireală și superficială.
CAPITOLUL I
Era la maici o fată bătrână care venea câte opt zile pe lună să lucreze la rufărie. Protejată de arhiepiscopie ca una ce se trăgea dintr-o veche familie de nobili ruinați în timpul revoluției, mânca în sufragerie la un loc cu maicile; după-masă mai rămânea puțin de vorbă cu ele, înainte de a se duce iar sus, să se apuce de lucru.
Deseori elevele fugeau din sala de meditație ca s-o vadă. Știa pe dinafară cântece galante din veacul trecut, pe care le cânta încet, cosând. Povestea basme, spunea noutăți, făcea comisioane în oraș și împumuta fetelor mai mari, pe ascuns, câte un roman care nu-i lipsea niciodată din buzunarele șorțului și din care ea, vrednica fată, înghițea, în ceasurile libere, capitole întregi. Nu era vorba în ele decât de dragoste, de amanți, amante, doamne persecutate care leșinau în chioșcuri singuratice, surugii de poștalioane uciși la fiecare popas, cai care crapă la fiecare pagină, păduri întunecoase, inimi zbuciumate, jurăminte, suspine, lacrimi și sărutări, bărci pe clar de lună, privighetori prin boschete, domni curajoși ca niște lei și blânzi ca niște miei, virtuoși cum nu se mai află, totdeauna spilcuiți, și care varsă șiroaie de lacrimi. La 15 ani, timp de șase luni, Emma și-a năclăit mâinile cu praful învechitelor săli de lectură. Mai târziu, cu Walter Scott, s-a pasionat de lucruri istorice, visa scrinuri, săli de gardă și trubaduri. Ar fi vrut să trăiască într-un vechi castel, ca acele castelane lungi în talie, care, sub arcada bolților în formă de trifoi își petreceau zilele, cu bărbia în palmă, rezemate în coate de piatra zidului, privind cum vine din zare un cavaler cu pană albă, galopând pe-un cal negru. (....)
În romanțele pe care le cânta în ora de muzică nu era vorba decât de îngerași cu aripi de aur, de madone, de lagune, de gondolieri, compoziții searbede, care, prin naivitatea stilului și ușurința tonului, o făceau să întrezărească fantasmagoria ademenitoare a realităților sentimentale.
Unele colege aduceau în școală cărți cu poezii și poze pe care le primiseră cadou. Trebuiau să le ascundă, nu era glumă; le citeau în dormitor. Întorcând delicat frumoasele lor scoarțe în satin, Emma nu-și mai lua privirile uimite de pe numele autorilor necunoscuți, care semnaseră dedesubt și care, de cele mai multe ori, erau conți sau viconți.
Se înfiora toată când suflarea ei ridica foița de mătase de pe gravuri, care sălta pe jumătate îndoită și apoi cădea încet pe pagină. Se vedeaun tânăr într-o mantie scurtă, care, în spatele balustradei unui balcon, strângea în brațe o fată în rochie albă, cu o punguliță la centură; sau portretele anonime de nobile englezoaice, cu bucle blonde, care se uită la tine, cu ochii lor mari, senin, pe sub pălării rotunde de pai. Unele stăteau răsturnate în trăsuri ce alunecau prin mijlocul parcurilor, iar în fața cailor, conduși la trap de doi mici vizitii îmbrăcați în pantaloni scurți, albi, sărea câte un ogar.
Altele, visând pe divane lângă un bilețel desfăcut, contemplau luna, pe fereastra întredeschisă, drapată până la jumătate cu o perdea neagră. Cele naive, cu o lacrimă pe obraz, se giugiuleau cu o turturică printre gratiile unei colivii gotice, sau, zâmbitoare, cu capul plecat pe umăr, rupeau petalele unei margarete cu degetele lor ascuțite, cu vârful răsfrânt ca la pantofii medievali. Și erați și voi, sultani cu narghilele, leșinați, sub bolțile boschetelor, în brațele baiaderelor, ghiauri, iatagane, bonete grecești, și mai ales voi, priveliști șterse de ținuturi falnice, care de atâtea ori ne înfățișați de-a valma palmieri, brazi, tigri la dreapta, un leu la stânga, minarete tătărești în zare, ruine romane în prim - plan, apoi cămile îngenunchiate, totul înconjurat de-o pădure virgine bine îngrijită și cu o rază lungă de soare căzând drept de sus și tremurând în apă, unde ici și colo plutesc lebede, desprinzându-se ca nișt fâșii albe pe fondul cenușiu ca oțelul.
Manuscris Flaubert - Madame Bovary.
Născut la Tours, într-o familie burgheză, Balzac renunță la cariera juridică, pe care o începuse la Paris, după studii de drept, pentru a se consacra literaturii.
Din 1829 când publică primul roman semnat cu numele său și până la sfârșitul vieții, biografia lui Balzac se confundă cu opera.
Cu o extraordinară putere de muncă Balzac scrie un mare număr de romane grupate în ciclul Comedia umană, care conține trei părți: Studii de moravuri, Studii filozofice și Studii analitice.
Cea mai importantă dintre aceste părți este Studii de moravuri, subîmpărțită la rândul ei: Scene din viața privată (Gobseck, Moș Goriot), Scene din viața de provincie (Eugenie Grandet, Iluzii pierdute), Scene din viața pariziană (Măreția și decadența lui CesarBirotteau), Scene din viața politică (O afacere tenebroasă), Scene din viața militară (Șuanii), Scene din viața de la țară (Țăranii, Medicul de țară).
Balzac se vrea istoricul moravurilor, pictorul societății contemporane lui, tinzând (și reușind) să facă, prin cele aproape 2.000. de personaje, concurență stării civile.
MOȘ GORIOT (Le pere Goriot)
1834
Romanul reprezintă cheia de boltă a ciclului Comedia umană, deoarece, o dată cu scrierea lui, Balzac a avur ideea circulației personajelor prin romanele ciclului.
La pensiunea Vauquer, Eugene de Rastignac, tânăr provincial ambițios venit la paris pentru a pătrunde în înalta societate, face cunoștință cu Moș Goriot, un bătrân care s-a lipsit de întregul avut pentru a-și face fericite fiicele, dintre care una este măritată cu un aristocrat (Anastasie de Rostaud) și alta cu un bancher (Delphine de Nucingen).
Cele două fiice ingrate își lasă tatăl să moară în mizerie, vegheat doar de Rastignac.
La aceeași pensiune, tânărul provincial îl cunoaște pe Vautrin, un personaj misterios, cinic, dușman al societății, care îl îndrumă pe Rastignac cum să parvină.
În final, Vautrin este arestat ca ocnaș evadat, iar Rastignac, pătruns în înalta societate prin intermediul Delphine-ei de Nucingen, al cărei amant devine, îi aruncă Parisului sfidarea: ”Și acum între noi doi”.
Am ales fragmentul agoniei și în final al morții bătrânului Goriot.
Două lacrimi se rostogoliră din ochii bătrânului, oprindu-se pe pleoapele roșietice, fără a luneca mai jos.
- Ah, dacă aș fi bogat, dacă mi-aș fi păstrat averea, dacă nu le-aș fi dat-o lor, amândouă ar fi aici și mi-ar linge obrajii cu sărutările lor ! Aș fi locuit într-un palat, aș fi avut odăi frumoase, servitori, foc în sobă, iar ele ar fi plâns în hohot cu bărbații și cu bărbații și cu copiii lor ! Aș fi avut toate bucuriile astea. dar nu mai am nimic. Banul îți dă tot. Îți dă chiar și pe propriile tale fete. Oh, banii mei unde sunt acuma ? Dacă aș avea comori de lăsat, m-ar obloji; le-aș auzi, le-aș vedea. Ah, copilul meu drag, singurul meu copil, acum îmi iubesc și mai mult părăsirea și mizeria în care mă aflu ! Când un nenorocit e iubit, el știe cel puțin că e iubit cu adevărat. Nu, aș vrea să fiu bogat, pentru că atunci le-aș putea vedea. Dar, zău, cine poate ști ? Amândouă au inimi de piatră. Le-am iubit prea mult ca să mă mai poată iubi și ele pe mine. Un tată trebuie să fie îtotdeauna bogat, trebuie să-și țină copiii în frâu, ca pe niște cai nărăvași. Iar eu am stat în genunchi la picioarele lor. Mizerabile !
Își încoronează așa cum se cuvine purtarea pe care au avut-o față de mine în acești zece ani din urmă. Dacă ai ști cum mă răsfățau îndată după ce se măritaseră ! (Oh, ce crud martiriu sufăr !) Le dăduse, fiecăreia dintre ele, aproape opt sute de mii de franci și nu puteau nici ele, nici bărbații lor să se poarte rău cu mine. Mă primeau în casele lor:
”Tată bun încoace, tată drag încolo ”. Mă așteptau la masă în fiecare zi. Cinam cu bărbații lor, care îmi dădeau toată cinstea cuvenită. treceam drept un om care mai are oarece avere. De ce ? Nu le spusesem nimic despre afacerile mele. Dar cu un om care dă câte opt sute de mii de franci fetelor lui trebuie să te porți bine. Și mă răsfățau, dar pentru averea mea.
Lumea nu-i frumoasă deloc. Am văzut-o prea bine. Mă duceau cu trăsura la teatru, iar în serile când primeau musafiri, ședeam și eu cu ei, cât îmi plăcea. Pe scurt, spuneau deschis că sunt fetele mele și mărturiseau fără ocol că eu sunt tatăl lor. Ehei, mi-am păstrat istețimea și nu mi-a scăpat nimic din câte s-au întâmplat. Toate erau făcute cu dibăcie și-mi sfâșiau inima. Vedeam bine că sunt prefăcătorii, dar boala era fără leac. La masa lor nu mă simțeam în voia mea, ca la masa de-aici. Nu știam să vorbesc cu musafirii. De aceea, de câte ori unul din domnișorii aceia întreba pe ginerii mei ”Cine e domnul”, ”E babacu, cu punga doldora, om bogat”, ”Eh, drace !” răspundea celălalt, și toți mă priveau cu respectul datorat banului. Dacă uneori îi stânjeneam oarecum, îmi răscumpăram din plin păcatele. De altfel, cine e desăvârșit ? (Tot capul mi-e o rană !). În clipa asta, iubite domnule Eugene, trec prin chinurile morții; și totuși, toată suferința de-acum nu-i nimic pe lângă durerea pricinuită de cea dintâi privire prin care Anastasie m-a făcut să înțeleg că spusesem o prostie, din pricina căreia se simțea umilită: privirea aceea mi-a străpuns inima. Aș fi vrut să știu toate lucrurile din lume; dar ceea ce știam bine era numai că sunt un om de prisos pe suprafața pământului. A doua zi, ca să aflu o mângâiere, m-am dus la Delphine, dar iată că și la ea fac o prostie, care o înfurie. Eram ca nebun. Opt zile n-am știut ce să fac. De teama dojenilor lor, nu mai îndrăzneam să mă duc la ele.
Și iată-mă la poarta fetelor mele.Dumnezeule, de vreme ce știi mizeriile și suferințele pe care le-am îndurat, de vreme ce ai numărat loviturile de pumnal pe care le-am primit în vremea asta, care m-au îmbâtrânit, m-au ucis, m-au schimbat, m-au albit, pentru ce mă fac să sufăr și astăzi ? Am ispășit din plin păcatul de a le fi iubit fără mîsură. Iar ele s-au răzbunat din plin de dragostea mea și m-au torturat ca niște călăi. Ce proști sunt părinții ! Le iubeam atât de mult, că m-am întors la ele, ca un cartofor la masa verde. Fetele mele erau viciul meu, erau iubitele mele, erau tot. Amândouă aveau nevoie de felurite lucruri, de găteli; cameristele lor îmi dădeau de știre, iar eu le dăruiam ceea ce râvneau, ca să fiu bine primit în casele lor !
Cu toate acestea, mi-au dat câteva mici lecții de bună purtare în societatea înaltă. Oh, își pierduseră răbdarea ! Începuseră a se rușina cu mine. Așa pățești dacă te-apuci să-ți crești bine copiii. Eu nu mai eram însă la vârsta învățăturii. (Doamne, ce dureri cumplite ! Medicii ! Dacă mi-ar deschide capul, n-aș mai suferi atâta). Fetele mele, fetele mele ! Anastasie, Delphine ! Vreau să le văd. Trimite jandarmii să le caute și să le-aducă aici cu forța ! Dreptatea este de partea mea. Natura, codul civil, toate sunt de partea mea. Protestez ! Țara va pieri dacă părinții vor ajunge să fie călcați în picioare. Asta e limpede. Societatea, lumea, se întemeiază pe paternitate, și totul se va prăbuși când copiii nu-și vor mai iubi părinții. Oh, dacă le-aș putea vedea, dacă le-aș putea auzi ! Să-mi spună orice, numai să le aud glasul. Asta mi-ar alina durerile. Mai ales Delphine. Dar când or veni spune-le să nu se uite cu nepăsare la mine, cum fac totdeauna. Ah, bunul meu prieten, domnule Eugene, dumneata nu știi ce înseamnă să vezi că o privire de aur se schimbă dintr-o dată în plumb cenușiu. De când ochii lor nu s-au mai aplecat asupra-mi cu strălucirea lor de odinioară, viața mea a fost o iarnă fără de sfârșit; n-am avut altă hrană decât mâhnirea, și cu ea m-am îndestulat din plin ! Jignire și umilință, asta a fost viața mea. Le iubesc atât de mult, încât am înghițit cu nesaț toate înfruntările, pentru că printre ele îmi vindeau și câte un biet căpățel de înjositoare bucurie. Un tată să ajungă să-și vadă fiicele pe furiș ! Le-am dăruit viața mea, întreagă, și ele nu-mi dăruiesc astăzi nici măcar un singur ceas ! Mi-e sete, mi-e foame, arde sufletul din mine, simt că mor, dar ele nu vin să-mi ușureze agonia. Pesemne că nu știu ce înseamnă să calci în picioare cadavrul tatălui tău ! Dar e un Dumnezeu în cer, și el ne răzbună, împotriva voinței noastre, pe noi părinții. Oh, au să vină ! Veniți, dragele mele, veniți să-mi dați un sărut, sărutul cel din urmă, împărtășania tatălui vostru, care se va ruga lui Dumnezeu pentru binele vostru, care-i va spune că v-ați purtat cu el ca niște fiice bune, care vă va apăra ! La urma urmei, voi n-aveți nici o vină. N-au nici o vină, pietene ! S-o spui tuturor să nu le necăjească nimeni din pricina mea. Eu sunt cel care am greșit; eu le-am învățat să ă calce în picioare.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -- - - - - - - - - - - -
Totuși, în clipa în care așezau sicriul în dric sosiră două treăsuri cu blazon, dar goale; una a contelui de Restaud, calaltă a baronului de Nucingen, și amândouă însoțiră convoiul până la Pere - Lachaise. La ceasul șase, trupul lui Moș Goriot fu coborât în groapă, în jurul căreia se aflau numai vizitiii fiicelor sale, care se grăbiră să plece împreună cu preotul îndată ce fu rostită întru odihna bătrânului scurta rugăciue plătită cu banii studentului.
Cei doi gropari svârliră câteva lopeți de pământ deasupra coșciugului ca să-l acopere; apoi, îndreptându-se din șale, unul dintre ei ceru lui Rastignac bacșișul cuvenit. Eugene, căută în pungă, și, negăsind nimic, fu silit să împrumute un franc de la Christophe. Faptul acest, atât de neînsemnat în sine, răscoli în sufletul lui Rastignac o dezlănșuire de amară tristețe.
Lumina se împuținase. Amurgul jilav îi întărâta nervii. Cu ochii ațintiți aspra gropii, Rastignac înmormântă în adâncul ei ce din urmă lacrimă a tinereții, o lacrimă smulsă din sfintele emoții ale unei inimi curate, una din acele lacrimi care, din pământul unde cad, țâșnesc iarăși până în înaltul cerului. Cu brațele încrucișate, privea norii.
Și, văzându-l așa, Christophe îl părăsi.
Rămas singur, Rastignac făcu câțiva pași prin cimitir; în sus se zări Parisul, cu toate întortochelile lui de ulițe, culcat de-a lungul celor două maluri ale Senei, în care prindeau a scânteia cele dintâi lumini. Ochii lui cuprinseră aproape cu un fel de nesaț spațiul dintre coloana din Piața Vendome și Domul Invalizilor, unde trăia acea înaltă societate în care se străduise să răzbată. Aruncând asupra acestui stup ce zumzăia o privire care părea că-i pompează toată mierea, rosti aceste amenințătoare cuvinte:
- Între noi doi, acum !
Și ca un prim act de provocare zvârlit acestei lumi, Rastignac se duse să ia masa în acea seară la doamna de Nucingen.
STENDHAL 1783 - 1842
Pseudonimul lui Henry Beyle
Deși teoretician al romantismului prin studiul său Racine și Shakespeare, Stendhal aparține realismului prin profunda și exacta observație socială și psihologică din romanele sale și prin stilul sobru, neutru, având ca model stilul Codului civil.
Romanele sale (Armance, Roșu și negru, Mânăstirea din Parma, Lucien Leuwen) fac din Stendhal unul dintre precursorii romanului modern.
Pasiunea sa pentru Italia i-a inspirat povestirile romantice Vanina Vanini și pe cele din ciclul Cronici italiene.
Scrierile sale autobiografice (Jurnal, Viața lui Henry Brulard, Amintiri egoiste) tratatul Despre dragoste și biografiile de muzicieni completează opera lui Stendhal.
Mormântul lui Stendhal din cimitirul Montmartre
ROȘU ȘI NEGRU
Le rouge et le noir
1830
Subintitulat Cronica anului 1830, romanul are în centrul său un personaj care încearcă să parvină.
Fiu de țăran, dotat cu inteligență și voință puternică, Julien Sorel face eforturi de a se afirma pe măsura calităților sale, de a dobândi o poziție socială superioară, făcând să i se uite originea umilă, pentru care este disprețuit de clasa dominantă.
Rășu și negru, culorile din titlu, reprezintă simboluri pentru cele două cariere între care Julien Sorel trebuie să aleagă spre a parveni: cariera militară (roșu fiind culoarea uniformelor din acel timp) sau cea ecleziastică (negrul sutanelor).
Seminarist, Julien este perceptorul copiilor domnului de Renal și se îndrăgostește de soția acestuia.
Ajuns la Paris, ca secretar al marchizului de La Mole, tânărul o cucerește pe fiica acestuia, Mathilde, cu care urmează să se căsătorească.
Planurile sunt însă dejucate de o scrisoare trimisă marchizului de către doamna de Renal la instigarea duhovnicului ei.
Într-un prim impuls de răzbunare, Julien o rănește pe doamna de Renal cu un foc de pistol, regretându-și apoi fapta.
Condamnat la moarte, este executat, iar doamna de Renal, care îl iubise, nu-i supraviețuiește.
CAPITOLUL XLI
JUDECATA
Ședința reîncepu.
Pe când președintele făcea rezumatul dezbaterilor, bătu miezul nopții.
Președintele fu nevoit să se întrerupă; în mijlocul tăcerii pricinuite de neliniștea generală, bătăile orologiuli umplură sala.
”Începe și ultima zi a vieții mele”, gândi Julien. Curând, se simți înflăcărat de simțământul datoriei. Până atunci își stăpânise înduioșarea și-și păsrase hotărârea de a nu vorbi; dar când președintele curții îl întrebă dacă mai are ceva d adăugat, el se ridică. În fața lui, vedea ochii doamnei Derville, care, în licărirea lumânărilor, păreau că scânteiază. ”Nu cumva plânge ?” gândi el.
”Domnilor jurați,
Groaza de a fi disprețuit, pe care credeam că voi putea s-o înfrunt în clipa morții, mă face să iau cuvântul. Domnilor, n-am cinstea să aparțin clasei Domniilor voastre, Domniile voastre văd în mine un țăran care s-a răzvrătit împotriva soartei lui josnice.
Nu vă cer nici un fel de îndurare, continuă Julien cu glas din ce în ce mai puternic. Nu-mi fac deloc iluzi, mă așteaptă moartea; ea va fi dreaptă. Am atentat la viața celei mai vrednice de respect și de toată cinstirea. Doamna de Renal mi-a fost ca o mamăă. Crima mea e cumplită și a fost premeditată.
Mi-am meritat deci moartea, domnilor jurați. Dar chiar dacă aș fi mai puțin vinovat, văd oameni cărora, fără să le pese de mila ce ar trebui să le-o trezească tinerețea mea, ar vrea să pedepsească prin mine și să descurajeze astfel, pentru totdeauna, categoria aceasta de tineri care, născuți într-o clasă inferioară și oarecum apăsată de sărăcie, are norocul să dobândească o educaâie bună și îndrăzneala să se amestece în ceea ce orgoliul bogătașilor numește societatea înaltă.
Iată crima mea, domnilor, și ea va fi pedepsită cu atât mai multă asprime, cu cât, de fapt, nu sunt judecat de către oamenii mei. Nu văd pe băncile juraților nici un țăran mai înstărit, ci numai burghezi indignați”...
Timp de douăzeci de minute, Julien vorbi pe acest ton ; și spuse tot ce avea pe inimă; procurorul, care râvnea la favorurile aristocrației, abia mai putea sta locului, pe scaunul lui; dar, în ciuda întorsăturii cam abstracte pe care Julien o dăduse cuvintelor lui, toate femeile plângeau. Până și doamna Derville își ținea batista la ochi. Înainte de a sfârși, Julien vorbi iar de premeditare, de căința lui, de respect, de iubirea de fiu, nemărginita iubire pe care, în vremuri mai fericite, o avusese pentru doamna de Renal...Doamna Derville scoase un strigăt și leșină.
Bătea unu noaptea, când jurații se retraseră în camera lor. Nici o femeie nu-și părăsise locul; câțiva bărbați aveau și ei lacrimi în ochi. Discuțiile fură, la început, foarte însuflețite; dar, încetul cu încetul, pentru că hotărârea juraților se lăsa așteptată, oboseala generală începu să potolească mulțimea. Momentul era solemn; lumânările abia mai pâlpâiau.
Julien, istovit, auzea discutându-se în preajma lui dacă întârzierea juraților e prevestitoare de bine sau de rău. Și văzu cu plăcere că toată lumea era de partea lui; jurații zăboveau, și, totuși, nici o femeie nu părăsea sala.
Când bătură orele două, se auzi un freamăt puternic. Ușa cea mică a camerei juraților se deschise. Domnul baron de Valenod înaintă cu un pas grav și teatral, urmat de ceilalți jurați. El tuși, apoi declară, pe sufletul și pe conștiința lui, că juriul, în unanimitate, îl socotea pe Julien Sorel vinovat de crimă, de crimă cu premeditare: sentința aducea pedeapsa cu moartea. Ea fu rostită o clipă mai târziu. Julien își privi ceasul și își aminti de domnul de Lavalette; era ora două și un sfert. ”Astăzi e vineri, gândi el. Da, dar e o zi fericită pentru domnul Valenod, care mă condamnă...Sunt pre bine păzit pentru ca Mathilde să mă poată salva, așa cum a făcut doamna de Lavalette...Deci, peste trei zile, chiar la ora asta, voi ști ce înseamnă marele mister.”
În clipa aceea, însă, un țipăt îl readuse la lucrurile lumești. femeile din preajma lui suspinau; văzu că toate privirile se întoarseră către o mică tribună, scobită între ghirlandele unui stâlp gotic. Mai târziu, află că acolo se ascunsese Mathilde. Cum țipătul nu se mai repetă, toate privirile se ațintiră iar asupra lui Julien, căruia jandarmii încercau să-i facă drum prin mulțime.
”Să încerc să nu-i dau prilej să râdă lichelei ăsteia de Valenod, gândi Julien. Cu ce glas îndurerat și plin de viclenie a rostit sentința care aduce pedeapsa cu moartea ! Iar bietul președinte al curții, cât e el de judecâtor, de-atâta amar de ani, avea lacrimi în ochi când mă condamna ! Ce bucurie pe Valenod că s-a putut răzbuna pentru vechea noastră rivalitate în legătură cu doamna de Renal !...Așadar, n-am s-o mai revăd ! S-a sfârșit...Un ultim adio simt că e cu neputință pentru noi...Ce fericit aș fi fost să-i pot mărturisi câtă scârbă îmi e de crima săvârșită !
Numai atât să-i spun: găsesc că am fost condamnat pe drept.”
CONDIȚII ISTORICE
- Revoluția industrială de la începutul sec. XIX.
- Consolidarea burgheziei, care cucerește puterea
economică și politică
- Dezvoltarea proletariatului
- Pozitivismul (A. Comte)
- Dezvoltarea științelor naturii
CARACTERISTICI
- Reprezentarea veridică a realității
- Obiectivitatea scriitorului
- Personaje tipice în împrejurări tipice
- Veridicitatea detaliilor
- Preocuparea pentru social
- Lipsit de idealizare
- Atitudine critică față de societate
- Stil sobru și impersonal
REPREZENTANȚI MARCANȚI
FRANȚA
- Stendhal
- H. de Balzac
- G. Flaubert
- P. Merimee
ANGLIA
- Ch, Dickens
- W.M. Tackeray
- Surorile Bronte
- G. Elliot
RUSIA
- N.V. Gogol
- F.M. Dostoievski
- L.N.Tolstoi
- A.P. Cehov
ȚĂRILE SCANDINAVE
- H. Ibsen
- B. Bjornson
STATELE UNITE ALE AMERICII
- M. Twain
ROMÂNIA
- I.L. Caragiale
- I. Slavici
- L. Rebreanu
Poet, prozator și critic literar american.
Deschide, prin opera sa, calea simbolismului și a suprarealismului.
Scrie lirică romantică și cu accente elegiace și viziuni halucinante, de desăvârșită rigoare formală: Tamerlan și alte poeme (1827), Corbul și alte poeme (1845), Ulalume, Anabell Lee, Clopotele etc.
Scrie și proză fantastică, așa-numitele ”povestiri extraordinare”, reunite în volumul Povestiri ale grotescului și arabescului.
CORBUL (The Raven)
1845
Odată, într-un îndepărtat miez de noapte, pe când
ascultam truditele șoapte
Ale unor tomuri vechi și uitate, ce-mi spuneau că
totul e trecător,
Pe când piroteam aproape dormind, deodată mă
îndreptai auzind
O foarte înceată bătaie lovind în ușa camerei mele ușor,
”E vreun călător”, zisei bombănind,”poate că el se trezi
ciocănind la ușa camerei mele ușor.
E numai atât, un călător”.
Ah, lămurit îmi aduc aminte, era în decembrie cu reci
morminte;
Fiece cărbune, murind cuminte, și-aruncă spectrul
albăstrui pe covor,
Cu nerăbdare-așteptam dimineața; în zadar încercasem,
împărtășind viața
Cărților mele, să mai sfâșii ceața tristeții pentru pierduta
Lenore,
Pentru rara, zglobia fată, pe care îngerii o numesc Lenore,
Dar al cărui nume fu aici trecător
Și mătăsosul, tristul foșnet, slab al perdelelor purpurii,
Mă sfredeli, cu o nemaisimțită groază mă cuprinse
într-un fior,
Că trebui, ca să bată mai încet inima mea, să mă opresc
și să repet
”E vreun călător, ce, voind să intre, bate la ușa mea
rugător,
Întârziat călător care bânuiește, la ușa mea,
adăpost primitor,
E numai atât, un călător.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Aruncai oblonul și, cu mult tapaj, scuturând
năzuros bizaru-i penaj
Pătrunse-năuntru un negru Corb, al
prea-sfântului timp trecut slujitor;
Nici un fel de atenție nu-mi dete; nu șovăi ci, pe
îndelete, ca în temeiul unui vechi acord,
Cu nobilă mână de lady sau lord, deasupra ușii camerei
mele se cățără disprețuitor,
Sus, pe bustul palidei Pallas, așezat chiar deasupra
ușii camerei mele, se sui fără zor
Se sui și stătu, sumbrul călător.
Și-atunci zburătoarea de eben așa hâdă, visarea mea
visarea mea tristă mai făcu să surâdă
Prin gravul, funebrul alai, cu care-și purta ifosul
ocrotitor,
”Creasta ți-e smulsă și rasă” zisei, ”dar nu vii, desigur
dintre mișei,
Stafie ursuză, corb bătrân, ce-ai trecut de țărmul
Nopții în zbor,
Spune-mi numele de prinț cu care țărmurile Nopții
te strigă în cor ”.
Răspunde Corbul; ”Nevermore”
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Dar fiindcă numai pasărea hâdă sufletu-mi trist
mai făcu să surâdă,
Îmi trăsei jilțul în fața ușii, bustului și Corbului
atotștiutor
Și adânci în velurul ceresc, mă apucai să înlănțuiesc
Gânduri de alte gânduri triste, ca doar așa să
lămuresc ce această cobe, pasăre venită din
trecutul înșelător,
Ce, această posomorâtă, neînvățată și spectrală pasăre
cobe, pasăre fatală, venită din trecutul chinuitor,
Voi să spună prin croncănitul ” Nevermore”.
Asta voiam să lămuresc, fără să mă destăinuiesc
Lighioanei a cărei privire de jar îmi ardea pieptul,
mistuitor;
De astea și altele-așteptam din vecie, cu capul lăsat
fără silnicie
Pe fața de catifea viorie a pernelor pe care
străluminarea razelor lămpii se cernea mângâietor,
Pe fața de catifea viorie a pernelor pe care
străluminarea razelor lămpii luneca dezmierdător,
Dar pe care ea n-o va mai mângâia nicioată visător !
Atunci îmi păru într-o clipă pierdută, aerul mai
dens parfumat de-o nevăzută
Cădelniță legată de serafimii al căror clinghet de pași
pe sofa moale se bănui că trece ușor.
”Netrebnice ”, strigai, ”Dumnezeu ți-a dat, prin
acești îngeri fără păcat.
Răgaz, răgaz și leac de uitare, balsam pentru rana
pierdutei Lenore !
Bea, o, bea și, în alinare, uită de pierduta Lenore !”
Răspunde Corbul ”Nevermore”.
”Profetule !” strigai, ”vestitor posac, totuși, profet,
de ești pasăre sau drac,
Fie că Satana te-a-ndemnat, fie că furtuna te-a
aruncat pe acest țărm neprimitor,
Așa jumulit și sălbăticit, în ținutul acesta deșert și
vrăjit,
În căminul meu de spaimă bântuit, spune-mi cel
puțin, tu, te implor,
Spune-mi mai e, în Galaad, vreun balsam alintător ?
Spune-mi, spune-mi, te implor !”
Răspunde Corbul: ”Nevermore ”.
”Profetule !” strigai, crainic posac, totuși, profet,
de ești pasăre sau drac,
Pe cerul ce peste-amândoi se-ncovoaie, pe Domnul
pe care-l iubim amândoi, te implor,
Spune-mi dacă, în Edenul depărtat, sufletul meu de
tristeți încărcat
Va mai îmbrățișa pe sfânta fată pe care îngerii
o numesc Lenore,
Va mai îmbrățișa zglobia fată pe care îngerii
o numesc Lenore ?”
Răspunde Corbul: ”Nevermore”.
”Să-ți fie cuvântul semn de plecare, pasăre sau demon,
el să ne separe !
Du-te-ndărăt spre uraganul și țărmurile Nopții lui Pluton
în zbor
Nu lăsa neagra pană ca urmă-a minciunii care în
sufletu-ți scurmă !
Lasă-mi sihăstria neprihănită ! De pe ușa mea
pleacă-n zbor !
Din inima mea pliscul ți-l trage, de pe ușa mea
ia-ți chipul în zbor !”
Răspunde Corbul: ”Nevermore”.
Și de-atunci o pană nu-și mai flutură, a stat mereu și încă
stă
Pe placidul bust al palidei Pallas, sus pe ușa mea
ne-ndurător;
Și ochii lui galeși scânteiază ca ai unui demon care
visează,
Lumina lămpii lunecând, proiectează umbra-i
întreagă jos, pe covor;
Și sufletul meu din această umbră, pâlpâietoare
pe covor,
N-o mai fâlfâi niciodată în zbor !
Poet național al Poloniei. Realizează o operă poetică inspirată din cântecul și legendele populare (Balade și romanțe) și din tradiție (poemul Străbunii).
Scrie poeme de tip byronian, cu eroi titanici (Konrad Wallenrod), și epopeea Pan Tadeusz.
PAN TADEUSZ - 1834
Epopeea reconstituie viața nobilimii lituaniene în timpul campaniei lui Napoleon.
Scrisă în anii emigrării la Paris, epopeea este expresia artistică a dorului de patrie.
În deschidere, poetul invocă pământul natal, în accente de vibrant patriotism.
CARTEA I
Lituanie-natală ! poți fi asemănată
Cu însăși sănătatea: ți-o ști măsura toată
Doar cel care te pierde. Oftând azi după tine,
Întreaga-ți frumusețe o cânt cum se cuvine.
- - - - - - -- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Ajută-ne și astăzi, la fel, printr-o minune
S-ajungem iar acasă, la sânul Țării - mume !
Și tânjitoru-mi suflet fii bună de-l trimite
Spre dealuri păduroase, spre luncile-nverzite
Ce peaste-albastrul Niemen de-a lungu-s răsfirate,
Spre câmpuri smâlțuite-n tot felul de bucate,
Pe unde grâu ca aur topit le înfășoară
Sau lanuri argintate, întinse, de secară,
De chihlimbar rapița, ori hrișca de zăpadă,
De-un roșu feciorelnic, lucerna stă să ardă
Și-ntr-o pamblică-i totul încins de o livadă
În care calmi stau perii, la șir, ca-ntr-o paradă.
Pentru a sublinia măiestria artistică a descrierilor sale de natură, cităm tabloul furtunii:
Nebună se ridică vifornița, deodată,
Luptându-se; cu șuier se-nvârte și dă roată
Spre bălți, a căror apă se mișcă până-n fund
Prin ierburi și răchită din luncă șuierând;
Răchita-și frânge ramul, cosite ierburi zboară
În vânt, ca părul cae e smuls de-o mare gheară,
Cu snopuri laolaltă din snopi amestecate;
Cu vuiet, vijelia pe câmpuri toată cade
Urlând de-a rostogolul; și locuri spre-a deschide
Vârtejului, să treacă, ea bulgării-i desprinde
Făcându-i să țâșnească în trâmbă de pământ
Ce-ntruna se ridică rotindu-se în vânt,
Părând o piramidă gigantică, mișcătoare,
Ce vârfu-nfipt în țărnă-și învârte, din picioare,
Nisipul azvârlindu-l spre ochii-aprinși de stele;
Cu cât mai larg se umflă, se-nalță către ele;
Cu trompa-i uriașă dând veste de furtună
Și tot ăst hău de ape, vârtejuri, împreună
Cu ierburi, paie, frunze și ramurile frânte,
Vifornița-l azvârle în miez de codru unde
Ca urșii urlă
Ploaia tot curge neîntreruptă
În picuri deși de parcă prin sită-ar fi cernută;
Atunci chiar, prinse-un trăsnet cu muget să detune,
Iar stropii laolaltă s-au strâns; ca niște strune
Sau coade lungi se leagă tot cerul de pământ,
Așa, ca din hârdaie, șuvoi țâșnesc pe rând.
Acum acoperiră văzduhul și țărâna;
E noapte, dar mai neagră ca noaptea e furtuna.
Opera cuprinde numeroase elemente de ritual popular, cum este cel al nunții din următorul fragment:
Stăteau perechi, în curtea castelului, nuntașii,
Cu doamne, ofițeri, - sătence, cu ostașii;
Deodată: ”Poloneza !” cu toții-n cor strigară.
Veni, cu ofițerii, fanfara militară
Șoptind, spre generalul lor Judele se-aplecă:
”Rugați fanfara, Pane, să-ntârzie oleacă;
Nepotul meu, știți, astăzi se-nsoară; și-i rămasă
O datină străveche aici, la noi în casă,
Că-n muzica sătească nuntește și boierul.
Vedeți țambalagiul, scripcarul, cimpoierul
Cum stau în așteptare; toți muzicanți de soi;
Deja-i mâhnit scripcarul ! Și iată cum, spre noi
Se-nclină cimpoieșul, ne roagă din privire;
De nu-i lăsăm să cânte, ar plânge de mâhnire;
Nici satul, pe-alte muzici n-ar ști să dănțuiască,
Lăsați-l dar, să-nceapă, pe toți să-i veselească,
Apoi, au să asculte fanfara ta aleasă .”
