POEZII CREȘTINE DE COSTACHE IOANID

Costache Ioanid  1912 - 1987

VIAȚA

Câta vreme nu s-a-nchis Cartea Mintuirii,
cit Iisus mai poarta-n rani singele Iubirii,
cit mai poate pilpiii jarul sub cenusa,
stai si-asculta. Domnul tau bate-acum la usa.

Daca azi e-n preajma ta, e ca vrea sa-ti spuna
gindul cel mai insemnat, vestea cea mai buna.
Nu-L lasa sa plece trist. Poate niciodata
mina Lui la usa ta n-are sa mai bata….

Zi de-april. Un aspru vint leagana smochinii.
Sus pe deal, cu chip ciudat, supt de priveghere,
iata-L tintuit pe lemn, Omul de durere,
Om deprins cu suferinti…. Vai, intoarce-ti fata!
Nu-L privi, ca te-nfiori! I se stinge viata.
Numai singe. Numai rani. Ce pacate grele
L-au adus intre tilhari? Ce blestem sa spele?
Imprejur cei intelepti Il lovesc cu gluma:
- S-a-ncrezut in Dumnezeu… sa coboare-acuma!
Unul din tilhari, rinjind, s-a-ntors sa-i spue:
- Daca esti Mesia Tu, smulge-ne din cue!
Celalalt se-ncrunta trist: Nu te prinde teama?
Pentru cite-am faptuit drept e sa dam seama.
Dar acesta, fara vina, toate le indura.
Si-ntorcind catre Iisus ochii Lui de zgura:
- Doamne, cind vei fi-Mparat, sa-Ti aduci aminte.
De-oi fi tarina in gradini, de-oi fi colb fierbinte,
sa ma chemi sa-Ti vad si eu zilele senine….
Si-a raspuns Iisus: - Vei fi…. azi… in Rai cu Mine !

Numai tu, sarman tilhar, vezi lumina sfinta?
Tu, opaitul cel stins, trestia cea frinta?
Cum? N-o vad cei priceputi? Doctorii? Soborul?
Preoti, nu vedeti in El Rascumparatorul ?

Cinste Jertfei lui Iisus! El S-a dat ca plata!
Prin credinta-n El, acum, Viata-i cistigata!
Mii de ingeri spre Iisus isi apleaca zborul:
“Aleluia! A invins Mielul, Salvatorul !”

Fratii mei, sa sune-n larg bolta cea albastra
de cintari si chiot plin! Viata e a noastra!
Lutul cind se-ntoarce-n lut ca sa-si duca somnul,
noi suntem intimpinati de Iisus, de Domnul
si de ingeri sclipitori, soli ai Diminetii,
ce ne duc in Paradis, si cetatea Vietii!

Astazi dar, prieten drag, cit mai este mila,
cit iertarea nu si-a-nchis cea din urma fila,
cit al neamurilor timp inca nu se curma,
cit Iisus mai poarta-n rani stropii cei din urma,
nu-L lasa sa plece trist !

Poate niciodata
mina Lui la usa ta n-are sa mai bata…..

IatĂ azi El Si-a Întors către tine fața !
Omule, fii intelept !
AZI PRIMEȘTE VIAȚA !

SUNT STRĂIN ȘI CĂLĂTOR

“Sunt strain si calator,
n-am aici palate.
Dar in tara fara nor
ale mele-s toate.


Toate stelele de sus,
tot ce n-are-n veci apus,
prin iubirea lui Iisus,
ale mele-s toate.


Domnul meu in infnit
multe ceruri tine.
Pentru cine le-a zidit,
decit pentru mine ?


Din neant cind le-a chemat,
Domnul mult s-a bucurat,
insa viata nu si-a dat
decit pentru mine…


Dar nici eu nu-s al oricui;
Lui Ii sunt cununa.
Casa mea si cerul Lui
tot ce-avem e una !


Si la bine si la greu
eu al Lui sunt, El, e-al meu;
eu, nimic — El, Dumnezeu,
dar ce-avem, e una !”

FII GATA

Cum tremura-n mina sageata,
in arc de viteaz vinator,
cum toamna-si aduna cocoarele ceata,
fii gata, fii gata de sbor !

Te-asteapta in slava rasplata,
cununa de brav luptator.
Curind Salvatoru-si recheama armata;
fii gata, fii gata de sbor !

Un Prunc ni s-a dat in Efrata,
ce-a fost pina azi Salvator.
Si-acum, inainte de-a fi Judecata,
fii gata, fii gata de sbor !

Cum tremura-n mina sageata,
in arc de viteaz vinator,
c-un strigat in piept de voios Maranata !
fii gata, fii gata de sbor !

ORICINE IUBEȘTE O FLOARE

Oricine iubeste o floare
e-aproape de-un sacru mister.
Oricine se-opreste-n carare
s-asculte un glas de izvoare
e-aproape,
aproape de cer …


Oricine iubeste seninul,
cind soarele urca-n eter,
oricine-si inalta suspinul,
cind licare-n mare rubinul,
e-aproape,
aproape de cer …

Oricine pe muntii albastri
priveste granitul sever,
oricine pe cai de sihastri,
strabate paduri de jugastri,
e-aproape,
aproape de cer …

Dar cine-a primit indurarea
din ranile blindului Miel,
acela e frate cu floare,
cu riul, cu muntii, cu marea,
si-orunde il duce cararea,
tot cerul,
tot cerul e-n el.

CU TINE-N GÂND

Cu Tine-n gand, Te chem sa vii
sa-mi aperi viata de-orice cuget rau.
Te chem din zori de flori si simfonii,
cu ingeri albi plutind in jurul Tau.

Cu Tine-n gand, Te chem sfios,
privind sub pleoape cerul instelat.
Cu Tine orice gand e-un vis frumos
si orice vis frumos e-adevarat.

Cu Tine-n gand, doar eu si Tu,
un psalm de Har sa fie viata mea.
Doar “nu” sa spun atunci cand Tu spui “nu”,
si “da” sa spun la orice spui Tu “da”.

Cu Tine-n gand, c-an Paradis,
de-acum si pana-n cer ma voi trezi.
Cu Tine-n gand sa fiu pe cai de vis
si iar cu Tine-n gand in zori de zi…

UN VIERME MIC

E noapte. La o masa, plecat peste hartie,
cu-abecedaru-n fata, sta un copil si scrie.
Dar langa el, vicleana, din luciul filei roze,
zambeste o soparla din cartea lui cu poze.
Acum copilu-si pune creionul intre dinti.
“…Soparlele-s frumoase…si-s repezi…si-s cuminti.”
Usor el da o foie. Si alta…Si-nca una.
Apare papagalul…paunul si pauna..
si un cocos cum scurma, hranind o gainusa,
si un…Dar stai…afara…cine-a scancit la usa?
Baiatul sta si-asculta. E-un glas sau o parere?
Se duce-n prag si striga: “E cineva?” Tacere.
Ba nu. E-un glas subtire. Auzi? -Mi-e frig…inghet…
Copilule, deschide pentr-un sarman drumet!
-Dar cine esti? Mi-e frica. -Sant mic… -Sa-ntreb pe tata!
-Nu-l intreba! Deschide ca ploua cu galeata!
-Dar cine esti? -Un vierme… -O, viermii nu prea-mi plac.
-Dar eu sunt mic…o scama…Si, cand ma fac covrig,
abia ma vezi. Hai trage zavorul ca mi-e frig!
Si i-a deschis baiatul: -Noroc si seara buna!
-Noroc…Dar unde-i ploaia? -A stat…Nu vezi ca-i luna?
Hi-hi!…A fost o gluma ca sa ma lasi pe prag…
Dar stai, nu-nchide usa, ca dupa mine trag
un vechi si bun prieten, un soricel din pod…
-Sant eu! Dar catea unde-i! Ia dami-o sa ti-o rod!
Apoi o sa dam fuga prin mese si prin blide
sa facem mii de pozne. Dar stai, ma rog, nu-nchide,
ca trag si eu cu coada o bufnita flamanda!
-O bufnita? Mi-e frica! -Dar bufnita e blanda…
-Sant bufnita! Priveste in ochii mei rotunzi.
De-acum sa umblii noaptea si ziua sa te-ascunzi!
Sa fii ascuns de mama, de tata…Stai putin.
Ia mai largeste usa sa intre si-alt vecin…
-Eu! Ma cunosti. Sant vulpea. Si cred ca ma iubesti…
-Eu stiu ca vulpea strica… -Ce? -Viile?… -Povesti!
D-aca asculti de mine am sa te-nvat sa furi!
-Dar e pacat… -N-ai teama! Nu spune in Scripturi
ca apele furate mai dulci sant, mai placute?…
Si-acum…deschide-n laturi, ca vine…vine iute…
o zana fara seaman! Zambind sa-i iesi in cale
slavitei caracatiti!…incolacimii sale!
-Nu, n-o primesc! Mi-e frica! Afara!…Prea tarziu…
Caci bufnita si vulpea si soarecul suriu
dau usa de perete. Si umede ventuze
se prind in rotocoale pe umeri, peste buze…
Ce rece-nbratisare! Cum i se frange trupul!…
-Asa! Sunt desnadejdea! Acum apare lupul!
Vai! in chenarul usii doi ochi de foc se-arata…
E lupul ce ranjeste…si vine…vine…”Tata!”
Ca traznetul loveste o flacara pe lup.
Iar umedele brate de pe copil se rup.
-Tu dormi? ii spune tata. Si lectia n-ai scris!
Ce bine-i langa tata! Ce bine c-a fost…vis…

“Minciuna nu-i o crima”, se spune cateodata.
“E-un vierme mic, ce trece. Si floarea-i tot curata…”
Nu floarea nu-i curata! Un vierme nu-i ca roua.
Intaia ta minciuna adoce pe a doua.
Intai e o veriga, apoi un lant: robia.
Visarea trage lenea,si lenea lacomia.
Apare bautura, desfraul, furtisagul.
Si-apoi cand desnadesdea, trecand in graba pragul,
te face sa-ti curmi viata sau sa te-mbete crima,
cine-a deschis zavorul? Doar o minciuna…Prima.
Minciuna e o crima! E-o crima orice pata!
Cand vine micul vierme, tu striga-n graba: “Tata! ”
Prin sangele salvarii loveste-l pe dusman!
Alunga primul oaspe, caci ultimu-i Satan !

EU NU SUNT MAI MULT...

Eu nu sunt mai mult decat fulgul de nea.
Un joc de cristale e trecerea mea.
Se scutura clipa din timpul deplin,
Surade si cade si altele vin.


Eu nu sunt mai mult ca un fir de parang.
ce coasa il taie si furcile-l strang.
Tarana ramane si uita de el,
si alt fir se-nalta si moare la fel.


Eu nu sunt mai mult ca o umbra-n abis.
Dar drumul spre stele oricand mi-e deschis.
Eu nu sunt luceafar cu chip marmoreu,
Pe fruntea mea insa e scris Dumnezeu !

CHIAR DACĂ...

Chiar daca vantua-a vrut in zbor
in turme sa ne-mparta,
dar tot o cale, tot un dor
si tot un Duh ne poarta.


Chiar daca azi pe orice plai
sunt oi imprastiate,
dar tot un staul sus in Rai
si un Pastor au toate.


Chiar daca n-am pastrat macar
un singur dulce nume,
dar tot o jerfa, tot un har
ne-a smuls pe toti din lume.


Chiar daca azi oftam stinger
ca ne-a-mpartit furtuna,
dar tot vom fi odata-n cer.
Si-acolo vom fi una !

DOAR GÂNDUL

Doar gandul la Tine ma face sa sper
in drumul acesta ce duce la cer.
Doar dorul de Tine, de chipul Tau bland
imi spune mereu…
In curand…
In curand…


La poarta cetatii odata voi sta
acolo departe in patria Ta.
De dorul acesta ce-mi arde in piept
veghez si tresar
si Te-astept…
si Te-astept…


In lumea aceasta mereu calator
ma-nalt catre stele pe scari de fior.
La orice sclipire tresar înganand:
O, vino, Te rog…
mai curând…
mai curând…

IISUSE, CE ȚI-AM DAT ?....

Tu ne-ai adus iertarea,
Ne-ai dat Salvarea-n dar.
Ne-ai scos din închisoarea
pacatului murdar.


Ne-ai dat o noua fire
si un vesmânt curat.
Dar noi, ca multumire,
Iisuse, ce Ti-am dat ?


Tu ne-ai adus putere,
scântei din focul Tau,
o sfânta-nvapaiere
ce mistuie ce-i rau.


Spre vesnica cetate
o cale ne-ai taiat.
Dar pentru-acestea toate,
Iisuse, ce Ti-am dat ?


Tu tot ce-aveai în lume
si-n cer ne-ai daruit:
si inima, si nume,
si Duh nemarginit.


Si-n zarea albastruie
Tu ce-ai luat si cât ?
…Doar patru rani de cuie
si-o rana-n piept. Atât…

CAVALERUL LOUIS de JAUCOURT - ENCICLOPEDIA FRANCEZĂ - ARTICOLE

             Cavaler LOUIS de JACOURT - 16 septembrie 1704 - 3 februarie 1779


Cavaler de Jacourt a fost cel mai prolific dintre enciclopediști scriind aproximativ 18.000. de articole pe diferite teme: psihologie, chimie, botanică, patologie și istorie politică - munca sa însemnând 25 % din întreaga Enciclopedie. Foarte important: este singurul dintre enciclopediști care nu a fost plătit pentru articolele sale, el contribuind voluntar și lucrând ca voluntar norma întreagă a unui angajat.


El s-a născut la Paris, a studiat Teologia la Geneva,  Științele Naturale la Universitatea din Cambridge și Medicina la Leiden. După întoarcerea sa la Paris, a lucrat timp de 20 de ani la Lexiconul Universal al Medicului - o lucrare în 6 volume despre anatomie. El a trimis-o la Amsterdam spre publicare (pentru a evita taxele din Franța !) dar vaporul cu care a expediat-o a naufragiat și 20 de ani de muncă s-au pierdut în apele Mării Nordului.


În 1756 a scris o biografie a lui Leibniz.


Articolele pentru Enciclopedie, au fost, în mare parte despre științe și biologie dar erudiția sa l-a făcut să scrie despre război, monarhie, popor, despre Muhammad și chiar despre sclavie, despre afacerile cu sclavii și oamenii negrii pentru care manifesta compasiune,  despre cler (opiniile sale erau anticlericale ).


Cavalerul de Jaucourt a fost membru al Societății Regale a Medicilor din Londra, membru al Academiilor din Berlin, Stockholm (Academia Regală de Știință a Suediei) și Bordeaux.


A murit la Compiegne în vârstă de 74 de ani.

EGALITATE  NATURALĂ

Egalitate naturală între oameni este aceea care rezultă numai din constituția naturii lor. Această egalitate este principiul și baza libertății.

Egalitatea naturală sau morală este deci fundată pe constituția naturii umane, comună tuturor oamenilor, care se nasc, cresc, subzistă și mor în același chip.

Deaoarece natura umană este aceeași la toți oamenii, e clar că, potrivit dreptului natural, fiecare trebuie să-i trateze pe ceilalți ca pe niște ființe egale în mod natural cu el, ca fiind, adică, oameni asemenea lui.

Din acest principiu al egalității naturale a oamenilor decurg mai multe consecințe:

1. Reiese din acest principiu că toți oamenii sunt în mod firesc liberi și că rațiunea nu i-a făcut dependenți decât în interesul propriei lor fericiri.

2. Că, în ciuda tuturor inegalităților care survin în cârmuirea politică din deosebirea de condiție, din noblețe, putere, bogăție, etc., cei care se află deasupra celorlalți trebuie să-i trateze pe inferiorii lor ca fiindu-le în mod firesc egali, evitând orice insultă, nepretinzând nimic  peste ceea ce li se datorează și cerând cu omenie ceea ce li se cuvine în chipul cel mai neîndoielnic.

3. Că oricine n-a obținut un drept particular, în virtutea căruia să poată pretinde a fi preferat, nu trebuie să ceară nimic mai mult decât ceilalți, ci dimpotrivă, să-i lase să se bucure de aceleași drepturi de care se bucură el însuși.

4. Că un lucru de drept comun trebuie să fie sau în folosință comună, sau posedat alternativ, sau împărțit în părți egale între acei care au același drept, sau atribuit prin compensare echitabilă și reglementată; dacă acest lucru este imposibil, hotărârea trebuie încredințată soartei: expedient destul de comod, care înlătură orice umbră de subestimare și de părtinire, fără să scadă cu nimic din demnitatea persoanelo cu care ea nu se arată binevoitoare.

În sfârșit, pentru a spune și mai mult, întemeiez pe principiul de necontestat al egalității naturale toate sentimentele de caritate, de umanitate și de justiție pe care oamenii și le dtorează unii altora; și n-ar fi greu s-o demonstrăm.

Cititorul mai poate descoperi și alte consecințe care nasc din principiul egalității naturale a oamenilor. Voi remarca numai că violarea acestui principiu a înscăunat robia politică și civilă. Și de aici a decurs faptul că, în țările supuse puterii arbitrare, curtenii, prim-miniștrii, acei care mânuiesc finanțele au în mână toate bogățiile națiunii, în timp ce restul cetățenilor nu posedă decât strictul necesar și cea mai mare parte a poporului geme în sărăcie.

Cu toate acestea, n-aș vrea să fiu pe nedrept bănuit că, din fanatism, aș susține într-un stat himera egalității absolute, pe care cu greu ar putea-o realiza o republică ideală; nu vorbesc aici decât de egalitatea naturală a oamenilor;  recunosc necesitatea unor condiții deosebite, a unor grade, onoruri, distincții, prerogative, subordonări, care trebuie să existe în toate guvernările; și adaug chiar că egalitatea naturală sau morală nu este deloc lezată prin aceasta. De la natură, oamenii sunt, desigur, egali, dar n-ar fi cu putință să rămână astfel; societatea le răpește egalitatea și ei nu și-o redobândesc decât prin legi. Aristotel spune că Phaleas din Calcedonia imaginase un mod de a egaliza averile republicii, acolo unde nu erau egale: el voia ca bogații să doneze bani de zestre pentru săraci, fără să primească nimic în schimb și săracii să  primească sumele pentru fetele lor fără să dea vreun ban.

Dar (după cum spune autorul Spiritului legilor) a existat oare vreo republică în care un astfel de sistem să fi fost acceptat ? Acest sistem i-ar pune pe cetățeni în  condiții care i-ar deosebi atât de izbitor, încât ar ajunge să urască o atare egalitate dacă s-ar încerca instaurarea ei, și ar fi o nebunie ca cineva să vrea să o introducă.

RĂZBOI


Război, este [...] un  conflict între suverani, lichidat pe calea armelor.    L-am moștenit de la cei dintâi strămoși,
   Încă din copilăria lumii, ei se războiau.

Războiul a domnit în toate secolele, întemeiat pe cele mai  fragile baze; totdeauna l-am văzut pustiind univesul, lipsind familiile de moștenitori, umplând satele cu văduve și orfani; nenorociri deplorabile, dar obișnuite: în toate timpurile, oamenii, din ambiție, din avariție, din gelozie, din răutate, au ajuns să se jupoaie, să-și dea foc, să se sugrume între ei. Pentru a o face însă cu multă ingeniozitate, au inventat reguli și principii pe care le numesc artă militară și au adăugat supunerii la aceste reguli onoarea, noblețea și gloria.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Legile militare ale Europei nu îngăduie să ridici vița în mod deliberat prizonierilor de război, sau învinșilor, sau celor ce se predau, și cu atât mai puțin bătrânilor, femeilor, copiilor și, în general, acelora care n-au nici vârsta, nici profesia pentru a purta armele și care nu iau altcum parte la război decât prin faptul că se găsesc în  țara sau în tabăra dușmană.

Cu atât mai mult drepturile războiului nu se întind până acolo încât să lase a fi insultată cinstea femeilor,  deoarece o astfel de purtare nu ajută la apărarea noastră, la siguranța noastră și nici la menținerea drepturilor noastre; ea nu poate servi decât la satisfacerea brutalității soldatului dezlănțuit.

Mai sunt totuși o mie de alte excese infame și o mie de feluri de răpiri și grozăvii pe care le suportăm în mod rușinos în război. Se spune că legile trebuie să tacă atunci când zăngănesc armele; eu răspund că, dacă trebuie ca  legile civile, legile tribunalelor din fiecare stat, care n-au rost decât pe timp de pace, să fie reduse la tăcere, nu același lucru trebuie să se întâmple cu legile eterne, care sunt făcute pentru toate timpurile, pentru toate popoarele, și care sunt înscrise în natură: or, războiul înnăbușe vocea naturii, a justiției, a religiei și a umanității. El nu generează decât tâlhării și crime; alături de el, merg groaza, foametea și dezolarea; el sfâșie sufletele mamelor, ale soțiilor și ale copiilor; el devastează ogoarele, pustiește provinciile și preface orașele în pulbere. El secătuiește statele cele mai înfloritoare, aflate în plin avânt; el îi expune pe învingători celor mai tragice întorsături ale soartei; el corupe moravurile tuturor națiunilor și face mai mulți nenorociți decât morți. Iată roadele războiului.

PĂRINTE AL BISERCII



Se numesc părinți ai Bisericii scriitorii ecleziaști, greci, latini, care au strălucit în primele șase secole ale creștinismului.

Sunt 23, și anume: sfântul Ambrozie, sfântul Atanasie, Atenagor, sfântul Augustin, sfântul Vasile, sfântul Crisostom, Clement din Alexandria, sfântul Ciprian, sfântul Chiril din Alexandria, sfântul Chiril din Ierusalim, sfântul Grigore din Nazians, sfântul Grigore din Nissa, sfântul Grigore cel Mare, sfântul Ilarie, sfântul Ieronim, sfântul Iustin, Lactanțiu, Minutius Felix, Origen, Tertulian și Teodoret. Li se adaugă sfântul Bernard, care a strălucit în secolul al XII-lea. Dar vom vorbi despre  ei în mod cronologic.

Acești oameni, vestiți în atâtea privințe, merită să fie apreciați în acest dicționar cu multă băgare de seamă, din pricina credinței lor, a zelului lor pentru propășirea religiei și pentru lucrările lor, din care putem să tragem multe învățăminte; totuși, atât în materie de morală și dogme, cât și în legătură cu oricare alt subiect, nu există om și nici societate de oameni care să nu poată greși aci pe pământ, după cum nu trebuie să ne plecăm orbește oricărei alte autorități umane, fie ea din lumea științei sau a religiei; este, deci, îngăduit ca și în cercetarea  scrierilor părinților să aplicăm aceeași metodă de critică și de discuție care se folosește cu privire la oricare alt autor uman. Respectul însuși, care nu e datorat decât autorității divine, presupune întotdeauna chibzuința dreptei rațiuni, ca nu cumva  să se confunde cu ceea ce este numai speranță și ca să evităm să dăm greșelii omagiul care nu  se cuvine decât adevărului etern.

EYVIND EARLE 1916 - 2000 - pictură

Eyvind Earle a fost un artist plastic american, autor de ilustrații și recunoscut pentru contribuția sa la filmele de animație Disney în anii 1950.

DINCOLO DE NISIPURI - de Fănuș Neagu

Tatălui meu, care a așteptat gârla
Era în 1946, an de secetă cumplită, Șușteru nu mai văzuse pic de tutun de patru zile. Ca să fumeze, într-o zi rupse un smoc de frunze de iederă din rugul care îmbrăca fața casei, le fărâmă între degete și-și umplu luleaua. Avea ochii cârpiți de somn, fiindcă, deși era trecut de amiază,  abia se sculase din pat. „Al dracului, se gândi, pierzi o noapte la priveghi și nu-ți mai vii în fire pe urmă două zile”. Nevasta, soacra, copiii lipseau de acasă. „Sânt după mâncare, își zise, s-au împrăștiat prin sat ca făina orbilor”.

Și ieși în drum, mic și slab, cu cămașa atîrnîndu-i peste pantaloni. Avea poftă să mănînce o legătură de lăptuci: dormind visase c-a plouat și că i-a înverzit grădina de zarzavat ca în anii buni. De două veri ținea seceta, nu se deștepta o dată fără să poftească de mîncare un lucru de  care nu putea să facă rost. „ Se vede treaba, își zicea, că visele se nasc în stomac și urcă să moară în gură. Bine-ar fi, zău, să nu le aibă deloc”.

- Șuștere dă, mă, și mie să trag un fum.

Îl strigase dascălul satului. Despre dascăl toată lumea  zicea că și-a pierdut mințile din pricina foamei. Ziua întreagă sta pe marginea șanțului cu picioarele adunate sub el, mesteca măcriș, dacă avea, și îngâna într-una, uitându-se la cerul gol de nori, un rând dintr-o carte de rugăciuni: Dumnezeule care dormi în pădurea de dafin ”.

- Nu-i tutun, mă, îi răspunse Șușteru, e o buruiană, pute și te ustură pe gât.

Privi ulița în lung. În dreptul primăriei, o femeie aduna baligă într-o roabă ca să lipească prispa casei. Sub salcâmul de lângă podișca dată cu var, un câine se scutura de pureci. La fierărie potcoveau un cal. Mirosea a copită arsă.

Șușteru coti încet după colțul gardului și coborî la râu. Se opri la șanțurile prin care altădată venea apă în grădina lui de zarzavat. Erau goale. Mâlul de pe fundul lor se uscase, crăpase. Albia răului se întindea în sus ca o omidă cenușie. Nisipul și petele galbene de lut pietrificat luceau pustii în  soare. Rădăcini putrede atârnau în peretele malului dinspre sat. Dincolo,  pe izlaz, aliorul se încolăcea de căldură. Pe un mușuroi de țărână, alături de o tufă neagră de mărăcini, țiștuia un hârciog. Departe, pe vârful unei movile, se zărea un căluț.

Șușteru zgârâie cu vârful piciorului o cruce în nisip și râse. Când era copil și făcea o cruce pe pământ, zicea că dedesubt gâlgâie un izvor. Prost mai era în tinerețe ! În fiecare an, în prima săptămână de primăvară, se ducea pe izlaz cu un țăruș să scoată brânduși. Le vedea: albe, în două foi, ca stropii de lapte căzuți din șiștar - și se repezea să le culeagă pe toate. Maică-sa îi zicea la plecare:

- Câte brânduși ai să aduci acasă, atâția pui au să scoată cloștile noastre.

Și el o credea.

Călărețul zărit înainte pe movilă se apropia în goană mare de sat.

- E nebun, zise Șușteru, vânturând mâinile, omoară calul dac-o ține tot așa până la pod.

Observându-l, călărețul cârmi spre el și strigă, arătând  cu brațul îndărăt, că vine gârla. A plouat la munte și vine gârla. Vine Buzăul.

Șușteru nu înțelese pe dată ce i se spune, parcă îi luase mințile, și când se dezmetici, celălalt era departe, se pierdea pe sub arcadele podului vopsit în roșu, dispărea ca o nălucă, în fulgerările apei morților. Șezu o clipă, căutând cu privirile înfrigurate în sensul albiei, pe linia malului, și i se păru că-l lovește în față răcoarea apelor pornite de la munte. Atunci sări șanțul și urcă podul în fugă, mai mult de-a bușilea, suflând greu pe gură. O mânecă a cămeșii, îmbâcsită de  sudoare, îi atârna de încheietura mâinii ca un pansament desfăcut. O smulse și o aruncă.

Dascălul îi ieși înainte, apărându-se de muște cu o creangă de salcâm.

- Dascăle, strigă Șușteru, vine gârla, mă ! Trebuie să  dau luntrea la apă și să curăț șanțurile. Peste o săptămână mâncăm lăptuci.

Într-o jumătate de ceas, Șușteru a scos luntrea din șopron și a târât-o prin praful uliței, până dincolo de râu.

În vremea aceasta s-au prins să bată clopotele bisericii. Bang-bang - clopotul mare; ding-ding - clopotul mic. Toaca nu suna. Toaca se bate numai la soboruri bisericești.

Când au bătut clopotele, satul s-a mutat pe malul gârlei. Bărbații au tăbărât cu sapele și cu târnăcoapele să spargă movilele de pământ care astupau intrarea în șanțuri. Femeile n-au coborât, se îngrămădiseră sub un oțetar și țineau copiii lângă ele, fiindcă valurile puteau să-i tragă în vâltoarea lor, din care nu mai e scăpare. Nu se știe de ce aveau credința că gârla, pornind de la munte, se lasă la vale însoțită de un vânt rău, aspru, ca de îngheț, și se înfiorau dinainte, ca jivinele plăpânde când simt că se apropie iarna grea. Două dintre ele rostogoliră cu mâinile până-n gura vadului un pietroi mare,  cât o buturugă, ca să fie acolo pentru spălat rufele. Jos, într-o groapă, un bătrân întindea cârlige de undit, legate de o sfoară prinsă pe un țăruș înfipt la baza malului. În fiecare cârlig atârna câte o jumătate de râmă ca momeală. O fată se pieptăna, răsfirându-și părul castaniu în lumina soarelui și zicea un cântec trist ce aducea a bocet. În toiul lucrului, bărbații se opreau o clipă și-și suflecau pantalonii până mai sus de genunchi, ca să nu li se ude mai târziu îmbrăcămintea. Atâta mai aveau, ce era pe ei, restul boarfelor le schimbaseră pe mălai la bogătanii și morarii din satele de sus.

Isprăvind de curățat șanțurile, Șușteru trecu la vecini să ceară tutun. Căpătă cât să-și umple luleaua de două ori. Dascălul se ținea în urma lui la un pas. Șușteru îi întinse să tragă un fum. Pe urmă plecă mai departe, călcând încet pe marginea albiei, smucind mereu cămașa să-și acopere brațul gol, înroșit de soare. Când dădu peste moșul ce întindea cârlige, se făcu foc de supărare și începu să țipe la el să le ia de acolo, să nu sperie peștele din prima zi.

- Ei, gata, am înțeles, zise bătrânul, liniștit, le iau. Da  urli degeaba. Tu nu știi că peștele merge numai în susul apei ? Întâi să ajungă Buzăul la Siret și pe urmă vine peștele aici.

- Asta așa e, recunoscu Șușteru, uitasem. Poți să le  lași.

- Le las, răspunse bătrânul, că cine știe, poate tot pică vreun baboiaș. În groapa asta am prins o dată un somn cât un porc.

- Pune mâna și scoate-le, răcni Șușteru, înfierbântându-se din nou. Să n-avem vorbe.

Se însera. Soarele cădea la orizont. Lumea, tot pe mal, nu se mișca, dar începuse să-și piardă răbdarea. În câteva locuri femeile aprinseră focul. Cădea noaptea. Bărbații porniră spre Șușteru să-l întrebe ce e cu gârla, că nu vine, nu se vede.

- Dacă nu se vede, răspunse Șușteru, așezat pe marginea luntrii, s-aude. Pune urechea la pământ și ascultă.

Cinci inși se trântiră numaidecât în nisip, pe burtă. Șușteru strigă la femeile de pe mal să nu mai facă zarvă și trecu în rând cu cei cinci. Nimic. Pământul, uscat până la un stânjen în adâncime, era tăcut. Bolovanii n-au glas. Cei rămași în picioare așteptau încordați. Le sticleau ochii în cap. Bărbile, vinete ca magiunul  de prune, îi făceau fioroși. Șușteru se ridică anevoie.

- Adineauri s-auzea, vorbi el. Venea așa ca un bubuit de  departe. Îl fulgeră o idee: Stați ! Să știți că morarii din satele de sus ne-au tăiat apa. Hoții de morari au pus mâna de-au săpat șanțuri mari, și acum apa curge în iazurile lor. N-o să  vie la noi nici într-o săptămână dacă nu mergem să-i luăm  de păr.

Oamenii se uitară unul la altul în tăcere. Șușteru se părea  să aibă dreptate. Își aduceau aminte că morarii le-au făcut greutăți cu apa în toți anii.

- Ne-au luat borfele pe nimica toată, ne-au lăsat goi pușcă, zise Șușteru, și-acum ne taie și apa.

Lăsară sculele ce le aveau și se repeziră în sat să încalece caii. Trebuiau să aducă gârla, altfel piereau.

Într-un sfert de ceas se formă o ceată de vreo douăzeci de călăreți. Cei de pe mal le strigară s ia cu ei topoare și cazmale. Își închipuiau c-o să iasă cu bătaie.

Șușteru dădu pinteni și ceata porni, răzlețită la început, apoi strângându-se ca o unitate de cavalerie în așteptarea  semnalului de atac. Drumul era greu. Copitele se înfundau în nisip. Un cal se poticni și necheză. Stăpânul îi dădu în cap cu pumnul. În față răsărise luna. Era galbenă și vălurită ca obrazul unei bătrâne. Nisipul scânteia. Dunga lui albicioasă, ca de sidef, se isprăvea în lună. Sau poate de-acolo curgea în albia râului. Șușteru călărea în frunte. Satele din sus erau departe. Până la cel mai apropiat dintre ele, pe drum drept, pierdeai un ceas. Ceata, ținând pe lângă mal, făcea multe ocoluri. Nu străbătuseră calea jumătate, când doi cai, stinși de oboseală, slăbiți din pricina foamei căzură și dădură ochii peste cap. Oamenii se opriră și-i duseră pe mal.

- Beliți-i aici, le zise Șușteru stăpânilor, și nu lăsați să alunece stârvurile de vale, că ne spurcă apa.

Ceata, fărâmițată, porni mai departe, la pas, pe sub cerul albastru, înalt, având în față, culcat pe muchia unui deal golaș, obrazul lunii. În dreapta și în stânga, nici o lumină. După dogoarea zilei, câmpul răsufla fierbinte și caii nădușiseră, adunai spuma de pe șoldurile lor cu palma. Oamenii îi îndemnau stăruitor - uneori cu blândețe, bătându-i încet pe bot, alteori cu vorbe aspre, din gât, croindu-i cu coada cazmalelor.

Ajunseră la prima moară, așezată pe un grind pleșuv. Iazul din fața ei era gol. Mânară înainte. Ziceau că apa a fost tăiată mai în sus. O parte din ei - vreo șapte la număr - coborâră și-o luară pe lângă cai. Cei din față simțiră că i-au  pierdut și grăbiră în trap până la un colț al malului, de unde începea o pădure de plopi pe o limbă de pământ îngustă. Acolo, Șușteru suci în loc calul lui mărunt, flocos și făcu numărătoarea. Mai era cu el jumătate din ceată, și până la satul următor, după judecata lui, mai aveau de mers un ceas, dacă nu și mai bine.

Cu puțin înainte de miezul nopții, ceata ajunse la moara a doua. O văzură de departe. Era ascunsă între sălcii bătrâne, cu acoperișul țuguiat, învelit cu tablă. Alături, pe un dâmb, o casă cu geamurile oarbe. Un cârd de rațe trecu pe deasupra lor gâgâind și se pierdu în câmpie.

- Vin de pe iaz, zise Șușteru, s-au scăldat până acum.

Oamenii puseră caii ureche la ureche. Topoarele le țineau la piept. Albia râului cotea dintr-o dată la dreapta, ca mai încolo, la vreo sută de pași, răzgândindu-se, s-o apuce mult la stânga, tăind prin izlaz. Se năpustiră în galop printre malurile abrupte până la stăvilar, unde descălecară. Iazul, ca și cel dinainte, era gol, iar jgheaburile - pline până la jumătate cu țărână. Nici un fir de apă nicăieri.

Oamenilor nu le venea să creadă. Clătinându-se, trecură podul ce ducea în moară. Un vițel culcat pe cărare mugi prin somn. Înăuntru lătră un câine.

Auziră și-o tuse înfundată, hârâită și un zgomot de zăvoare. Stăpânul se speriase, îi credea hoți. Se întoarseră la  cai fără a scoate o vorbă. Șușteru rupse cel dintâi tăcerea:

- N-au ținut apa aici, zise. Mai în sus, la morile celelalte, acolo să mergem.

Patru inși se desprinseră din ceată și o cotiră în jos.Topoarele le atârnau înfipte la brâu. Ceilalți îl însoțiră pe Șușteru până la locul unde albia râului se vedea întinzându-se drept înainte - o dâră de cretă ce nu se mai isprăvea nicăieri. Atunci îl părăsiră și ei.

Șușteru nu-i chemă. Privi luna ce se ofilea pe muchia aceluiași deal, ridică brațul fără mânecă și lovi calul pe gât, cu dârlogii. Simțea mereu în față răcoarea valurilor.

            Fănuș Neagu la Grădiștea  de  Sus cu oamenii despre care a povestit atât de frumos.

SĂ PRIMIȚI DOVEZI DE IUBIRE DE ZIUA SFÂNTULUI VALENTIN !