DIMITRIE BOLINTINEANU - SATIRE POLITICE - NEMESIS

Dimitrie Bolintineanu 1819 - 1872

Dimitrie Bolintineanu a fost un poet, prozator, dramaturg și ziarist român.

A debutat în anul 1842 cu poezia O FATĂ TÂNĂRĂ PE PATUL MORȚII, publicată în revista „ Curier de ambe sexe”. Elegia, inspirată de dragostea pentru o fată înrudită cu el, stinsă în plină tinerețe, a fost însoțită la publicare de o frumoasă apreciere a lui Heliade Rădulescu.

În anul 1847 publică volumul cu titlul COLECȚIE DIN POEZIILE DOMNULUI DIMITRIE BOLINTINEANU.

Participă la mișcarea revoluționară din 1848, iar după înfrângerea acesteia ia drumul exilului. După întoarcerea din exil, Dimitrie Bolintineanu a desfășurat o bogată activitate literară, publicând  numeroase volume:legende și balade istorice -LEGENDE SAU BASME NAȚIONALE (1858), BĂTĂLIILE ROMÂNILOR (1859), LEGENDE NOI (1862); elegii intime și patriotice - MELODII ROMÂNE (1858), satire - NEMESIS.SATIRE POLITICE (1861); MENADELE. SATIRE POLITICE, SOCIALE (1870).

Bolintineanu a introdus și a consacrat legenda istorică la noi.

În anul 1870 publică TRAIANIADA, cea dintâi încercare de epopee din literatura română. Alcătuită din șapte cânturi, în TRAIANIADA este evocată cucerirea Daciei de către romani.

Prin CONRAD (1867), Dimitrie Bolintineanu impune ca specie literară poemul epico-liric. CONRAD este un poem romantic de inspirație byroniană, în centrul căruia se află figura proscrisului politic, care rătăcește pe meleaguri străine, cu dorul țării în suflet.

Romanele MANOIL (1855), ELENA (1862) și DORITORII NEBUNI (1864) aparținând perioadei de început a acestei specii în literatura română, se înscriu în tradiția preromantismului și romantismului european.

NEMESIS

SATIRE POLITICE
1861






DOUĂ TOMPATERE:
COCONUL BĂNICĂ ȘI COCONUL NOTREȚ


COCONUL NOTREȚ


Așa, Bănică dragă, s-a isprăvit boierul,
Ca varza dupe Paște când i se trece lerul
Nu însemnezi nimica, și încă te gonesc !
Ca iepuri în pârloage, pe noi ne huiduiesc;
Căci astăzi libertonii la toți ne-au pus mănușa.
La ministerul țării ni se închise ușa.
La alte slujbulițe nici nu e de gândit !
Cu leafa mori de foame; câștigul e oprit;
Deși ar fi mijloace, căci de nu curge, pică,
Dar, frate, ministerul nu va să-ți dea nimică.
Dar mergi la un ministru, te caută semeț:
-„Ce vei ?” - „Cu plecăciune, sunt vornicul Notreț”
-„Am cunoscut nainte p-al dumitale tată,
Un om și jumătate, era la...dar deodată:
Boierule ! ce vorbe ! Ori vii în acest loc
Ca-n timpurile noastre să-ți bați de mine joc ?
Azi suntem deopotrivă...Boierii cei din țară
Toți pe aici trecură...fă bine și te cară !”
-„Mă iartă ! ce se-ntâmplă ? nu înțeleg de loc !
Viu să te rog de-o slujbă !” Dar el se face foc,
Și cheamă dorobanțul să-mi dea pliroforie.
Acesta îmi vorbește: - Marghiloman...Agie...”
Te duce apoi la consoli; dar și ei te privesc
Ca pe cei morți ce-n viață deodată se zăresc.
„Convenția e sfântă!” E toată vorba lor !
Poftim, mă rog ! Streinii ei însuși nu ne vor !
Streinii te ajută pe cât tu ai putere;
De-o pierzi, o strici la ceafă; politica o cere,
Noi am rămas în țară bătuți și alungați
Ca generalii noștri și care n-au soldați !
Ei ne înturnă dosul, la libertoni ne lasă,
Ne dă pe uși afară și șed cu ei la masă.


Bănică ! mă ascultă, e timpul rău de tot:
Ca mâne o s-ajungem cu haina ruptă-n cot !
Ce fac ai noștri-afară ? ori câinilor tai frunză ?
De nu se mai arată Convenția s-o tunză ?
Isterico îmi vine când mă gândesc ce-am fost,
Și astăzi deopotrivă mă văz cu orice prost !
Când văz toți momularii, isnafuri leșinate,
Că îmi ridică nasul și ei la libertate !...


BĂNICĂ


Te liniștește, frate, vezi, lumea e o roată,
Și timpul o întoarce...în scurt ce o să poată ?
N-auzi în toată țara ce gogomanii spun
Că timpul boieriei era cu mult mai bun ?
O nație dorește guvernul ce nu are.
Tot marafetul este să crează fiecare
Că astăzi au românii regimul nou-născut
Când legile sunt încă tot cele din trecut.
Și astfel să urască în legile trecute
Pe cele liberale ce sunt necunoscute.


Convenția ne cere judecători pe viață.
Ba să poftești ! îi scoate în orice dimineață.
Convenția voiește să nu îți calce locul;
Te umflă, nu îți cată de ce îți e cojocul.
Ea face dopotrivă pe mare și pe mic.
Dar le mănânci la ceafă de ești un biet calic !
Se bate ca în timpul pe când era brezaia
Și zic că nu e lege a-nlocui bătaia.


Trecutul dar trăiește sub nume de prezent,
Regimul nou - când este leit Regulament.
Așadar libertatea, la mare și la mic,
S-a arătat în țară cu capul sub ișlic.
Acestea, măi Notrețe, pe cei bătrâni îi scapă,
Pe când pe ei cu-ncetul din zi în zi îi sapă.
Ca mâne toți românii schimba-vor al lor glas,
Sătui de libertatea ce le-a ieșit pe nas.
Și astfel starea nouă și oameni noi cu nume
Muri-vor înainte de-a fi născut în lume.


NOTREȚ

Așa o fi, Bănică, politica fapsi;
Dar cu aceste-adâncuri noi nu putem a ști.
Și chiar de-ar fi să fie, eu până atunci slăbesc
Făr' de chiverniseală, ca un cățel nemțesc.


BĂNICĂ

Răbdare ! cu răbdare se capătă vânatul !


NOTREȚ


Răbdare, căci nu-i alta...ni s-a vărsat păsatul.
Dar pân' s-o-ntoarce roata, vom fi în lume jos ?
Văz roata că începe a se-nturna pe dos !
Ce fac la Adunare nepotul Bărbucică ?
Și doctorul Arsuică, pelticul de Costică ?
Ce-mi face lipoveanul ? Tompaterache gros ?
Ce face oaia albă ? Ce face filaplos ?
Ce-mi face căldărușă ? și alți conservatori
Ce spun că sunt ai noștri aprinși apărători ?
Nimic ! spre ministere îmi pare că visează...
Spre viț-prezedenție nu vezi cum se-ndreptează ?


Crezând că domnitorul va cere minister
La vițe-prezidentul cel catafto boier !


Eu nu voi înfrățire...Voi starea noastră veche !
Convenția, nebunii să-i dea jos de ureche !

__________

Tompateră (tombateră) - căciulă de modă orientală, care se purta la începutul secolului trecut; persoană cu idei învechite
Ler - vreme, timp
Momular - vânzător de mărunțișuri
Isnaf - breaslă



LUI  PETRE  M.....Ce dracul ții atâta să iei un minister ?
Toți oamenii se miră ! E oare vreun mister ?
Ai patima puterii, această tristă boală,
Ce umblă pretutindeni prostituată, goală ?
Îți place la locașu-ți să vie mulți români
Să se închine ție cu capetele-n mâni ?
Îți place pe la baluri, la nunți și la paradă
Să porți o uniformă ca vechea Baba-Radă ?
Și toți să zică: - „Iată ministru...vă uitați ?”
Îți place s-ai acasă lipcani sau dorobanți ?
Te-ndeamnă balabusta să cauți astă cale ?
Să facă să turbeze cocotele-i rivale ?
Să aibă avantagiul la teatru și la bal,
Cavaz-bașa să-i tragă cupeu-n carnaval ?
Lăsând pe alte dame de frig să se scrâncească,
Cu tot evgenismosul și vița boierească ?
Îți place oare leafa ce s-a mărit cu totul ?
Prozaice-ntreprinderi în care să vâri botul ?
Să poți a-ți face case, a cumpăra moșii ?
La noi nu-ntreabă nimini de unde-ai bogății !
Să fii bogat aice, e tot ce se dorește.
Dar cum ? de unde ? ce fel ? poporul nu gândește !
Tot ceea ce se cere e să nu fii sărac
Chiar de-ai purta de nasu-ți cercei de coji de rac.
Ce-mi vei răspunde oare ? Ieri, Panu, un boier,
A zis: - „Eu voi, măi frate, să iau un minister,
Căci de doi ani încoace mai toți m-au părăsit
Și-n curte-mi iarba verde în cale a răsărit ”.


Dar tu vei zice altfel, vei zice bunioară
Că nu vrei; însă țara nu poți să-o lași să moară;
Că faci un sacrificiu și vanitatea ta
Cu merit patriotic voiești a deghiza.
Dar tu ce strigi asupra celor de la putere,
De-ai fi ministru mâne, vei fi mai cu veghere ?
A fi un bun ministru, se cade-a fi născut
Spre-a fi, se cere încă să fii și chiar crescut,
S-ai spiritul de cârmă; prin mare socotire
Să-ntâmpini orice rele, orice nemulțumire;
Să faci ca să te teamă, făcându-te iubit,
Să nu ai slăbiciune, să nu ai favorit,
Să nu ai frate, rudă, nimic să nu te-ncline
Și legea să se puie mai sus și decât tine.


Cu tunul și cu pușca tiranii cârmuiesc;
Dar când nu mergi cu țara, ostașii se răcesc,
Toleră orice critici; dă presii libertate
Să critice guvernul, de n-ai nimic pe spate;
N-ai să te temi de nimeni; guvernu vinovat
Se teme în gazete să fie discutat.


De vor huli, ce-ți pasă ? ești bun ? poporul știe
Și cade sub disprețu-i acel ce calomnie.
De lasă să se-nșele, atunci acel popor
E o adunătură, și-acele cârduri mor.


Când omul este liber să spuie ce voiește,
Spuind, a lui mânie prin spuse se sfârșește,
Când este dimpotrivă, când presa este-n jug,
Se formă conspirații și ai să pui de plug.
Dar tu, venind la cârmă, altminterea vei face:
Întâi foncționarii cu totul vei preface,
Căci spiritul de clică la tine e mai viu
Decât convicțiunea...Se cheamă că te știu ?
Cei scoși, lăsați pe drumuri, s-ar pune să hulească
Guvernul: ei au rude, amici să-i însoțească;
Opunerea începe și pe acest trist hău,
La ochii tăi sunt una cel bun și cu cel rău.


Hoția și betisa sunt bine-aprețuite
Cu spiritul de clică când se prezint unite.


Ei vor căta s-abuze, și tu-i vei tolera
Și vei lua sistemul croit de Vilara.
Și, ocupat de certe, n-ai să lucrezi nimic,
Și-ți vei cloci cu sila lucrările-n ișlic.


Vei fi urât de oameni, privit ca un tiran,
Dar ce îți pasă ? zică-ți măcar și pehlivan,
Destul să umpli punga, să-ți faci averi și nume,
Să te cunoască țara, să fii ceva în lume.
Opinia e moartă de la un timp pe-aici.
Pierzându-ți ministerul, te-ntorci iar la calici,
Faci opozițiune, te dai cu liberalii,
Și iară te rădică pe capul lor bacalii.
Căci lumea e o gâscă, și tu ești un vulpoi:
Tip de perfecțiune al noului ciocoi,
Ce între apa veche și între apa nouă,
Se puse să-și clocească pestrițele lui ouă.

_____________

Lipcan- olăcar, ștafetă
Evghenismos - noblețe, rang (din greacă)
Convicțiune - convingere
Betisa - prostie (fr. betise)
Bacal - băcan









CLERUL

Să facem mulțumire regimului trecut !
Moravele antice și ele au căzut.
Religia e slabă sau a rămas un nume;
Morala generală gonită azi din lume.
Un popor ce nu crede în mândrul viitor
E destinat să piară necunoscut, în dor.
E mort sau mortăciune, sau și mai rău ca toate,
Căci mai rău decât moartea e când el zice:„Poate !
La popor ca acela miniștrii să-ndoiesc
De viitorul țării pe care o servesc;
Un magistrat nu crede dreptatea că-i un bine
Și poate să o vânză acelui ce-i convine;
Un preot din altare își face un bazar.
Când omul se-ndoiește de un princip primar,
Nimica nu mai crede, căci nu mai înțelege
Nimic aici în lume: aceasta e o lege.
Dar cauza căderii religiii la noi,
O, preoți ! o, călugări ! nu sunteți însuși voi ?
O tristă neștiință, o crudă nepăsare,
Unite c-o ciudată și veștedă purtare,
Au ajutat să facă pe om nepăsător,
Strein acestui sacru și îngeresc amor !
Ce faceți voi în lume ? amorul omenirii,
Al binelui, al păcii, dreptății, înfrățirii,
Al țării, al măririi, spuneți-mi, voi veniți
În inimile noastre cu drag să le sădiți ?
Veniți să ștergeți fruntea de griji apăsătoare
Acelui ce-n durere s-abate, geme, moare ?
Ca să ne dați curagiul adesea a muri,
Sau în această țară a geme și-a trăi,
Căci pentru mulți să cere tărie să trăiască
Mai mult decât să moară în Țara Românească !
„Bârfire și păcate !!! idei de eretici
Ce țările păgâne au aruncat aici !
Noi ne rugăm cu plată și cerem plată mare:
E misiunea noastră p-a zilelor cărare.
Sunt școale pentru oameni să-i facă fericiți;
Poliția veghează să fie înfrățiți;
Spitalul să primească pe cei făr' de putere:
Bogatul să ajute pe cela care piere;
Și rudele mângâie pe cel ce s-a-ntristat.
De e strein, să piară: n-are nimic de dat !
Amorul pentru țară ? nebun e cel ce-l are.
El ne-a stricat humetul din vechea noastră stare.
Cu orișice mijloace a face bani voim.
În lux și-n desfătare ne place să trăim !”
Cu astfel de condiții poporul vă urăște;
Nesocotința-n sânu-i cu îndoiala paște.
Pierdeți ce-avură-ți sacru, și iată-vă priviți
Ca ciocli ce îngroapă, ca salahori plătiți.
Acela ce urmează a regulii morală
Pe care ne-o aplică, pe cineva înșală:
El este ca plugarul ce ară ne-ncetat,
Și care-n arătură nimic n-a semănat.
În adunarea țării de drept pe voi vă cheamă;
Dar ce profită țara ? ce dor luați în seamă ?
Trei-patru umbre negre ce mute stau pe loc,
Cu care retrograzii cum vor așa le joc !
Ei se atârn de coada partidei retrograde
Sperând să le păstreze merchezul lor ce cade.
Palate strălucite, cupele, cai frumoși
Și servi trași în mătase cu bărbi și mustăcioși
Crist n-a avut în lume. Și ucenicii săi,
Cu cârja sărăciii mergeau la cei mai răi. [....]
Când cei răi către dânșii cu rău se-ntărâtau,
Ei, plini de fericire chiar moartea o luau.
Dar voi cătați în lume să adunați avere.
Ca prin avere încă să mergeți la putere:
E vorba pentru țară ? voi înapoi vă dați
Când nu e de luare, ci este ca să dați.
Copacii nalți, mari râuri și oamenii de bine
Nu pasc ei pentru dânșii; ci ca să facă bine.
Nici arte, nici științe, în patria română,
Literatură, nu vreți ca să le dați o mână.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Așa cât omul simplu se-ntreabă cu mirare
Ce scop călugăria aici în țară are ?
Și bunul-simț, ce-ncinge și însuși pe țărani
Răspunde cu durere: „ Ca să adune bani ”. [....]
Dar timpul nu mai este și clerul a căzut
De chiar a lui purtare cu furie bătut.
Vă plângeți că vă-alungă în Țara Românească ?
Dar voi ce faceți oare ca ea să vă iubească ?
Noi nu urâm nici templul, nici cei ce-i serv cu dor;
Voim să se înalțe la misiunea lor:
Să strălucească-n lume prin cugetări sublime,
Iubire d-omenire, de țară și de bine,
Ca astfel să aducă folos mângâitor
În loc să stăvilească al fericirii zbor.
Atunci ei n-ar mai strânge al aurului praf
Ca și când ar vrea s-arate că cerul e zaraf.
Căci iau de martor cerul ! ei nu au misiune
În Țara Românească avere să adune,
Nici splendide palate ca să le locuiască,
Nici caii lor cu tină pe oameni să stropească,
Nici să protege răul în oameni de nimic,
Și din doctrina sfântă să facă un trafic.

_________

Humet (huzmet) - slujbă, funcție, venitul unor dări ca vinăritul, oieritul, etc sau venitul ocnelor și al vămilor




BANUL  FLENDERIȚĂ  ȘI  NEMESIS

                                Dialog


BANUL  FLENDERIȚĂ


Așadar, cetățene, azi sunt amenințate
Principii-egalității și sfânta libertate.
Ei vor să-ntoarcă timpul de datine barbari
A fi în posturi nalte numai boierii mari.
Și numai ei să aibă drept fără datorie,
Cu privilegiuri, ranguri și cu igemonie.
Dar asta nu se poate ! Iau martur cel din cer !
Decât Regulamentul, mai bine voi să pier !
Sunt liberal, sunt roșu, socialist din fire !
Jos dar Regulamentul cu oarba-i asuprire !
Țăranilor moșie le dau...a fi halal...
Trăiască libertatea ! sufragiu-universal !
Noi suntem viitorul...destulă tiranie !
Azi eu sunt Garibaldi și voi o Românie ! [.....]



NEMESIS

Se poate, arhon bane, și nu e de mirare;
Dar știu o vorbă veche, să fie cu iertare:
„Când diavolul se face călugăr la un schit,
Aruncă-ți cămilafca și fugi, căci ești topit ! ”
Să nu faci azi ca lupul ce-n pielea cea de oaie
Vorbea pe placul turmii, să poată s-o jupoaie !
Dar află din minutul ce voi ați deveni
Amici ai lbertății, eu absolut voi fi.
Absolutismul nostru ar fi mai democrat
Decât democrația ce voi ați proclamat.
Eu am păcat a crede că lupul schimbă perii
Nu însă și năravul. Așa sunt și boierii.
Ieri încă sub regimul cu bici și asupriri,
Făcurăți să roșească pe bași și pe mudiri,
Cu sistema bătrână cu care v-ați surpat;
Azi, aruncând benișul, iei fracul lui Marat.
Azi marfa ce se trece e, vai ! democrația
Și-o puneți înainte să-atrageți simpatia
Ca mijloc să ajungeți, poporul înșelând,
La starea dinainte ce bate-al vostru gând.
La anul una mie opt sute patruzeci
Și opt, veneam în țară cu alții douăzeci,
Români din Principate:atunci Europa toată
Să facă revoluții crezu că o să poată.
Era cu noi, pe vasul ce cobora aici,
Un exaltat...nu-ți pese ce nume poate fi !
El ne cânta zi-noapte un marș de libertate:
„Aidem să punem capul ciocoilor la spate !”
Și alte lucruri triste ce, zău, mă dezgusta !
Așa cum spre exemplu îmi cânți și dumneata.
-„Nu cânți cu noi ? îmi zise o dată patriotul,
Îți place starea veche ? ești retrograd cu totul !”
Opt-nouă luni la urmă aprinsul democrat
Era domn pe o țară...iar eu ?...eu exilat !
Așadar, arhon bane ! nu-ți mai preface capul !
Nu-ți pierde nici săpunul ca să albești arapul !



BANUL FLENDERIȚĂ


Căci eu am fost odată boier protipendat
Nu mi se crede oare să fiu azi democrat ?
Acel ce recunoaște că a făcut greșeli
Arată că e astăzi mai înțelept ca ieri.
Îmi recunosc greșala și caut îndreptare;
Voi țara să câștige a sa neatârnare.
Viu astăzi la alegeri, s-alegem democrați.
Noi suntem democrații și toți cu toții frați !
Să învelim trecutul sub o perdea de fier;
Eu nu am pete-n viață...și mâna voastră cer !



NEMESIS


De nu ai pete-n viață, cu-atâta e mai rău;
O pată-i mai văzută când află locul său
P-o stofă mai lucioasă, ami albă, mai curată.
Și alianța voastră cu noi ar fi o pată.
Priimim în templul nostru pe cei ce se căiesc;
Combatem împreună pe cei ce rătăcesc.
Dar nu schimbăm credința, cum voi cătați a face,
Noi vom pieri cu dânsa, orce ursită-ar face.

_________

Nemesis - zeița răzbunării și a justiției
sunt roșu - roșu - nume dat în epocă partizanilor și membrilor partidului liberal.
arhon - titlu de politețe cu care se adresa cineva unui boier
Camilafcă - potcap purtat de călugării și episcopii ortodocși.
mudir - subprefect (turcă)
Beniș - haină boierească lungă și tivită cu blană
Jean-Paul Marat (1743-1793) - fruntaș al Marii Revoluții Franceze, unul din conducătorii Iacobinilor.
protipendadă - marea boierime care se bucura, în orânduirea feudală de privilegii speciale.

LUCIAN DIN SAMOSATA - SCRIERI

Lucian din Samosata 125 - 181

 ”Lucian din Samosata aparține întru totul epocii sale, al cărei reprezentant strălucit a fost; și dacă îl considerăm pe Plutarh ultimul mare scriitor antic, Lucian este primul dintre moderni. Unul dintre rarii literați care, în ciuda timpului ce s-a scurs, a rămas tânăr creând un stil - mai mult un gen - ce și-a păstrat toată prospețimea, rămânând la fel de convingător astăzi, cum fusese la sfârșitul imperiului roman. Cu toate că puțini scriitori au fost, ca el, atât de legați de epoca lor, totuși Lucian a  reușit să creeze o nouă modalitate literară, inspirată de talentul său și - dacă deseori a fost copiat - cu greu a putut fi depășit”. - Sanda Diamantescu - ”Repere culturale ale lumii antice.”

Mulți dintre cei ce i-au studiat opera l-au considerat a fi ÎNTÂIUL GAZETAR AL LUMII - și mă număr și eu printre ei - și veți vedea, din selecția fragmentelor pe care am făcut-o pentru voi, dacă avem dreptate sau nu.

Totul în literatura sa este ancorat în contemporaneitate. Dar scrierile lui trec dincolo de faptul banal și chiar extraordinar. El ilustrează concepții, militează pentru dreptate și logica vieții, adoptând PAMFLETUL, ironia, și, mai ales - calitate rară și veșnic contemporană ! - oferind soluții.

Dacă Lucian, prin stilul său ales și o variată fantezie, este un literat, prin înverșunarea și prin simțul actualității devine un gazetar; și, chiar dacă a scris îndeosebi despre problemele  arzătoare ale epocii, a izbutit prin sinteză să fie universal. Tarele  pe care le-a surprins fac parte din eternul omenesc. Dacă ne par mai subliniate, într-o vreme când totul dobândise un contur supradimensionat, personajele lui se regăsesc mereu de-a lungul  tuturor timpurilor. Fac parte din galeria de tipuri umane creionate de mulți, dar creionate și de Lucian mai subtil, mai elegant și mai virulent.

Este adevărat că a trăit într-un moment crucial al istoriei lumii contemporane, când imperiul roman intra în dezagregare din  pricina nenumăratelor sale probleme interne, dintre care cele mai grave erau corupția și abuzurile.

Mulți au încercat să descrie decadența romană, puțini însă au reușit. Scriitorii creștini de mai târziu au osândit peste măsură acest sfârșit, dureros, al unei civilizații: dar nu este mai puțin adevărat că Roma luneca încet și precis spre o lume ce devenea acaparatoare de bunuri și penibil arivistă. Idealurile morale aproape că muriseră. Singura valoare neîndoielnică era banul, indiferent prin ce mijloace fusese dobândit. (pare cunoscut nu-i așa ? așadar nu suntem singurii și nici timpul nu este unic....este universalitatea omului și a...metehnelor lui). Posesorul devenise astfel posedat de bunurile sale.

Omul, care în civilizația greacă era așezat în mijlocul universului - cauză și finalitate - ajunsese un mijloc supus altor  mijloace. Postură penibilă și vrednică de toate ironiile: „ Plăcerile curg fără întrerupere și, amestecându-se cu noroi, lărgesc ulițele. Plăcerile întovărășite de adultere, de sete de arginți, de  jurăminte strâmbe și de toate slăbiciunile omenești !” protestează Lucian,care este sirian de origină, elen spiritualmente și roman prin adopție.

Grecul din Lucian însă respinge o lume în care nu primează Binele îmbinat cu Frumosul, adică etică și estetică. De aceea protestează energic și caută să salveze Roma de la dezastru, impunând Morala prin demascarea viciilor.

Nu trebuie să insistăm prea mult pentru a ști că niciodată Morala n-a îndreptat o națiune coruptă. Umanismul lui Lucian (vă amintiți că am vorbit despre asta) - și nu putem contesta ideile lui generoase, chiar dacă el întrebuințează uneori pamfletul cu prea multă violență - n-a izbutit să dezrădăcineze racile adânc înfipte în concepția imperiului roman. Capitala devenise, de pe urma nenumăratelor cuceriri, un oraș suprapopulat, numărând mai bine de un milion de locuitori - ceea ce, pentru acele vremi, constituia un monstruos conglomerat de popoare diferite.

Jumătate din populație venea de pe coastele Mediteranei sau din îndepărtatele provincii orientale și toți munceau exclusiv pentru imperiu, supuși unor legi nedrepte până la arbitrar !

La Roma totul era să pari și nu să fii, să ajungi și nu să realizezi, să profiți de ocazii fără să urci drumul întortocheat și dureros al cunoașterii, pe care îl visaseră grecii și îl regreta Lucian. Dar ce mai putea fi autentic, atunci când era așa de restrânsă libertatea ? Scrisul și elocvența erau sortite sofisticii, de vreme ce  subiectele erau născociri superficiale, vrednice doar de un public nepregătit și destul de blazat, ce căuta curiozități sau amuzamente - era marea modă - asupra cărora artistul își exercita virtuozitatea. Improvizând - deoarece improvizația era considerată un „summum” al elocvenței, bucăți lipsite de fond și rupte de realități, care aparțineau artei - dacă aparțineau ! - dar prin cadențe și imagini îndrăznețe, figuri de stil, confuzii hazlii sau pamflete răutăcioase, interesante prin intenția lor distrugătoare.

Aceasta este lumea culturii pe care o va găsi Lucian la Roma, proaspăt sosit din îndepărtata Ionie.

Să revenim puțin la Lucian - care s-a născut în Samosata (Samosata era capitala districtului Commagene, situat în nord-estul Syriei). Data nașterii (ca și cea a morții) este incertă dar după unele conjecturi, scriitorul ar fi văzut lumina zilei pe la 125. Prima limbă pe care a vorbit-o a fost siriana și mediul asupra căruia și-a deschis ochii nu era din cele mai alese, tatăl său fiind un om simplu și lipsit de mijloace; iar Samosata nu reprezenta un loc prea civilizat și nici cu o mare tradiție intelectuală - Lucian însuși se califică în scrierile sale ca fiind un ”barbar”. Nu știm nimic despre primele sale studii dar el ne povestește într-una din celebrele lui bucăți, VISUL, cum tatăl său l-a trimis ucenic la un cioplitor în piatră, dar tânărul avea alte preocupări care-l urmăreau cu insistență și, din nebăgare de seamă, a spart o placă de marmură. Spre norocul lui (și-al nostru), maestrul s-a înfuriat cumplit și l-a bătut, așa încât Lucian s-a văzut nevoit să părăsească o meserie care nu-i plăcea și să plece din Samosata pentru a ajunge în Ionia, unde avea să urmeze studiile spre care năzuia.

În vremea aceea, Ionia era ca un adevărat muzeu. De la venirea la cârmă a Antoninilor, pacea și prosperitatea adusese o nouă înflorire a culturii, prețuită fiind îndeosebi istoria și filosofia. Dar arta preferată de contemporani era elocvența, care în Ionia avea o lungă și fertilă tradiție. Nenumărate școli ființau pentru elevii veniți din toate colțurile imperiului și maeștrii retoricii, ca Scopelianos, Polemon și alții, stârneau entuziasmul unui tineret dornic de-a se impune cât mai repede. Ionia redevenise ceea ce, de fapt, fusese în trecut, încă de pe vremea lui Homer, un centru de cultură.

Nu se cunosc date despre maestrul lui Lucian căci el n-a povestit nimic în scrierile sale despre cel ce l-a călăuzit în lumea spiritului; dar în orice caz, a fost admirabil îndrumat. A absorbit repede și până la esențe cultura greacă, devenind spiritualmente grec. Cunoaște pe Homer pe dinafară, i-a citit și memorat pe Hesiod, Teognis, Pindar și Simonide. Tragicii vor însemna pentru el o culme a artei. Îndeosebi comicii îi vor da de gândit. Se va regăsi mai cu seamă în ei decât în ceilalți autori pe care i-a studiat, folosindu-se de sarcasmul lui Aristofan pentru a contura ridicolul unor personaje.


Dar scriitorul cel mai admirat de Lucian a este Demostene. Marele orator, vocea de aur a Greciei, neîntrecut niciodată de nimeni prin eleganța și armoniile supreme ale cuvântului, este idealul său.

Astfel, înzestrat cu un voluminos bagaj de cunoștințe, Lucian debutează, în fine, în carieră. Pledează mai întâi ca avocat în Antiohia, dar este repede dezgustat de barou și de clienții săi. Se hotărește să părăsească orașul, pentru a porni prin diferite țări, îmbrățișând meseria de sofist și conferențiind pe gustul vremii.

Grecii, pe lângă sensibilitatea lor artistică și simțul măsurii, au fost înzestrați și cu darul vorbei și al persuasiunii. Începând cu poemele homerice, unde cel puțin o treime din versuri sunt  consacrate discursurilor și unde majoritatea personajelor au știut să-și impună ideile într-o formă artistică, grecii nu numai că au profesat elocvența într-o agora, pentru cauze polotice, dar au inventat și două meserii admirabile care au onorat puterea cuvântului: avocatura și teatrul. Demostene a mers și mai departe: a încercat să salveze civilizația greacă prin strălucirea argumentării, împotriva forței brutale care o amenința.

Dar pe vremea lui Lucian, elocvența coborâse, din păcate, la simple focuri de artificii.

În secolul al II-lea după Hr. se dezvoltase în lumea mediteraneană o nouă modalitate de a gândi și, mai cu seamă de a se exprima, căreia i s-a spus -a doua sofistică.

Prima sofistică (sec. V î.Hr) ajunsese, în materie de Morală - la scepticism dar, ea urmărea totuși, țeluri mai onorabile. Sofiștii înființaseră școli unde se instruiau tinerii ca să pledeze în fața tribunalului și, dacă dacă se considera pe atunci (!) că multe idei pot fi relative, sofiștii păstraseră un oarecare respect pentru dreptate și adevăr.

Cea de-a doua sofistică nu avea însă aproape nimic comun cu prima sofistică. Ea se întemeia pe principiul că nu există nici o idee  adevărată și că se pot invoca, despre orice subiect, argumente  „pro” și  „contra”. Este incontestabil că despre orice subiect superficial putem face speculații felurite, reducând demonstrația doar la jocuri de cuvinte. Dar adevărurile temeinice au întotdeauna un  fond intangibil.

Deci trebuie să ni-l închipuim pe sofistul secolului al II-lea drept un profesionist al cuvântului, preocupat să se producă în fața publicului. El se supune unui exercițiu cotidian, face improvizații orale și compoziții scrise. Își lucrează vocea, își studiază gesturile, întocmai ca un actor, înfățișându-se în fața admiratorilor săi cu speranța că va recolta aplauze entuziaste.

Pentru a nu stârni susceptibilitatea celor puternici, se va feri de subiectele importante ale epocii. Nu va ataca nici corupția, nici abuzurile; dimpotrivă, va cultiva absurdul și, cum paradoxul este la modă, se vor aduce elogii lenei, cheliei ori pletelor bogate. Arta constă în a dovedi folosul și ridicolul lor, spre a demonstra cu abilitate cât de relative pot fi bucuriile și necazurile pământenilor. Acești oratori ambulanți, dealtminteri foarte bine plătiți, vor  circula de-a lungul imperiului, dând adevărate reprezentații. Lor li se va alătura Lucian, profesând paradoxul cu o vervă plină de  fantezie, cu intenția de a interesa prin efectul prestigios al  cuvântului.

Iată-l, deci, pe Lucian (după ce a părăsit meseria de avocat) devenind conferențiar. Călătorește de-a lungul Mediteranei și, pretutindeni, culege succese considerabile. Încearcă, apoi, să se stabilească la Roma; dar orașul nu-i place și spre patruzeci de ani, alege drept reședință Atena, care-l încântă.

Până acum Lucian fusese considerat maestru al celei de-a doua sofistici. Dar, cu timpul și prin muncă susținută, își va ascuți înțelegerea și își va rafina gustul. Viața de hoinar, de când nu mai este atât de tânăr, îi place tot mai puțin, așa că s-a însurat. Preferă un trai liniștit, acum, ca să poată medita, întorcându-se spre vechii dascăli. Platon ocupă primul loc. Mulți îl consideră pe Lucian un cinic și un adept al lui Epicur dar, în adâncul conștiinței sale domină Platon. Lucian a devenit acum un memorialist și, de aici încolo, vrea să îndrepte lumea, adică s-o salveze - după cum avea să dorească și Voltaire peste veacuri și într-o epocă la fel de coruptă - și, cu inteligența lui superioară, vede toate fenomenele în perspectivă, adică în suita consecințelor și fatale tragedii se configurează la orizont. Lucian nu este singurul cetățean al Romei în stare să prevadă dezastrul. De altminteri, o bună parte a intelectualilor vremii presimțeau ce avea să se întâmple : Marcus Aurelius, cu o rară sensibilitate și nespuse regrete, comentează cu mare îngrijorare prezentul și consecințele lui. Ideile sunt în aer și Lucian se consideră dator să le rostească, sus și tare, ca un manifest al moralistului și al omului de bine care era.
 Așadar, era inevitabil și ca spiritul său satiric să-i atragă numeroși dușmani. Și, pentru că ataca mereu mediocritatea ce călca totul în picioare ca să se impună, era greu să nu fi fost cel puțin scârbit, dacă nu chiar învins (PESCARUL). Retorii, falșii filosofi, îmbogățiții fără  cauză, șarlatanii demascați de el îl urmăresc prin diferite mijloace, până la josnicie. Desigur, pamfletarul Lucian este de talie să-i înfrunte.

Dar lupta este inelegantă și, de aceea, pesemne obosit de răutate și prostie, hotărăște să părăsească Atena pentru Alexandria. S-a întors totuși în capitala Greciei, după vreo câțiva ani, ca să moară în orașul pe care sufletește nu-l părăsise niciodată. Nu se cunoaște data morții lui. Unii specialiști îi acordă o viață îndelungată, trecută de șaptezeci de ani.

Datele biografice - anii nașterii și ai decesului pe care i-am postat la imaginea lui de la începutul articolului sunt ani „girați” de Wikipedia.

CUM TREBUIE SCRISĂ ISTORIA  (fragmente)

3. Iubite prietene, când i-am văzut și i-am ascultat, mi-a venit în minte o binecunoscută ispravă a filozofului din Sinope (Diogene). Se vorbea de apropiata sosire a lui Filip în fruntea oștilor sale. Pe toți corintienii îi cuprinde panica. Îndată s-au și pus pe lucru: unul pregătea armele, altul căra pietre, un al treilea întărea temelia zidului, ori îi refăcea crenelurile. Un altul, în sfârșit, dădea o mână de ajutor acolo unde putea să fie și el cu ceva de folos. Diogene, uitându-se la toate acestea și neavând ce face - nimeni nu-l folosea la nimic ! - își strânse mantaua în cingătoare și se porni cu înverșunare să rostogolească în sus și-n jos, pe Craneion (o străduță) butoiul unde își avea aăpostul. Când unul din cunoscuții lui i-a pus întrebarea: „ Ce vrei să faci, Diogene ?”, el a răspuns: „Îmi rpstpgplesc și eu butoiul, pentru ca, în mijlocul atâtor oameni harnici, să nu par a fi singurul leneș”.

4. Scumpe Filon, ca să nu fiu doar eu mut, într-o vreme în care se găsesc atâția ce-i tot dau cu gura, și ca să nu mă arăt aemenea unui soldat-figurant de prin  comedii, care gura și-o cască, dar de vorbit nu vorbește nimic, am socotit de bine să-mi rostogolesc și eu butoiul - atât cât m-or lăsa puterile -, fără să scriu însă istorie și să povestesc întâmplări. Căci nu sunt chiar atât de cutezător. Nu te teme ! Știu ce primejdios lucru e să rostogolești printre stânci un butoiaș - mai ales unul ca al meu, care nici măcar dintr-o argilă mai vârtoasă nu-i făcut. Într-adevăr, numai că s-ar ciocni de vreo piatră cât de mică și ar trebui să-i adun cioburile ! Am să-ți înfățișez acum  ce mi-am pus în gând să fac pentru a putea să iau parte la război, fiind însă ferit de primejdii și rămânând în afară de bătaia săgeților. Mă voi ține cu înțelepciune departe „de fum și de valuri”, precum și de toate grijile câte-l copleșesc pe un istoric. Istoricilor am să le dau numai un mic îndemn și câteva sfaturi, ca să pot lua și eu, alături de ei, parte la munca de clădire, dar fără să pretind ca numele meu să figureze pe inscripția vreunei clădiri, fiindcă eu, unul, n-am atins argile decât cu vârful degetului.

- - - - - - - - - - - - - - - - -  - - - -  - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

7. Ce fel de greșeli pot fi făcute într-o compoziție istorică vei înțelege și tu, ca și mine, care am ascultat adesea lucrări de acest soi, și vei înțelege acest lucru mai cu seamă dacă-ți vei apleca cu grijă urechea la tot ce se citește în această privință. Deocamdată n-ar fi rău să pomenesc, bunăoară, de câteva din scrierile istorice neizbutite, alcătuite în zilele noastre. Să cercetez, mai întâi, cât de mare e greșeala acelora care nu se sinchisesc de istorisirea întâmplărilor, ci își irosesc talentul tot aducând laude cârmuitorilor și căpeteniilor de oști.

Acești istorici îi înalță în slăvi pe cei de un neam cu ei, ponegrindu-i peste măsură pe vrăjmași: nu-și dau seama că ceea ce desparte istoria de laudă nu este doar un istm îngust, ci un zid foarte gros. Ca să fac o comparație, pe care o împrumut de la Muzică, aș spune că între Istorie și Elogiu se află un interval de două octave. Cel care înalță laude nu se îngrijește decât de un lucru: să laude, desfătându-l astfel pe cel lăudat, chiar dacă numai cu prețul unei minciuni își atinge scopul. Desigur că lui puțin îi pasă de asta ! Istoria însă nu poate răbda nici un neadevăr, fie el cât de mic, tot așa precum - după spusa medicilor - artera trahee nu poate primi nici o picătură de lichid.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -- - - -

13. Ce poate fi oare plăcut în faptul exagerării ? Afară numai dacă nu e cineva atât de prost, încât să-l bucure laudele ale căror neadevăr sare în ochi. Tot așa sunt și oamenii urâți, mai ales femeile, care cer pictorilor să-i înfățișeze cât se poate mai frumoși. Femeile acestea își închipuie că vor avea un chip mai plăcut dacă pictorul, zugrăvindu-li-l, le pune mai multă rumeneală în obraji și amestecă mult alb în vopsea.

Iată și greșeala celor mai mulți istorici care înfățișează în chip măgulitor prezentul, urmărind să tragă tot felul de foloase și de câștiguri de pe urma istoriei. Se cuvine să-i urâm ca pe unii care, în vremea noastră, s-au dovedit lingușitori și neîndemnatici, iar prin exagerarea lor vor face ca pe viitor să fie puse la îndoială toate faptele descrise. Dacă cineva crede că e de neapărată trebuință ca într-o lucrare istorică să-și aibă și desfătarea partea ei, lucrul este posibil folosind unele podoabe care nu vatămă adevărul și care pot fi întâlnite și în alte feluri de scrieri. Cei mai mulți istorici însă le nesocotesc, aducând în scrisul lor înfrumusețări și împodobiri cu  duiumul, care nu se potrivesc câtuși de puțin.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

20. Fiindcă nu sunt în stare să spună ceea ce poate fi de folos, ori fiindcă nu-și dau seama ce trebuie să fie povestit, istoricii noștri se apucă să descrie regiuni și peșteri. Când au de-a face cu întâmplări multe și însemnate, se aseamănă întocmai acelui sclav nedeprins cu avuția stăpânului său și pe care acesta i-a lăsat-o de curând drept moștenire. Nu știe nici cum să îmbrace o haină, nici cum să se poarte la un ospăț. Se află deseori în fața unor fripturi de pasăre, de porc, de iepure, dar înghite peste măsură numai zarzavat fiert și cărnuri sărate, până plesnește de cât înfulecă. Autorul pe care l-am pomenit ne descrie și unele răni cu totul de necrezut, și unele morți nemaiîntâlnite. Povestește, bunăoară, că un luptător a fost rănit la degetul mare de la picior, fapt care i-a adus pe loc moartea; de asemenea că, numai prin strigătele lui, generalul Priscus a ucis douăzeci și șapte de dușmani. Până și în privința numărului celor care au murit ne înșală, fiind în contrazicere cu cifrele pe care le putem găsi în scrisorile cârmuitorilor de oști. Astfel, pretinde că la Europos și-au găsit moartea trei sute șaptezeci de mii două sute șapte dușmani, romanii pierzând numai doi soldați, iar răniți fiind doar nouă la număr. Nu știu ce om cu mintea cumpănită ar răbda minciunile acestuia !

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -  - - - - - - - - - - - - - - -

36. Va trebui să afirmăm că un om, fie el cât de deștept, are totuși nevoie să-și însușească un meșteșug sau o învățătură ca să afle ceea ce nu cunoaște. Căci altfel ar însemna că ar putea să cânte din chitară și din flaut și ar ști  toate fără să fi primit nici o  educație. De fapt, însă, fără învățătură nimeni nu poate să execute vreo melodie. Dar dacă primește lecții de la un dascăl, omul ajunge degrabă să cânte de unul singur.



DESPRE PÂRĂ, CĂREIA NU TREBUIE SĂ-I DĂM LESNE CREZARE

1. neștiința e un lucru îngrozitor. Este izvorul multor nenorociri omenești. Ea așterne peste faptele noastre un fel de ceață, întunecă adevărul și, în umbra ei,  ascunde viața fiecărui muritor. Noi toți părem, desigur, niște rătăcitori prin beznă sau, mai degrabă, niște orbi, care, fără a ne da seama, ne izbim de lucruri și mergem mai departe decât ar trebui; nu vedem ceea ce e în apropierea noastră la picioarele noastre, dar ne temem de ceea ce e departe, la foarte mare depărtare, ca și cum acel lucru ne-ar putea fi o piedică. Într-un cuvânt, în tot ce facem nu pierdem mai niciodată prilejul de a ne poticni. Ei bine, neștiințaa pus la îndemână poeților tragici, atâtea subiecte pentru dramele lor: labdacizii, pelopizii și alte întâmplări asemănătoare. Ai putea să-ți dai seama că cele mai multe din nenorocirile înfățișate pe scenă sunt pricinuite de neștiință, ca și cum aceasta ar fi un fel de divinitate a tragediei.

Spusele mele privesc toate marile neajunsuri ale neștiinței, dar mai cu seamă pârile acelea neîntemeiate, împotriva rudelor și prietenilor, pâri din pricina cărora multe căminuri s-au năruit, cetăți întregi au fost răvășite până la temelie, atâția părinți s-au înfuriat groaznic împotriva copiilor lor, frații împotriva fraților, copiii împotriva părinților și cei îndrăgiți împotriva celor care-i îndrăgeau. Multe prietenii s-au destrămat și multe jurăminte au fost călcate pentru că s-a dat crezare pârilor.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

6. Și acum, dacă vă învoiți, să arătăm și noi, urmând pilda pictorului din Efes, care sunt însușirile Pârii. Dar mai întâi va trebui să hotărâm printr-o definiție ce înseamnă ea. Căci, în chipul acesta, imaginea pe care-o vom zugrăvi o să fie mai lămurită. Pâra este, așadar, o învinuire făcută fără martori, fără ca învinuitul să știe ceva; i se dă crezare deși vorbește doar o singură parte, neîmpotrivindu-i-se nimeni. Iată despre ce vrea să se ocupe această scriere. Întrucât aici, când e vorba de pâră, sunt trei personaje, ca și într-o comedie, acuzatorul, acuzatul și omul în fața căruia se aduce învinuirea, trebuie să cercetăm rând pe rând cum își vor juca rolul, în chip firesc, aceste personaje.

 Somnium - Lucian din Samosata (lucrare tipărită la Basel în sec XVI)

NIMIC DIN CE-I OMENESC NU-MI ESTE STRĂIN......- Pictură - Andrea Landini (1847–1912)

Dincolo de splendoarea picturilor selectate sper că veți aprecia - și zâmbi - la ironia fină și....șugubeață uneori, din aceste tablouri .

UN DRAPEL MARE CÂT INIMA NOASTRĂ DE ROMÂNI !

Sunt încă profund emoționată de acest eveniment și de tot ce a implicat...





Mă gândeam și la ambii mei bunici care se odihnesc acum întru Domnul - Bădescu Ion și Lăuneanu Ion - ambii au fost pe front, povesteau cu simplitatea omului cu adevărat măreț, despre pericole dar nici unul nu spunea că alții, cu bani, au scăpat de război sau....Înțelegeți ce spun ? Mă refer la nimicurile noastre (în comparație cu un război, toate sunt nimicuri) în care eșuăm și toți ceilalți sunt de vină...





Și după război....au fost închiși pentru că erau „țărăniști” și chiaburi și...




Bunicile mele, Bădescu Ioana și Lăuneanu Sofia, și-au crescut copiii, și-au așteptat bărbații, și-au crescut nepoții și....au continuat să-și aștepte bărbații....




Să știți că nu spun cuvinte goale cei ce vorbesc despre înțelepciunea oamenilor simpli, curați, înțelepți de la Dumnezeu. Oricât aș face, oricâte diplome aș avea, niciodată nu mă voi ridica la nivelul lor pentru că au avut o tărie de caracter și au crezut fără șovăire în Dumnezeu și menirea lor.





Și părinții mei, Ioana și Alexandru (care și ei sunt în Grădina Raiului) care dincolo de învățăminte, mi-au fost exemple.





Nu totdeauna mă ridic la nivelul așteptărilor lor, nici la nivelul propriilor mele așteptări, dar doresc să spun, că adânc, în inima lui, fiecare român este un erou și acționează ca un erou. Sunt atât de multe exemplele...gândiți-vă, o clipă, în sufletul vostru, câți oameni pe care nu i-ați cunoscut, v-au întins o mână de ajutor, v-au făcut să zâmbiți într-o zi grea (și ce este mai greu decât a ridica moralul și-a mângâia sufletul unui necăjit ?), câți v-au făcut mici complimente în momente când acasă lucrurile mergeau mai greu ?




Dacă fiecare dintre noi suntem speciali și eroi în ochii lui Dumnezeu, de ce noi ne privim altfel ?





Vă iubesc și vă prețuiesc nespus de mult, dragii mei români - ce ziceți ? Ridicăm privirea și ne purtăm ca niște adevărați eroi ce suntem ? Nu de mâine, chiar de acum !

PRODUSELE SPIRITULUI PARODIC

Înclinarea spre imitație și caricatură, foarte puternică în Renaștere, a făcut ca puține lucruri să rămână neatinse de fantezia burlescă, nici măcar cele sfinte, nici măcar cele tradițional spăimoase, ca Infernul și recuzita sa, nici reputațiile, nici creațiile marilor poeți. Procesul de laicizare a gândirii, a mentalităților, împletit cu o susținută influență epicureică și intensificat de o trăire păgână,  violent senzuală a vieții, lăsa tot mai departe în urmă vechile idealuri ascetice și cavalerești. În această direcție, spiritul popular se întâlnea cu realizările de existență ale umaniștilor și condotierilor, și rezultatul era o modalitate de expresie liberă, neevitând obsenitatea nici în poezie.

Parodia apărea uneori ca modul cel mai potrivit de demonetizare a valorilor depășite. Alteori deriva dintr-o superioritate arătată cu ostentație, a acelora care o îtreprindeau. Era poate și un mod de dezinhibare, de anulare a distanțelor în  procesul de desacralizare, de educare la un grad mai ușor perceptibil a unora mai greu de înțeles.

Oricum, parodiile au înlocuit specii literare devenite tradiționale în secolele veacului de mijloc, legate de cele mai înalte valori ale acelei perioade, și anume eposul eroic medieval și romanul cavaleresc. Instituția cavalerească decăzând, tocitele ei valori au devenit obiect demn de luat doar în derizie. Interesant de subliniat e însă faptul că și în eposurile eroicomice, adică în parodiile care au înlocuit eposul și romanul, se pot distinge modificări,  diferențe între secolele XV și XVI. Adică, de la parodia bufă a lui Pulci și Bojardo la cea a lui Ariosto se petrec transformări vizibile, ca și în nuvele, ca și în faceții, deși, pe deasupra particularităților, se formează un stil burlesc, specific parodiei italiene, care va face epocă în istoria literaturii europene. Eroul celor trei eposuri eroicomice rămâne Orlando (Roland din cântecele de gesta din ciclul lui Carol cel Mare), care va săvârși acte de vitejie prin Africa și Asia, singur ori în compania vărului Rinaldo.

Italian poet Luigi Pulci (1432-1484) by Giuseppe Benaglia (1796-1830).

Matteo  Maria Bojardo  1440/1 - 1494

Orlando se află totuși, estetic vorbind, într-o poziție de oarecare inferioritate. Geniul burlesc al lui Luigi Pulci îi asociază în opera MORGANTE MAGGIORE (Morgante cel mare), din 1483, doi scutieri năzdrăvani, pe Morgante „uriașul de treabă” și pe Marguette, „ticălos desăvârșit”, „hoț, lacom și tată de minciuni”. Paginile cele mai savuroase ale eposului sunt pline de aventurile celor doi (ei ucid animale sălbatice, dau iama în păgâni, dărâmă poarta Babilonului cu o singură armă, o limbă de clopot), de păcălelile lor, de vorbirea lor populară, plină de haz. Până și morțile lor sunt absurde și caraghioase: Margutte va crăpa de râs văzând o maimuță care se încalță cu cizmele lui, Morgante uriașul va muri dintr-o mușcătură de rac în călcâiul vulnerabilității etern umane. Râsul are la Pulci, ca și la Rabelais mai târziu, un sens eliberator al tuturor forțelor omenești raționale și iraționale, amestecate de poet în chipul cel mai original. Eroi războinici, uriași binevoitori, ticăloși veseli, diavoli erudiți și plini de curtenie (ca Astarotte) coexistă într-un joc amețitor, în care nu mai poți distinge adevărul de contrariul său, în care rămâne numai râsul în sine.

Matteo Maria Bojardo nu mai are tăriile concentrate ale lui Pulci, dar rămâne în aria parodiei prin eposul său eroicomic rămas neterminat, ORLANDO INAMORATO ( Orlando îndrăgostit), în care narează aventurile eroului îndrăgostit de Angelica, îndrăgostită de Rinaldo, vărul lui Orlando. Cei trei aleargă unul după altul, într-un ritm rapid al episoadelor incredibile, tratate cu o ironie care temperează stilul burlesc și într-o limbă plină de culoare și vivacitate.

LODOVICO ARIOSTO va duce mai departe subiectul atât de popular al  romanelor franceze, reluând personajele din eposul eroicomic al lui Bojardo și legându-le în numeroase aventuri, incredibile, fantastice, de la profețiile răposatului mag Merlino până la apariții de demoni, până la călătoria lui Astolfo spre Lună, călare pe hipogrif. În parodia lui Ariosto, ORLANDO FURIOSO (1516), eroul, îndrăgostit și nebun de gelozie pe Angelica, va fugi gol, cu mințile pierdute prin  lume, până când Astolfo îi va aduce din Lună, într-o fiolă, rătăcita minte.

Lodovico Ariosto 1474 - 1533




Orlando furioso





Orlando furioso - călătoria la lună

Această călătorie din Infern spre Lună e un pretext al unei parodii, de data asta a drumeției lui Dante prin lumile de dincolo. Imitația se face cu o rară subtilitate a coloritului și râsului, imperceptibilă aproape pentru o minte neavizată. Și viziunea umanist-sceptică a poetului asupra lumii sale se traduce într-o imagine de un rar efect: aceea a lucrurilor inutile pe pământ, depozitate pe Lună, mai cu seamă a marei cantități de minte omenească. Pe pământ a rămas intactă doar nebunia. Tăișul fin al ironiei sceptice se exercită aici ca în literatura cu nebuni a umaniștilor, mod singular de înfățișare a unei lumi pe dos. Așa încât parodia vizitării lumii de dincolo îmbracă la Ariosto aspectele unui umanist de  inteligență, dublat de un joc de extravaganță estetizantă, menite să satisfacă o curiozitate devenită sceptică și o rafinată necesitate artistică, ambele profund caracteristice pentru cinquecento.


Dacă Ariosto subția până la transparență burlescul parodiilor eroicomice, GIROLAMO TEOFILO FOLENGO, autorul faimosului stil macaronic, îl îngroșa până la limitele acceptabilului. Și în BALDUS și în ORLANDINO, el ajungea la un comic enorm, de o maximă truculență, mai cu seamă prin mânuirea limbii, o latină de bucătărie amestecată cu italiană, și cu fantezii sonore neașteptate. Baldus, un fel de cavaler rătăcitor, trăiește împreună cu însoțitorii săi (imitați după Pulci) tot felul de aventuri. Parodia idealului de viață cavaleresc, parodia descoperirilor, a dogmelor creștine, a scolasticii culminează cu o parodie a Infernului lui Dante, cu care eposul se închide.

Girolamo Teofilo Folengo  1496 - 1544

Folengo zugrăvește cu veselie acest presupus lăcaș al suferințelor eterne ca pe un fel de tărtăcuță veștedă, în care chinul suprem constă în smulgerea dinților păcătoșilor de către demoni.

Și LORENZO de MEDICI întreprindea o parodie a operei lui Dante într-un poem cu subtitlul I BEONI (Bețivanii), în care în terține perfecte, imitând stilul marelui florentin, descria pe bețivii Florenței ca pe niște damnați veseli, rătăcind prin cercurile infernale.

Și poate că ambiguitatea imaginilor și a cuvintelor era folosită de Lorenzo într-un context dinadins ales, care să sublinieze dubla funcție posibilă a acelorași expresii, legate de dubla perspectivă asupra oricărui lucru. FRANCOIS LABELAIS (1494 - 1553) a explicitat prin operă această dublă perspectivă, datorită atitudinii filozofice adoptate. Dacă urmai pe Platon, făceai loc în gândirea și opera ta miturilor, gravelor arhetipuri de existență. Dacă urmai pe Democrit, Epicur ori pe discipolii lor, făceai parte însemnată râsului și diminuării burlești a faptelor și obiectelor.

François Rabelais


Gargantua și Pantagruel (1532-1564)

Gustave Doré illustrations (1854) for Gargantua (1534) and Pantagruel (1532) , by François Rabelais

Autorul operei GARGANTUA și PANTAGRUEL (1532 - 1564) a dat în cartea lui o mostră de alăturare a două moduri de gândire și expresie, integrând complementar, o viziune globală a lumii. Pantagruel, după victoria asupra dipsozilor, va înălța un monument întru amintire, cu inscripții docte, cu referiri la  autorii antici. Dar alături, amicul Panurge (frate geamăn parcă cu Margutte al lui Pulci), un hâtru, ridică un monument în cinstea....iepurilor și scrie pe el o caraghioasă închinare, parodiind vorbele lui Panragruel. Parodia se găsește peste tot în carte, de la acest micro-nivel, poate însă cu o valoare de cheie, până la macro-nivelul operei, parodie a romanelor medievale populare. Nu lipsește, desigur, nici parodia Infernului, unde ajunge Epistemon, prieten drag din suita lui Pantagruel. Înviat, acela aduce știri de acolo, din locul care devine în gândul umanistului un loc justițiar. Alexandru Macedon e cârpaci, Xerxes vinde muștar, papa  Iuliu II vinde plăcinte, Paris e cerșetor, Hamilcar - pomanagiu, Cleopatra - vânzătoare de ceapă, etc. Dar cărturarii, înțelepții își iau acolo revanșa, Diogene, Epictet sau Francois Villon se află înstr-o stare de „adevărați seniori”.

Imaginea Infernului are la Rabelais o semnificație mai deosebită decât la autorii italieni, acolo e o lume pe dos în care se răstoarnă pe drept fostele „valor” pământești, în scopul restabilirii dreptății după prețuirea umaniștilor, în care numai meritul personal și mai ales gândirea filozofică și creația poetică au îndrituirea intrării în ierarhii superioare.

Parodiile revin la fiece pas, într-o varietate enormă: parodia procedurilor judiciare, absurde și incoerente, parodia discursurilor sorbonarde și a modurilor de  argumentare scolastică făcute într-un stil macaronic de o rară forță comică, parodia bufonă a oracolului Divinei butelci consultat de Panurge în chestiunea căsătoriei sale, cu care se încheie călătoria pantagruelică, și ea în linii mari parodie a călătoriei atât de la modă în Renaștere.

Până și explorarea de lumi noi se bucură, ca motiv literar, de o parodie hiperbolizantă, grotescă. Ajuns în gura lui Pantagruel, Alcofribas Nasier (adică autorul cu nume anagramat) descoperă, spre uimirea lui, o lume întreagă, cu munți, păduri, orașe întărite. Enorma exagerare căreia i-a slujit de model Lucian din Samosata se încheie cu o imagine scatologică uriașă a coborârii unei armate de exploratori în pântecele eroului. De fapt, dincolo de râsul homeric pe  care-l stârnește și care o face mai pregnantă, imaginea aceasta, în totalitatea ei, ilustrează ideea umanistă a omului ca microcosm, ca lume în sine, după expresia lui Rabelais, „l'homme, ce monde ” (omul, această lume).

Din treaptă în treaptă, datorită jocului gigantic al doctorului scriitor cu ideile și mijloacele infinit variate ale stilului burlesc, parodia eposului cu uriași devine o parodie filozofică și grotescă a UTOPIEI  în general, întruchipată și în Gargantua și Pantagruel, în episodul cu abația din Theleme, în care, în deplină libertate, fiecare se putea dărui studiului și artelor. Nu întâmplător pe frontispiciul mănăstirii stătea scris: „ Fay ce que vouldras”,( fă ce voiești ) deviză a libertății absolute ideale a ființei omenești, exprimând încrederea funciară, adânc optimistă a umanistului în natura umană perfectibilă printr-un program vast de educație stabilit în celebra scrisoare a lui Gargantua către fiul său Pantagruel.

Domnia burlescului în opera lui Rabelais semnifică tocmai triumful încrederii în puterile vieții, adică mai mult decât la orice alt autor al Renașterii răsună la fiece cuvânt al său memento laetari (adu-ți aminte să te bucuri), în locul medievalului memento mori (adu-ți aminte că ai să mori). Căci Pantagruel este, așa cum îl definește autorul său, „ o întrupare desăvârșită a bucuriei de a trăi” (Cartea III, cap. 2).

Ca specie literară propriu-zisă, parodia durează cât Renașterea, dar ultimele-i ipostaze ilustrează declinul acelei vremi de grandoare, căpătând complexități noi și slăbind în virulență, arătând din ce în ce mai mult a joc gratuit. De aceea, prezența parodiilor poetice ale lui Berni în cinquecento  e caracteristică, în sensul că oferă un exemplu clar de diminuare a funcției parodice, reduse la transformarea burlescă a mijloacelor stilistice specifice liricii petrarchizante. E adevărat că poeții vor prelua din când în când modalitatea lui parodică, așa de pildă, Joachim du Bellay sau chiar Shakespeare în Sonete, dar asta sporadic și neesențial.

Francesco Berni 1497 - 1535

SHAKESPEARE nu folosește modalitatea parodică numai în poezie, ci uneori, și destul de neașteptat, în comedii, și o rătăcește parcă, o dată sau de două ori, prin câte o tragedie. Cum începe sî intre în uzanțele prețioșilor timpului, ale curtenilor blazați, retragerea în pădurene Arcadii, în ținuturi pustii,  Love's Labours Lost (Zadarnicele chinuri ale iubirii) o ia în derizie. Și tot în pofida pastoralelor care inundaseră și literatura engleză de la ARCADIA lui Sidney încolo, Shakespeare face loc unei pastorale parodice în WINTER'S TALE (Poveste de iarnă). Motive izolate sunt de asemenea parodiate: acela al visurilor orientale, ca din 10001 de  nopți în TAMING OF THE SHREW  (Îmblânzirea scorpiei); acela al metamorfozelor, cu punerea unui cap de măgar lui Bottom în MIDSUMMERNIGHT's DREAM (Visul unei nopți de vară). FALSTAFF nu pare a fi decât o parodie a cavalerului medieval. Iar în MERRY WIVES of WINDSOR (Nevestele vesele din Windsor), finalul are aerul unei parodii a unui cortegiu mitologic.

Cu reprezentația burlescă a tragediei despre trista soartă a lui Pyram și a Thisbef, inserată ca „teatru în teatru”, în finalul comediei VISUL UNEI NOPȚI DE  SÂNZIENE, intrăm însă într-un tărâm de semnificații noi ale parodiei. Aici, parodia e întemeiată pe o confuzie fundamentală a actorilor improvizați (cositorari, tâmplari etc.), veseli și prostănaci meșteșugari, al căror cap simplu refuză ficțiunea și care nu pot înțelege deosebirea dintre comedie și tragedie. Dar dacă parodia e socotită ca fragment determinant pentru structura piesei, semnificații mai adânci i se adaugă. Împărțirea piesei în patru zone capătă atunci înțelesuri deosebite. Cele trei zone care comunică destul de extrerior între ele ar putea fi zona gândirii mitice, reprezentată de Teseu și Ippolito, apoi zona încâlcită a afectivității în care patru tineri se caută, se resping, se iubesc și se urăsc alternativ, fără posibile explicații raționale, și, în cele din urmă, zona inferioară a senzorialului pur, elementară, în care se agită mult, pricepând prea puțin niște bieți oameni, ca cei șase simpli actori ai parodiei. Aceste trei zone, trei lumi, nu pot comunica și nici nu știu de a patra, închisă pentru ei cu desăvârșire, lumea magică, a cauzelor prime care-și produc efectele în celelalte trei de dedesubt, așezate într-o expresivă ierarhie pentru gândirea neoplatonizantă a lui Shakespeare. Și OBERON, regele lumii magice, ajutat sau încurcat de poznașa sa slugă, PUCK, asistă cu mai multă sau mai puțină milă la spectacolele variate oferite de intervențiile sale în cele trei lumi de jos. Înalta, filozofica idee a spectacolului, răsfrântă în zonele omologate cu cea mentală și cea afectivă, devine plăcerea instructivă și estetică a celor ce asistă la divertismentele organizate cu prilejul nunții eroilor mitici. Iar răsfrântă în lumea grosolană a simțurilor nelucrate, necultivate, ideea spectacolului devine parodie. Senzorialul neluminat de rațiunea divină nu poate fi decât un tărâm al confuziei și parodia devine simbolul, expresia comică a acestei confuzii de valori.

Cam la fel se întâmplă și cu o altă operă a dramaturgului, TROILUS și CRESSIDA, cu subiect luat din prelungirile medievale ale răsunetului soartei Ilionului, din romanele despre Troia. Perspectiva tradițională însă s-a schimbat, așa încât lumea eroilor homerici e prezentată într-un amestec neîntrerupt de tristețe filozofică și haz burlesc și care dezeroizează istoria și miturile într-un fel asemănător cu cel folosit de secolul XX.  Demitizarea aceasta nu mai este o glumeață demolare a eroicului în scopul exaltării taționalei puteri a omului. Căci deschiderea unei perspective ambigue asupra unor fapte, idei, eroi înseamnă o gravă zdruncinare a valorii modelelor celor mai prețuite de Renaștere. Și ambiguitatea care lovește tot ce este omenesc în TROILUS și CRESSIDA (piesă trâzie, scrisă după 1600) desvăluie scepticismul și relativismul la care ajunsese „marele Will”, nu numai sub influența lui Montaigne, dar în special prin pierderea încrederii în puterea absolută a omului, caracteristică sfârșitului Renașterii.

Cea mai amară parodie o constituie însă finele aceleiași etape de cultură, opera capitală a lui CERVANTES, DON QUIJOTE (publicat în 1605 și 1615), răspuns târziu al Spaniei dat Renașterii europene, cuprinzând prescurtat, toate etapele procesului evolutiv, combinate variat într-o barocă, instabilă construcție a unei scări de valori, bătute neîncetat de vântul incertitudinii și ambiguității. În linii mari, romanul e o parodie a romanului cavaleresc de aventuri așa de îndelung gustat în Spania (cu 100 de ani în plus față de restul Europei). La un prim nivel de înțelegere, e vorba de aventurile absurde ale unui erou cu mințile sucite de prea multă lectură a romanelor cavalerești.

Miguel de Cervantes Saavedra 1547 - 1616

El Ingenioso Hidalgo Don Quijote de la Mancha (1605)

(coperta originalului)

Laturii de divertisment oferite de roman i se adaugă și spectacolul permanent și profund hilar al contrastului dintre  Cavalerul Tristei Figuri și scutierul său, grasul și veselul Sancho Panza. Dar acest contrast alătură două perspective, două puncte de vedere. De o parte, o  melancolie fără leac, o aspirație pasionată spre absolut, greșit întrupată într-o ridicolă luptă cu realitatea groasă în care nu pătrunde visul. De cealaltă parte, un ascuțit simț practic, jocularitatea populară, realistă. Un cavaler ridicol, un scutier burlesc, adică două parodii alăturate.

Un grav decalaj apare între idealul înalt al eroului și mijloacele sale de acțiune, care-l fac să rateze marea sa misiune: nu numai insuficiente, ele stârnesc râsul celor din jur, pentru care don Quijote ajunge nebun de legat. Astfel, înțelepciunea e luată drept rătăcire când idealul gânditorului vizează mai sus de  posibilitățile de înțelegere comună a timpului. Dubla perspectivă dinspre ideal înspre lume și dinspre lume înspre ideal este genial exprimată de Cervantes într-o ambiguitate continuă, dezvăluind un grav dezechilibru în viziunea despre  lume și a titanilor de la sfârșitul Renașterii. Îngemănând contrarii, nemaiștiind el însuși unde este adevărul, eroul își va sfârși viața cu tristețe, înfrânt, abandonându-și țelul, recunoscând în el doar o sterilă rătăcire. Iar Sancho cel caraghios va prelua în aceeași clipă idealul părăsit al stăpânului pentru a-l salva...ori a-l întoarce în ridicol. Cine știe ? Când umanistul, genial aventurier al spiritului, se  preschimbă înnebun sau măscărici, râsul se convertește în lacrimi și parodia burlescă în tragic comentariu al unei epocide amurg a titanilor. De altfel, literatura cu nebuni a Renașterii urmează în general soarta și linia de evoluție a literaturii parodice cu care, în oarecare măsură, se înrudește.

MOTIVUL NEBUNULUI , înrudit cu acela al lumii pe dos, cu rădăcini în cortegiile carnavalești ale evului mediu sau chiar în antichitate, va găsi în Renaștere un sol fertil și o tratare felurită. Țările nordice vor cunoaște în primul rând,  înflorirea acestei specii cu accente critice și satirice la adresa lumii contemporane, ascunse la adăpostul straielor pestrițe și al tichiuței cu clopoței. Și, în general, această literatură va fi mult folosită de purtătorii noului spirit, protestant, al Reformei religioase, în țările unde mișcarea antipapală se vaproduce mai intens. Dar începătorul ei este un umanist catolic, SEBASTIAN BRANDT, care, în 1494, publica la Basel o operă cu un titlu semnificativ NARRENSCHIFF (Corabia cu nebuni), cuprinzând, într-o tratare alegoric-morală, toate viciile omenești arătate ca într-o oglindă a nebunilor.

Sebastian Brandt

Albrecht Durer - Corabia nebunilor

Fără să fie o capodoperă literară, Corabia nebunilor a exercitat o influență notabilă asupracontemporanilor și urmașilor. A fost comentată, popularizată, imitată, mai ales în țările germanice, care o foloseau în violenta polemică dintre catolici și protestanți, fiecare tabără socotindu-se cea mai îndreptățită să-și însușească argumentele lui Brandt.

Astfel, motivul nebunului, tratat fie în manieră alegoric-umanistă, fie în manieră popular-burlescă, prinde și se răspândește, căpătând pe traiectoriile urmate noi veșminte și semnificații.

Când ajunge la ERASMUS din ROTTERDAM, care a  profesat și la Basel,în aceeași atmosferă ce l-a produs pe Brandt, motivul nebuniei se încununează în sfârșit cu o lucrare de larg suflu, ELOGIUL NEBUNIEI (Encomium Moriae), 1509 - 1511, cuprinde o viziune sintetică, originală, asupra universalei stăpâniri a nebuniei proiectate în mii de variante, privite din perspective numeroase.

Erasmus din Rotterdam - portret de Hans Holbein cel Tânăr




Elogiul Nebuniei (1515) - cu desene marginale de Hans Holbein cel Tânăr

Suită la catedră, aceasta trece în revistă toate lucrurile lumii (aceasta - nebunia), lăudând sminteala cu care le domină. Iar oamenii sunt văzuți ca niște nebuni pierduți în plăcerile lor mărunte, împotrivindu-se bunului-simț și sensului adevărat al existenței.

Cu o compasiune, dar și cu o durere infinită, filozoful privește și înțelege condiția umană, după ce a supus unei ironii mortale viciile și nebuniile oamenilor și chiar ceea ce omul crede, în mod curent, a fi înțelepciunea supremă. Valorile în care el mai crede nu mai sunt, surprinzător, cele umaniste, fiindcă și pe  umaniști îi vede îndatorați din plin nebuniei. Erasmus mai crede în natură, rezervor de producții perfecte, și într-o religie pură, întoarsă la obârșii, curățată de excesele la care au supus-o slujitorii ei. Iar condiția umană e clară gânditorului olandez: „ Omul nu e făcut pentru a fi deplin fericit pe pământ”. Dezacordul său funciar cu lumea răsună în multe pagini, tot atât de caracteristice pentru a fixa profilul filozofului, al celui care ar dori să se împotrivească nebuniei universale, căruia însă îi rămâne doar să se retragă într-o singurătate netulburată.

De la Erasmus încolo, motivul nebuniei a fost folosit mai ales ca mijloc de distanțare între personajul literar și lume, evident în ipostazele reflecției filozofice asupra condiției umane.

Shakespeare, de pildă, va zugrăvi o galerie întreagă de nebuni, din care doar câțiva vor încerca detașarea de lume, ceilalți rămânând nebuni în concepția de clovni, bufoni, ce introduc în comedii un aer burlesc foarte necesar (ca Touchstone, Moth, Speed, Launce, Launcelot, etc), îndrugând cuvinte în dodii, filozofând într-un fel aparte, în dialog cu câinele dus de sfoară sau cu un confrate de înțelepciune tot „zdruncinată”.

Semnificația mai adâncă a nebunului aparerareori în comedii (poate doar Jack Melancolicul din As You Like It - Cum vă place - să fie un ciudat amestec de nebunie și mizantropie). În Regele Lear, nebunul face contrapartea durerii și remușcărilor răvășitoare ale bătrânului regeși dublează, cu comentariul său în răspăr, rătăcirea singuratică a eroului, accentuând semnificația (ca în barocul care începe) prin paralelă. Și nebunul acesta e cel mai trist din lume, deoarece adevărurile pe care le spune sunt un soliloc nemaiauzit de nimeni, decât doar de  alungatul său stăpân, pe jumătate nebun de durere și căruia nu-i mai pot sluji.

Acolo unde meditația asupra condiției umane pătrunde în adâncurile tragice  ale necesității, adică ale fatalelor limite de existență și istorie, confruntate cu nobilele idealuri ale umanismului crepuscular, concluzia e fără ieșire. Necopți  pentru astfel de idealuri, oamenii vremii orbecăiesc în universul strâmt și întunecat al patimilor și viciilor lor. Între ei, în momentele declinului mișcării umaniste, purtătorul deideal devine cel nebun, cel ridicol.

În peisajul acesta crepuscular se nasc cei doi nebuni, Don Quijote și Hamlet, ilustre personaje, mult deosebite și totuși mult asemănătoare. Unul e activ, celălalt reflexiv. Spaniolul prelungește tradiția de spadă cavalerească, nordicul pe  cea de reflexivitate și moralizare caracteristiă umanismului englez. Amândoi au același țel: de a-și îndeplini misiunea dictată de un înalt deal etic, de a remedia nedreptatea. Amândoi doresc, implicit, să reintroducă virtuțile supreme. Și, din conștiința apăsătoare a misiunii lor, rezultă pentru amândoi o neliniște permanentă, un zbucium care-i deosebește de lumea din jur și le creează o stare de  tensiune tragică, un dezacord esențial față de ea. Consecvenți cu idealul lor,  cei doi rămân însingurați în planul lor, luați drept nebuni și condamnați la tristețe și singurătate în acel plan superior. Cavalerul Tristei Figuri s-a uscat în asceza spiritului practicată pe drumul mucenciei lui, al credinței în idealul ce l-a împins la îmbrățișarea slujbei cavalerilor rătăcitori. Confruntat cu misiunea sa, prințul Hamlet s-a lepădat de tot ceea ce iubise, pornind singur pe calea spinoasă pe care și-a ales-o.

În mod paradoxal parcă, eroul activ, don Quijote, moare în patul său, iar Hamlet gânditorul - de sabie, consecință ultimă a dezacordului cu lumea și cu măruntele idealuricomune care alcătuiesc un mediu mult prea violent refringent pentru un ideal atât de nobil. De aceea amândoi eroii, bucurându-se de un intelect strălucit, de o capacitate de teoretizare fără greș, au eșuat în acțiune și s-au păbușit, titani obosiți și triști ai Renașterii târzii, precum „Captivii” lui Michelangelo. Misiunea lor depășise și puterile fiecăruia și mai cu seamă limitele istorico-sociale ale epocii.

Atlas - Michelangelo (unul din Captivi - este „prins” în marmură)

JONATHAN WOLSTENHOLME - UN ARTIST PLASTIC IUBITOR DE CĂRȚI VECHI

Jonathan Wolstenholme s-a născut în anul 1950 - Londra și a studiat la Colegiul de Artă Croydon între 1969 - 1972.

Este celebru mai ales prin acuarelele sale din ciclul „Cărțile” - el fiind pasionat de cărțile vechi.
Este și un ilustrator de talent, lucrările sale ilustrând revistele și ziarele mari din Anglia, recunoscut fiind și pentru umorul său plin de un spirit tăios la adresa omului , a viciilor sale mai mari sau mai mici.

A avut expoziții personale în multe țări și este foarte apreciat în Statele Unite.

http://www.portalpainters.co.uk/Wolstenholme,Jonathan.aspx?PageID=181&ArtistID=42


http://www.tuttartpitturasculturapoesiamusica.com/2012/12/Jonathan-Wolstenholme.html