MÂINILE MAMEI de Grigore Vieru

MÂINILE  MAMEI de  Grigore Vieru Când m-am născut, pe frunte eu Aveam coroana-mpărătească: A mamei mână părintească, A mamei mână părintească. Duios, o, mâna ei întâi Cu mâna dragei mele fete S-au întâlnit la mine-n plete, S-au întâlnit la mine-n plete. Copii am. Dar și-acuma când Vin zorii noaptea s-o destrame, Găsesc pe frunte mâna mamei, Găsesc pe frunte mâna mamei. O, mâna ei, o, mâna ei, O, mâna ei, ca ramul veșted, A-mbătrânit la mine-n creștet, A-mbătrânit la mine-n creștet.

REALISMUL - NATURALISMUL

Termenul de realism are două sensuri, care diferă între ele prin faptul că sunt sau nu limitate la o anumită perioadă istorică. În sens larg, elemente realiste se întâlnesc în operele literare din toate timpurile, pentru că toate se inspiră din realitate. Folosit în această accepție, termenul de realism devine însă prea vag. În  sens restrâns, realismul este un curent literar care a apărut în secolul al XIX-lea, continuând în forme specifice până astăzi și reunind scriitori cu principii de creație comune, de la Balzac până la Liviu Rebreanu.





Prin câțiva dintre cei mai importanți reprezentanți ai săi, Stendhal, Balzac, Dickens, Gogol, realismul este - în prima jumătate a secolului al XIX-lea - contemporan cu epoca de înflorire a romantismului, în operele acestor scriitori apărând și elemente romantice. Totuși trăsăturile realiste se conturează vizibil, adesea în contrast cu principiile romantice.

Gustave Flaubert  1821 - 1880

Spre deosebire de romantici, care acordau importanță fanteziei și visului, scriitorii realiști consideră de datoria lor să dea o reprezentare veridică realității, să prezinte cu obiectivitate adevărul, să observe existența reală.

Evoluția filozofiei și a științelor a contribuit la formarea acestei atitudini.

N. Gogol






Ch. Dickens 

În literatura realistă dispar întâmplările și personajele excepționale, pentru a se face loc observației asupra tipurilor umane caracteristice pentru societatea vremii. Impresia deosebită produsă la jumătatea secolului al XIX-lea de progresul științelor naturii îi îndeamnă pe unii scriitori să încerce aplicarea, în creația literară, a unor metode impuse de dezvoltarea științei.

Stendhal 

Scriitorii realiști se îndreaptă către viața socială, prezentând omul în strânsă legătură cu aceasta, ca un produs al mediului în care trăiește. Balzac afirma că romancierul trebuie să fie secretarul acelui „istoric, care e societatea însăși”. Prezentarea săcietății trebuie să fie sinceră, adevărată, lipsită de orice idealizare.

Caracterizând specia literară a romanului, Stendhal scotea în evidență obiectivitatea, imparțialitatea proprie scriitorilor realiști : „Romanul este o oglindă purtată de-a lungul unui drum. Câteodată ea reflectă cerul albastru, altădată noroiul din băltoacele de la picioarele dumneavoastră. Vreți să acuzați de imoralitate omul care poartă oglinda ? Acuzați mai bine drumul pe care se află băltoacele sau, și mai bine, inspectorul de drumuri, care permite ca apa să se adune și băltoacele să se formeze ”.

La mulți scriitori romantici întâlnim aceeași atitudine critică față de societate, dar, spre deosebire de ei, scriitorii realiști nu caută să evadeze în vis, exotism sau fantezie, ci se arată preocupați de a cerceta și prezenta mecanismul social într-un mod cât mai complet, scoțându-i în evidență articulațiile cele mai puțin vizibile.

Ei acordă o deosebită importanță amănuntelor semnificative, consacrând - precum Balzac - pagini întregi descrierilor minuțioase ale orașelor, cartierelor, caselor, interioarelor, vestimentației personajelor sau trăsăturilor fizice.

Această atitudine se reflectă în concepția realiștilor față de raportul dintre scriitor și operă, precum și față de stilul acesteia.

Contrar scriitorilor romantici, care își fac permanent simțită prezența prin comentariile în care își manifestă aprobarea sau dezaprobarea față de un erou sau altul, scriitorii realiști descriu mediul și își prezintă personajele într-un mod cât mai impersonal cu putință, încercând să fcă neobservată prezența lor în operă. De aceea, stilul lor nu mai are strălucirea și ornamentația stilului romantic, ci tinde spre precizie și sobrietate.

Stendhal încerca să imite stilul Codului civil, deci modul impersonal de exprimare dintr-o carte de legi.

Apare evident că modalitatea artistică a realismului este incompatibilă cu lirismul; speciile literare cultivate în cadrul acestui surent aparțin genului epic (roman, nuvelă, schiță) și dramatic (drama și comedia).

Interesul pentru social, pentru amănunt, atitudinea obiectivă conferă operelor literare realiste o importantă valoare documentară.

În cazul operelor literare autentice, valoarea documentară este dublată de valoarea artistică - de exemplu:  creația literară a lui Balzac sintetizează realitatea și o prezintă mai pregnant decât o lucrare de știință.

Literatura presupune o selecție a bogăției de fapte oferite de realitate. În realism această selecție ia, printre altele, forma personajelor tipice, reprezentative pentru o întreagă categorie umană și socială. Ele se apropie, la prima vedere, de caracterele clasice, dar, în timp ce acestea erau în afara timpului și spațiului, reprezentând trăsături omenești de totdeauna și de oriunde, personajele realiste sunt tipice pentru o anumită societate.

Astfel, Grandet, eroul lui Balzac, reprezintă Zgârcitul, dar felul în care a acumulat averea și modul său de trai sunt caracteristice pentru burghezul francez îmbogățit în timpul revoluției.

Cațavencu, personajul lui I.L.Caragiale, este Demagogul, dar limbajul său este al politicienilor  români de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

NATURALISMUL duce principiile realismului până la ultimele lor limite. Modelul științific al scriitorilor naturaliști îl constituie fiziologia experimentală creată de Claude Bernard.

Guy de Maupassant

Sub influența lui Emile Zola, autor al studiului intitulat Romanul experimental, reprezentanții acestui curent vor să apropie literatura de știință, adoptând, atunci când disecă în amănunțime „felia de viață” izolată din complexitatea realului, tonul rece și obiectiv al savantului. Intenționând, după expresia lui Zola, să înlocuiască  „studiul omului abstract prin studiul omului natural, supus legilor fizicp-chimice și determinat de influențele mediului”, naturaliștii acordă o importanță deosebită fiziologicului și eredității, continuând însă, prin cei mai valoroși dintre ei (Zola, Maupassant) și tradițiile realiste ale studierii mediului social.

Emile Zola

EMIL BRUMARU - POEZIE

CE TÂNĂRĂ ȘI VESELĂ ERAI de Emil Brumaru Ce tânără și veselă erai Îmi aminteai de îngerii din rai Cumplit de albi și de frumoși trecând Cum numai razele subțiri prin gând De-abia întrezărită te pierdeam Ascunsă după câte-un fruct rotund pe-un ram Și nu puteam să mi te-apropii iar Cu brațu-ntins ciuntit de minutar Ci așteptam și iarăși mă rugam Pin’ se-nchegau izvoarele sub ram Din care blând și din amurg țâșnit Să-ți soarb-un cerb bătrân trupu-nflorit...

MIRCEA ELIADE - Articol despre NICOLAE IORGA

Sunt oameni pe cari mintea noastră cu greu îi poate înțelege. Ca niște culmi de cremene deasupra muritorilor de rând. E ceva în ființa lor care îi desparte de huma omenească: inspirați parcă de un Duh Sfânt, înzestrați cu puteri nemăsurate, ei își bat joc de legile firei. Viața lor e numai creație și operele  lor, viață fără moarte. Carlyle i-a numit  Eroi, Emerson Oameni superiori. Nici unul nici altul nu i-a definit însă cu destulă limpeziciune; pentru Carlyle și Mahomed de pildă, e un erou, când bunul simț și istoria ne vădește în acest coreisit numai un isteț norocos și îndrăzneț. Un „erou” carlylian e un geniu; o culme a speței omenești e mai mult decât un geniu, e o năzuință spre  Supraomul lui Nietzsche. Și toate acestea fără a avea numaidecât calitățile geniului.

Un astfel de om e Iorga. Privit din depărtare se arată ca o uzină, ca un oraș în febră, ca o cultură în ascensiune, ca o civilizație. O civilizație: iată cine e Iorga. Fără a te apropia de el nu poți explica altfel opera. Pentru că nu un om, nu zece; nu o bibliotecă, nu zece ar fi fost în stare să clădească ceea ce a clădit Iorga. Opera lui Iorga ? Cinci sute de volume, zece mii de articole, conferințe, călătorii, polemici, politicî ? O ! dar aceasta nu-i nimic, nu-i decât o manifestare exterioară - și deseori nu excelentă - a adevăratului Iorga, a sufletului său. E acest Iorga un om a cărui ființă e zbuciumată de un demon; sufletul său e răsfirat de-a lungul spațiului și timpului, mereu neliniștit, întotdeauna proaspăt, cu putere nouă și privire ageră. De aceea spun: nu opera, ci sufletul care a însuflețit-o se înalță ca un pisc înnourat peste câmpia capetelor noastre. Opera va pieri, ca tot ce-i omenesc, însă sforțarea făcută ca s-o elaboreze rămâne un bun al nostru, ne aparține nouă, omenirei întregi.


Se crede de către cei ce nu-l cunosc că Iorga ar fi  „tipul intelectualului”. Nimic adevărat; Iorga  nu numai că nu e intelectual dar trece peste limita sentimentalului, peste cea a romanticului. E un pătimaș în același timp rafinat și primitiv. E numai sensibilitate, o sensibilitate acum aprinsă, acum potolită. Totul îl impresionează, îi lasă urme în suflet; numai astfel se  și poate explica pofta aceea bestială de a citi, o poftă puternică ca un instinct vital, care încalecă orice  măsură, desfide ziua ca și noaptea, râde de surmenaj, de miopie, de decadență. Credeți oare că Iorga a înghițit biblioteca Laurentiană sau cea Națională, Patrologiile lui Mignet, Acta sanctorum, Bybliotheca graeca evii medis, infolliolele medievale, broșurilerevoluționare, ziarele, revistele, cărțile, tot, tot, numai pentru mândria de a fi un istoric desăvârșit, un savant ? Dar adevărații savanți nu sunt niciodată intelectuali; ei lucrează pentru că pătimesc și ei ca orice maniac sau pasionat. Din punct de vedere psihologic nici o  deosebire nu se află între Mommsen și cutare colecționar de sâmburi de gutui coapte. Unul a umplut o duzină de cutii albe cu sâmburi negri, și altul a tipărit o duzină de in quarto care alcătuiesc astăzi Corpus inscriptiorum latinarum. Amândoi au asudat îndemnați de aceeași stăpânitoare patimă; deosebirea e numai că unul a adus foloase științei, iar altul și-a adus epitetul de nebun. Aceasta, judecând omenește; dar cum ar judeca, de pildă, acele furnici care se prăpădesc după sâmburi de gutui, coapte sau necoapte ?

De aceea, zic, Iorga -ca toți marii savanți, adevărați savanți - nu e un intelectual; numai un bărbat care își face datoria cerebrală ca o simplă datorie, fără aprindere, dar și fără dezgust, numai acela poate purta acest titlu. Dacă Iorga a cetit atâta hârtie a  făcut-o numai pentru că poftele lui îl îndemnau spre  ea, voluptatea amănuntului inedit îl chema veșnic printre hârțoage. S-a lăudat „voința” lui Iorga; dar acei domni nu știu ce înseamnă voință. Dacă acest fenomen sufletesc ar fi călăuzit pe Iorga să clădească ceea ce a clădit, apoi ar fi un om extraordinar, însă numai un om. Dar de ce să pășim printre  presupuneri; priviți o singură carte din biblioteca tipărită de Iorga. Vedeți oare într-însa ordine, sforțare, gândire înfrânată ?

Ferească Sfântul ! Orice afară de acestea. Oare așa scrie un om volițional ? Dar nu vedeți în slova lui Iorga humai nerv, nu simțiți sub ea demonul tremurător, inspirat ? Și cu toate acestea cărțile lui sunt cărți de știință; o spun doar treixeci și trei de Academii. Da; pentru că Iorga nu confundă pedanteria cu știința,  nu găsește necesar cărților de istorie calitățile somnifere și mai ales nu ține să-și adune metodic și agârcit toate semințele roditoare ce se găsesc risipite în scrisul lui. El e conștient de fecunditatea lor neîntârziată. Și de fapt unul din meritele capitale ale lui Iorga este acela de a fecunda mintea cetitorului cu o sumedenie de vederi noi, idei inedite, concepții originale. Prea grăbit ca să aștepte rodele și să le eticheteze cu cele cinci litere ale numelui său, grăbite și ele, Iorga se mulțumește numai să deschidă căi noi în istorie. Fiecare carte de sinteză publicată în ultimul timp e  năpădită cu asemenea semințe. Păcat numai că demonul lui Iorga se zbuciumă prea mult; atâtea pagini înnegrite sub pana profetului nu au nici o altă valoare afară de aceea de a fi făcut să-i vibreze sufletul.

Și apoi întreaga operă e pur subiectivă; Iorga se amestecă în toate numai ca să-și poată da cu părerea asupra tuturor și numai pentru plăcerea de a judeca acele lucruri. credeți oare că-l neliniștește opinia publică, care-l sfătuiește blajin sau mitocănește să-și lege o mie și una de oca de oțel, de prea  nerăbdătoarea-i pană ? Dar atunci n-ați priceput nimic din Iorga. Nu vă gândiți la dezmierdările ce primește acest bărbat în suflet, atunci când așază o nouă carte a sa în bibliotecă, sau însemnează un nou articol iscălit de dânsul ?

Cum ar mai putea ține seama de sfaturile burghezilor pe cari misiunea lui formidabilă îi îngrozește ? Știința pierde mult, e drept,  prin graba aceasta, dar câștigă altcineva, câștigă Umanitatea. Oare , adeseori se întâlnește la lume un suflet atât de vast însoțit de calități atât de minunate ? Și în locul savantului cu paragrafe lungi și ortografie greșită, academician, miop, cocoșat, erudit și numai erudit - noi preferăm pe Iorga așa cum este Iorga: posedat de daimon ( daimon = greacă=geniu protector, zeu. Ființă supranaturală, bună sau rea, inspiratoare a destinului unui om, al unei colectivități), sclipitor, spontan, precipitat, sănătos, entuziasmat, blestemând călugărește și urând tot ce nu-i parte din sufletul său, ființă din ființa sa. Egocentrismulacesta, aproape egoism, care copleșește, înăbușă totul, personalități ca și epoci - e o caracteristică a lui Iorga. Aduceți-vă aminte că Iorga este o culme, pe care șuieră vântul și se rostogolesc troienele.

E un munte: și se cade să vedem dintr-însul numai văgăunile ?

Și acum, întrebarea capitală. Ce va  rămâne din Iorga ? O întrebare pe care și-o pun numai acei cari nu-l cunosc, cari năzuiesc să-l cunoască - și  la cari răspunsul se așterne fulg cu fulg în timpul studiului celor cinci sute de volume, zece mii de articole, etc. etc (este vorba aici de volumele scrise de Iorga până la acea dată - 1925). Mai întâi, orice om inițiat în istoriografia română își dă seama că peste documentele editate de Iorga (40.000.la număr) nu se mai poate trece de aici înainte, iar cei cari au răsfoit ceva din volumele lui sunt convinși că Iorga, dându-și părerea asupra  oricărui fapt din istoria neamului nostru, numele lui va fi pomenit vrând-nevrând de câte ori un nou istoric va cerceta vreun fapt din acesta, fie că-l va aproba în ipoteza sa, fie că-l va combate.

Și lucrurile acestea se întâmplă și relativ la istoria medievală, contemporană sau chiar otomană, în care Iorga e cercetat și a tipărit.

Dar aceasta, la drept vorbind, nu-i lucru mare; Muratori, Rossi, Schlumberger sunt citați regulat în lucrările de arheologie italiană sau istorie bizantină, fără a fi prin aceasta cunoscuți. Din Iorga va rămâne cât va ființa neamul nostru un nume și o operă, ca  și la Hașdeu, singurul cu care se poate asemui din țara noastră. Opera sa va fi din ce în ce mai puțin cercetată; dar numele ? Și omenirea nu-l va primi, geloasă, în Panteonul său pe acest sensitiv, care a citit și a scris mai mult dintre semenii săi ?

Mircea Eliade
Vlăstarul, revista Liceului „Spiru Hare”,
an II, februarie 1925,
nr. 3,p.4-7.
În momentul acela Mircea Eliade se afla în ultima clasă a liceului și avea să împlinească la 9 martie optsprezece ani.


Evident, neglijam școala și mai pe față ca în trecut. Dar pentru că publicasem în revista liceului, „Vlăstarul”, o seamă de articole erudite, pentru că, mai ales, publicasem un articol despre N. Iorga, care-i plăcuse marelui savant și impresionase pe toți profesorii - mă bucuram de un anumit prestigiu și mi se treceau cu vederea lipsurile.

Mircea Eliade
Amintiri, ed.cit., 1966, p.106
Les promesses de l'equinoxe,
ed.cit.,p 135-136. Memorii,
ed.cit.,vol I, p. 103.


__________________________________

Notă: așa după cum v-ați obișnuit, eu doar vă ajut cu texte și uneori comentarii dar vă las vouă judecata - știu că sunteți foarte inteligenți (mă refer mai ales la tineri, nu pentru că noi...ceilalți, n-am fi, ci pentru că mai ales los le sunt destinate postările mele.)

Nu am multe postări din opera lui Eliade din pricină că....nu prea îmi place, cu excepția lucrărilor de istoria religiilor, celelalte nu le găsesc...
Dar îmi este foarte drag Iorga (cu toate cele - și mă refer aici la simpatia lui tinerească pentru marxism și alte câteva). Așadar, ceea ce dorea să spun nu este că Iorga n-ar fi meritat acest elogiu ci...ei da, ați ghicit. Elogiile astea salvatoare...

MARIN SORESCU - POEM

AM LEGAT..... de Marin  Sorescu Am legat copacii la ochi Cu-o basma verde Și le-am spus să mă găsească. Și copacii m-au găsit imediat Cu un hohot de frunze. Am legat păsările la ochi Cu-o basma de nori Și le-am spus să mă găsească. Și păsările m-au găsit Cu un cântec. Am legat tristețea la ochi Cu un zâmbet, Și tristețea m-a găsit a doua zi Într-o iubire. Am legat soarele la ochi Cu nopțile mele Și i-am spus să mă găsească. Ești acolo, a zis soarele, După timpul acela, Nu te mai ascunde. Nu te mai ascunde, Mi-au zis toate lucrurile Și toate sentimentele Pe care am încercat să le leg La ochi.

ENCICLOPEDIA FRANCEZĂ - 1751 - ARTICOLUL DESPRE ” TOLERANȚĂ ” - nesemnat

În societatea vechiului regim, încă pe jumăate feudală, Biserica catolică este strâns legată de stat. Monarhia e considerată ca fiind de esență divină: regele este reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ și clerul este primul ordin al statului și se bucură de imense privilegii. În secolul al XVIII-lea, Biserica se servește de brațul laic, adică de puterea statului, pentru a-și impune dogmele. Protestanții și evreii n-au nici un drept, nici chiar dreptul de stare civilă. Sorbonna veghează cu multă îndârjire asupra doctrinei catolice și cenzurează toată scrierile care o ating într-un fel oarecare. Cavalerul de la Barre a fost decapitat la Abberville, la vârsta de 19 ani, la 1 iulie 1766, pentru că nu și-a scos pălăria când a trecut, în 1765, o procesiune cu ocazia sărbătoririi zilei Domnului.  De aceea filozofii consideră lupta pentru toleranță și libertate de gândire ca esențială. Voltaire, care publică în 1763 TRATATUL ASUPRA TOLERANȚEI, a dus o luptă fără răgaz contra intoleranței și fanatismului; e de ajuns să amintim participarea sa la afacerea Calas (1762), la afacerea Sirven (1762) și, în fine, la aceea a cavalerului de la Barre (1765). Enciclopedia participă la această luptă contra intoleranței, a fanatismului și a superstiției. În numeroase articole, ea trage la răspundere catolicismul, căruia îi reproșează de-a fi comis, de-a lungul secolelor, numeroase crime prin intoleranța și neîncrederea sa în gândirea liberă, și de a fi împiedicat progresul științelor.

A se raporta la articolele: Fanatism, A persecuta, Superstiție.

Toleranța este, în general, virtutea oricărei ființe slabe, sortită să trăiască împreună cu ființe asemănătoare. Omul, atât de mare prin inteligența sa, este, în același timp, îngrădit de greșelile și pasiunile sale, încât niciodată nu va fi prea mare strădania de a trezi în el acea toleranță pentru alții, acel suport de care are atâta nevoie pentru el însuși și fără de care, pe pământ, n-ar fi decât tulburări și neînțelegeri. Tocmai fiindcă au proscris aceste virtuți blânde și care aduc înțelegere au fost atâtea secole care au trezit oprobiul și nenorocirea oamenilor; să nu ne închipuim că vom putea reîntrona vreodată, fără ele, liniștea și prosperitatea.

Fără îndoială că discordiile dintre noi izvorăsc din pricini mai multe. În privința aceasta suntem prolifici; dar cum se întâmplă ca prejudecățile necruțătoare să aibă mai multă trecere și drepturi speciale în ce privește simțămintele noastre și religia, rostul acestui articol este și acela de a le combate. În primul rând, pe temeiul principiilor celor mai evidente vor arăta îndreptățirea și necesitatea toleranței; și, tot după aceste principii, vom indica datoriile principilor și ale suveranilor. Dar ce poate fi mai trist decât să fii nevoit a demonstra oamenilor adevăruri atât de clare, atât de pline de interes, încât, pentru a le nesocoti ar trebui să se denatureze; dar dacă există, până în acest secol, oameni care închid ochii în fața evidenței și inima în fața omeniei, oare noi mai trebuie să păstrăm, în această scriere, o tăcere lașă și vinovată ? Nu ! oricare ar fi rezultatul, trebuie cel puțin să îndrăznim a reclama drepturile justiției și ale umanității și să încercăm încă o dată să zmulgem fanaticului pumnalul din mână și superstițiosuluilegătura de pe ochi.

Tragem concluzia că intoleranța, împământenită pretutindeni, ar înarma pe oameni unii contra altora și ar da naștere la războaie nesfârșite cu cei ce sunt de altă credință; într-adevăr, presupunând că necredincioșii n-ar fi supuși persecuțiilor, în numele principiilor religioase, ei le-ar suporta oricum din motive politice sau din calcul; creștinii neputând tolera pe cei ce nu le adoptă ideile, s-ar vedea, pe bună dreptate, aliindu-se împotriva acelora toate popoarele, și pregătind distrugerea acestor dușmani ai genului uman, care, sub vălul religiei, nu s-ar da în  lături de la nimic pentru a-l tortura și subjuga. În adevăr, mă întreb ce-am avea să reproșăm unui prinț din Asia sau din Lumea Nouă care ar porunci să fie spânzurat primul misionar trimis acolo pentru a-l converti ? Nu e  oare datoria de căpetenie a unui suveran să vegheze pacea și liniștea în statele sale și să fie proscriși acești oameni periculoși, care, ascunzându-și la început slăbiciunea sub o blândețe ipocrită, de îndată ce ajung la putere, nu caută decât să răspândească dogme barbare și perfide ? Așa încât creștinii sunt ei singuri răspunzători dacă celelalte popoare, lămurite asupra  preceptelor lor, nu vor să le accepte, dacă nu văd în ei decât pe ucigașii din America sau pe turburătorii din India, și dacă sfânta religie, hărăzită să se întindă și să dea roade pe pământ, este pe bună dreptate izgonită din pricina exceselor și a nebuniilor lor.

Dealtfel, ni se pare inutil să opunem celor intoleranți principiile EVANGHELIEI, care nu face decât să lărgească și să dezvolte pe acelea ale egalității naturale, să le mai reamintim învățăturile și pilda augustului lor domn, care n-a trăit decât în blândețe și milă, și să le mai aducem înaintea ochilor purtarea primilor creștini, care nu știau decât să binecuvânteze și să se roage pentru asupritorii lor.

Noi nu vom recurge la aceste raționamente, din care vechii părinți ai Bisericii au făcut o adevărată forță împotriva Neronilor și Dioclețienilor, dar care, de la Constantin cel Mare, au devenit ridicule și atât de ușor de combătut. Se înțelege că, într-un articol, nu putem decât să frunzărim o materie atât de bogată: astfel că, după ce am reamintit principiile care ni s-au părut cele mai luminoase, nu ne mai rămâne, pentru a ne face datoria, decât să trasăm datoriile suveranilor în ceea ce privește sectele în care este împărțită societatea.

Acestor principii li se vor imputa neajunsurile care rezultă din mulțimea religiunilor și avantajele unei singure credințe într-un stat. Vom răspunde mai întâi, împreună cu autorul SPIRITULUI LEGILOR, că „aceste idei de uniformitate impresionează în mod absolut pe oamenii de jos, pentru că li se pare că găsesc în ele un fel de perfecțiune, care nici nu se poate să nu fie descoperită: aceleași rigori în poliție, aceleași măsuri în comerț, aceleași legi de stat și aceeași religie pe tot cuprinsul lui. Dar oare aceasta este totdeauna astfel și fără abatere ? Răul de a schimba este el totdeauna mai mic decât răul suferinței ? Și măreția geniului nu stă oare în a ști mai bine în care cazuri trebuie uniformitate și în care e nevoie de diferențieri ?”  În adevăr, de ce să năzuim la o perfecțiune care nu se potrivește cu natura noastră ? Sentimente deosebite vor continua mereu să existe printre oameni; istoria spiritului uman e o dovadă continuă; și proiectul cel mai himeric ar fi tocmai acela de a statornici printre oameni o opinie uniformă. Totuși, veți obiecta, interesul politic cere să se întroneze această uniformitate și să se proscrie cu energie orice fel de a simți potrivnic acelora recunoscute în stat, cu alte cuvinte, trebuie îngrădit omul în așa fel încât să nu mai fie decât un automat, să ia cunoștință de credințele ce sunt consfințite acolo unde se naște fără a i se îngădui să le cerceteze, nici să le adâncească, ci să respecte cu supunere desăvârșită prejudecățile cele mai barbare, ca, de pildă acelea pe care noi le combatem ! Dar câte rele, câte dezbinări nu stârnește într-un stat tocmai existența mai multor religii ? Obiecțiunea devine o dovadă împotriva voastră, deoarece intoleranța este ea însăși un izvor al acestor nenorociri; căci, dacă diferitele partide și-ar acorda un ajutor mutual și nu s-ar combate unul pe altul decât prin exemplu, prin trăinicia moravurilor, prin dragostea față de legi și de patrie, dacă în aceasta ar consta unica dovadă pe care fiecare sectă ar aduce-o în sprijinul credinței sale, ar domni în stat numai înțelegerea și pacea, cu toată varietatea opiniunilor, după cum în muzică disonanțele nu sunt în paguba acordului general.

Se stăruie și se spune că schimbarea religiei atrage adesea revoluții în guvernare și în stat: la aceasta răspund că și de astă dată tocmai intoleranța poartă vina a tot  ce este odios în această imputare; căci, dacă înnoitorii ar fi fost toleranți, sau n-ar fi fost combătuți decât cu armele EVANGHELIEI, statul n-ar fi suferit deloc din pricina acestei fierberi a spiritelor; dar apărătorii religiei dominante se ridică furioși împotriva  sectarilor, îi înarmează pe cei puternici împotriva lor, le smulg edicte sângeroase, insuflă în toate inimile discordia și fanatismul și impută fără rușine victimelor lor toate frământările pe care ei singuri le-au produs.

Cât despre cei care, în numele religiei, nu fac altceva  decât să tulbure societatea, decât să pregătească răscoale,  decât să răstoarne legile, pe aceștia reprimați-i cu asprime; noi nu suntem apologeții lor; dar să nu-i amestecați pe acești vinovați cu cei care nu vă cer decât libertatea de a gândi, de a avea credința pe care ei o cred cea mai bună și care, trăiesc ca niște supuși credincioși ai statului.

Dar veți obiecta iarăși: prințul este apărătorul  credinței, el trebuie s-o mențină în toată puritatea ei și să se opună cu energie tuturor acelora care o știrbesc dacă raționamentele și sfaturile nu sunt de-ajuns; el nu degeaba poartă sabia, ci ca să-i pedepsească pe răufăcători, ca să-i silească pe rebeli să se reîntoarcă în sânul Bisericii. Oare ce vrei să faci, barbare ? Să-l gâtui pe fratele tău ca să-l salvezi ? Oare Dumnezeu ți-a dat această slujbă odioasă, ți-a încredințat grija răzbunării sale ? De unde  știi că el vrea să fie adorat ca demonii ? Nenorocitule, Dumnezeul păcii nu încuviințează jertfele îngrozitoare, ele nu sunt decât pe potriva ta.

Nu vom încerca să fixăm aici limitele precise ale TOLERANȚEI, nici să deosebim proteguirea caritabilă, pe care rațiunea și umanitatea o reclamă în favoarea celor rătăciți, de acea vinovată nepăsare care face să vedem sub aceeași înfățișare toate credințele oamenilor. Noi predicăm toleranța practică și nu pe cea speculativă; se simte îndeajuns diferența între a tolera o religie și a o aproba. Sfătuim pe cititorii curioși să adâncească acest subiect în comentariul filozofic al lui Bayle, în care, după  părerea noastră, acest adevărat geniu s-a întrecut pe el însuși.

__________
CALAS JEAN, negustor francez al cărui nume și sfârșit tragic se leagă de faimosul „Traite de la tolerance” (Tratat asupra toleranței), scris de VOLTAIRE în 1763. Fiul mai mare al lui Calas s-a spânzurat în magazinul tatălui său; spe a evita tratamentul infamant impus corpului sinucigașilor, părinții au comis imprudența de a susține că nu s-a sinucis. Atunci, justiția l-a acuzat pe Calas, calvinist, că și-ar fi ucis fiul pentru a-l împiedica să treacă la  catolicism. Parlamentul din Toulouse l-a condamnat pe acuzat, în martie 1762, să fie rupt de viu. VOLTAIRE s-a ocupat de această dramă, a obținut  hotărârea Consiliului regelui, prin care se casa decizia din Toulouse, și a reușit să reabiliteze numele lui Calas (1765).

SIRVEN, PierrePaul, protestant francez (1709 - 1777), a fost acuzat că și-a ucis fiica spre a o împiedica să treacă la catolicism. Condamnat, pe nedrept, la moarte în contumacie, s-a salvat refugiindu-se în Elveția. A fost reabilitat în 1771 prin intervenția lui VOLTAIRE

Jean-Baptiste le Rond d'Alembert  1717  -  1783

ROMANTISMUL

Frații Karl Wilhelm Friedrich Schlegel și August Wilhelm Schlegel

Niciodată în istoria culturii europene n-a apărut un fenomen mai larg cuprinzător sub raport artistic și mai zgomotos afirmat de susținătorii teoretici decât romantismul. Și chiar dacă, în special în ultima parte a secolului XX, curentul romantic a fost mai contestat din punctul de vedere al unității morfologice decât oricare altul, el a izbutit să realizeze o fizionomie proprie, originală și lesne recognoscibilă. De aceea, în pofida unor contestări venite din partea unor specialiști oricât de importanți (de ex.  Rene Wellek ori Rene Etiemble) existența romantismului se dovedește de netăgăduit prin prezența hotărâtoare, în literatura și artele tuturor țărilor europene, între anumite frontiere cronologice, a unor structuri tematice și stilistice specifice, înrudite între ele și trăgându-și esența și unitatea din temeiuri comune de istorie și filozofie.

În linii mari, curentul s-a structurat din confluențe numeroase, pe parcursul  a mai bine de o sută de ani, ca sumă a unor produse de reacție față de fenomene din diverse sfere ale existenței, gândirii și creației. O neaderență de fond la scara comună de valori, la tot ce era lucru judecat și ordine prestabilită, un  refuz al realului imperfect, urât, îmbucătățit, o aspirație pasională spre regândirea lumii ca totalitate, spre reevaluarea eului în raport cu această totalitate deosebeau pe romanticul din orice colț al continentului, de „filistinul” conformist și obedient a cărui viață se alcătuia din frânturi amorfe și a cărui gândire se hrănea cu judecăți prefabricate. Când Heinrich Heine spunea „Was ist de Philister ? Ein hohler Darm / voll Furcht und Hoffnung, daB Gott erbarm” (Ce este filistinul ? Un maț găunos, plin de frică și nădejde, de să te ferească Dumnezeu), el nu făcea decât să caracterizeze umanitatea știrbită grav a acelora care duceau un simulacru de existență într-o lume plafonată și fără ieșire.

Față de această lume, gestul oricărui romantic este un gest de tăgadă în contingent, de opoziție netă la structurile realului, un gest de afirmare în absolut, acolo unde toate granițele se aboleau și contradicțiile păreau să se reabsoarbă într-un fericit moment de coincidentia oppositorum, de unificare fertilă între toate părțile constitutive ale lumii, între toate activitățile umane.

Coexistența romantismului cu toate cele trei revoluții burgheze din 1789, 1830, 1848 este absolut relevantă în acest sens. Căci chiar dacă în peisajele foarte  diversificate social-politic oferite de țările continentului nostru, atitudinile gânditorilor politici, ale istoricilor, ale artiștilor față de revoluții sunt diferite, unii acceptându-le cu entuziasm, alții depărtându-se de la ele (ba chiar în istoria acelorași vieți, unii sunt la început legitimiști, adică susținători ai monarhiei, devenind pe urmă progresiști ca Victor Hugo, iar alții, ca romanticii englezi ai primei generații, subscriu cu pasiune la principiile revoluției din 1789 pentru a se dărui mai apoi unor speculații filozofice idealiste exclusive), punctul de plecare al relației om – lume este același, refuzul acceptării lumii fiind unanim, acțiunea dublând acest refuz pentru unii, ideea părând salvatoare altora.

Cum am mai arătat, sentimentalismul, preromantismul, Sturm und Drang-ul au format o perioadă de pregătire a unui nou tip de sensibilitate și fantezie creatoare, ca și a unui mod de receptare specific, pe măsura creației romantice. S-au arătat astfel, în plin secol al Luminilor, fenomene care refuzau subsumarea la o estetică a clasicismului, prelungită în epoca de epigonat reprezentată de veacul al XVIII-lea sub raport artistic și ilustrată foarte pertinent de lâncezirea poeziei lirice în tot acest răstimp. Și tot ce a fost mai îndrăzneț în gândirea și creațiile de la finele secolului vestea o vreme de schimbări care aveau să fie profunde și durabile, de la orânduirile sociale la scările de valori, la  tipologiile eroilor, la mentalitatea și gustul publicului.

De altfel, și pe plan teoretic, Herder și alții dăduseră lovituri grele viziunii despre artă întemeiate pe un ideal estetic unic, acela al imitației autorilor antici, singur și necontestabil model, Schiller deschisese seria scrierilor sale filozofice – estetice (pornind de la Kant și Herder), între care „Asupra poeziei naive și sentimentale, 1795 – 1796 (Uber naive und sentimentalische Dichtung) este socotită astăzi drept un fel de manifest timpuriu al Romantismului, stabilind o dublă tipologie pentru artiști, distingând între geniul naiv al antichității și poetul sentimental contemporan, unul vorbind liber dinăuntrul naturii, celălalt tânjind după natura pe care a pierdut-o, în dezacord cu sine și nefericit în experienșa umanului. De aceea poeții sunt ori natura însăși, ori căutătorii celei pierdute.

În fapt, Schiller dădea, cu tipologia artiștilor sentimentali moderni, o prefigurare a artistului romantic pe cale să se nască. Dualismul concepției sale sfâșia unitatea de până atunci, consacrată de clasicism, a tipologiei creatorului, imitator de modele și respectând regulile, precum și a modalității creatoare, legate de aceeași unitate a idealului estetic, și instituia o polaritate subânțeleasă, parcă, între naiv și sentimental, omologabilă, în perspectiva devenirii istorice, cu cea între clasic și romantic.

Foarte curând după publicarea acestui studiu, frații August Wilhelm și Friedrich Schlegel, capetele teoretice ale grupului romantic de la Jena, aveau să adopte și ei o tipologie asemănătoare în ceea ce privea raportul dintre antici și moderni ca artiști. Cel dintâi, profesorul, în prelegerile ținute la Jena, Berlin, Viena, despre teoria și istoria dramei, începea analizele dramaturgiei universale distingând între antici și moderni, între greci, care credeau în acordul armonios al facultăților omenești, și între moderni, care trăiau sentimentul acut al „ dezbinării interioare” (A.W.Schlegel, Cours de Litterature dramatique), și adâncea tipologia artistului modern.

Friedrich Schlegel apăsa în scrierile sale mai ales pe atributele de căpetenie ale geniului, pe libertatea și universalitatea lui, așa cum reiese din celebrele „Fragmente”, publicate în Athenaum, revista care a apărut între anii 1789 – 1800, strângând scrierile grupului de la Jena (frații Schlegel, Ludwig Tieck, Novalis, Schleiermacher). „Fiecare geniu e universal”, susținea Schlegel, „a avea geniu este starea naturală a omului”, declara el cu o aparență de paradox, apropiindu-se însă de  natura originală a artistului romantic, funciar neliniștită, însetată de infinit, nesățios doritoare de cunoaștere, cu facultatea imaginativă spontană țâșnind în  expresia exterioară fulgurantă a Witz-ului, faimoasa ironie romantică, considerată și teoretizată de Schlegel ca o genialitate fragmentară.

Corelat cu procesul creator al poeziei romantice, al științei, culturii, filozofiei, valori supreme, universalizante și ele, geniul constituie o energie activă de cel mai înalt ordin, în neîncetată progresiune până la râvnita, ideala, atotcuprindere care este universalitatea.

Și poezia romantică era „poezie universală progresivă”, cel mai vast spectacol al vieții, oglinda integrală a lumii, dar și instrument al unei transfigurări specifice, ca într-un șir nesfârșit de oglinzi.

În gândirea fraților Schlegel, poezia presupunea un nobil efort către totalitate, urmând să reunească tot ce este perceptibil, „tot ce este recunoscut de spirit și intuit de suflet” (Richard Huch – Romantismul german), și să fuzioneze într-un punct ideal cu celelalte arte, cu știința, cultura, scopurile prin excelență ale existenței. Și modelele pe care ei le  ofereau spre atingerea acelui scop suprem al poeziei erau mai întâi cele orientale. În literatura sanscrită din care traduseseră Bhagavad-gita (cartea a VI-a din Mahabharata), și Ramayana și Hitopadeca, găseau „romantismul cel mai înalt”, sursă încă neexploatată de poezie și frumusețe. Tot așa în literatura evului mediu care celebrase dragostea, cavalerismul, și al cărei caracter dominant fusese melancolia, descopereau făgăduința spiritului romantic. Pe urmele artiștilor medievali, romanticii (din Germania până în răsăritul și în sud-estul Europei) aveau să găsească fie un refugiu din fața unei istorii maștere, fie o sursă nesecată de fapte eroice, exemplare, ale unui popor vrednic să-și arate din nou virtuțile.

Dintre dramaturgii Renașterii târzii, socoteau pe Shakespeare și Calderon mai  presus de oricare alții. August Wilhelm a tălmăcit două volume de teatru spaniol, iar din 1797 până în 1810 s-a ocupat de traducerea (rămasă până astăzi clasică) a operei lui Shakespeare, anexând la munca de transpunere integrală pe fratele său Friedrich și pe poetul și prozatorul Ludwig Tieck.

Ceea ce vedea el în acei dramaturgi era libertatea enormă pe care și-o  luaseră, cu dezinvoltură, dar și cu arbitrarul geniului, față de unitățile de timp și  de loc, ca și față de dezideratul clasic al separației genurilor, amestecând strălucit tragicul cu comicul.

Aplicând și împământenind termenul de romantic, dându-i substanță categorială, frații Schlegel au definit în câteva linii mari, artistul romantic, creația  romantică, spiritul romantic. În ciuda oricăror contestări a întâietății lor cronologice în această privință (una venită, mai mult în glumă, de la Goethe, care se prevala de prioritatea folosirii sintagmei antinomice clasic-romantic, altele de la  unii exegeți francezi ai romantismului, care susțin că ei ar fi preluat terminologia Doamnei de Stael în a cărei companie August Wilhelm s-a aflat după 1804) activitatea lor în cadrul revistei Athenaum răstoarnă, printr-o clară cronologie, acest punct de vedere, ei rămânând primii teoreticieni ai curentului care se instala treptat în istoria culturii europene.

În același an, 1798, în care apărea Athenaum, în Anglia se publica un volum de versuri cu un titlu care arăta o netă inadecvare la rigorile clasice în materie de separație a genurilor: Lyrical Ballads. Doi poeți, William Wordsworth și Samuel Taylor Coleridge, încercau, cu îndrăzneală și talent, înnoirea poeziei. În structura tematică și stilistică umilă a baladei, ei încercau modificări, deschizând-o, din unghiul maximei simplități a inspirației și a limbajului celui mai comun, spre adâncimile pasiunilor, spre natura mare și adevărată. Era un fel de sfidare a pompoasei dicții poetice academizante, care prospera în Anglia, un protest al naturaleței contra artificialității. Wordsworth avea să declare un nou crez poetic, mai mult polemic însă decât expozitiv, în care mărturisea că încearcă să găsească, dincolo de frazeologia goală, solul sigur al vieții ascuns în fapte aparent banale din care se degajă sensuri emoționale. Scopul poeziei este acela de a face pe  oameni să vibreze la sentimentele simple și generale, la spectacolul naturii revelate, dătătoare de consolare și forță morală. În unul din poemele cele mai cunoscute Lines Written a Few Miles above Tintern Abbey (Versuri scrise la câteva mile mai sus de Tintern Abbey), un sentiment adânc al naturii se înalță ca un imn simplu și solemn, „sufletul întregii sale ființe morale”. Căci fraternitatea în natură, justiția divină și un principiu de adevăr universal constituiau fundamentele gândirii lui Wordsworth, care fusese permeat o vreme de marile idei ale Revoluției Franceze din 1789, abandonate mai târziu.

William Wordsworth  1770 –  1850

Coleridge a pornit de la aceleași premise teoretice, insistând asupra puterii  poeziei noi de a stârni simpatia cititorului printr-o fidelă aderare la adevărul naturii și asupra puterii de a trezi interesul noutății prin culorile imaginației. Și  într-adevăr, el s-a îndreptat către situații și personaje supranaturale, așa cum se  vede din capodopera lui publicată în Lyrical Ballads, The Rime of the Ancient Mariner (Balada bătrânului marinar).

Samuel Taylor Coleridge  1772 –  1834

 
Mai târziu s-a despărțit de Wordsworth și și-a formulat în termeni de poezie, ca și de filozofie (căci, după ce, împreună cu Robert Southey, al treilea poet al primei generații romantice engleze,a trăit entuziasmul ideilor revoluționare și nădejdea modificărilor în mersul umanității, a trecut printr-o gravă decepție politică și s-a cufundat în metafizica germană), opiniile despre creație, poem și artist, în care imaginația căpăta o funcție covârșitoare înăuntrul facultăților omenești îndreptându-l spre adâncirea misterului lucrurilor, spre teme supranaturale, fantastice. El a deschis în poezia anglo-saxonă drum pe care îl vor urma și alții și mai cu seamă americanul Edgar Allan Poe, căutător și el de adevăruri superioareîntr-o lume a misterului, după cum o dovedesc atât poezia cât și proza lui, cât și oper teoretică.

În Franța, Germaine Necker, devenită după căsătorie Doamna de Stael, avea  să se bucure de privilegiul de a fi prima răspânditoare de idei literare care au contribuit la înnoirile ce au precedat și însoțit mișcarea romantică prin cărțile De la literature (Despre literatură), apărută în 1800, și De l'Allemagne (Despre Germania) atipărită în 1810.

Anne Louise Germaine de Staël-Holstein  1766 – 1817

Printr-un studiu incipient comparativ, ea trecuse prin literaturile franceză, italiană, germană, engleză și ceea ce o frapase fuseseră deosebirile dintre acestea în dezvoltarea lor istorică, datorate epocii, instituțiilor, naționalității. Și cum înțelesese că și literatura înrâurea la rândul său factorii care o înrâureau, scriitoarea cerea pentru Franța de după 1789 o literatură nouă, plină de forță, deschizătoare de drumuri. Ea respingea modelele unice propuse de clasicism și recomanda unele mai proaspete, mai netocite. Țărilor sudice le propunea modele nordice cu prezența masivă a naturii, o melancolie de fond și spirit filozofic, meditativ, o propensie spre supranatural. Produsele culturii germane izvorâte din evul mediu erau reintroduse într-un circuit de firești articulații europene și recomandate francezilor pentru reînviorarea spiritului lor amenințat de sterilitate. Țara lui Goethe, pe care-l admira, îi părea țara prin excelență a poeziei și mai cu seamă a poeziei romantice.

O osmoză firească se producea în acei ani între ideile profesate de frații Schlegel și de Doamna de Stael care purta noile idei pretutindeni, prin tot continentul. Și mai cu seamă, ea a exercitat o influență notabilă în Italia, unde  doctrina romantică avea să se constituie în lupte teoretice destul de zgomotoase din pricina stăruinței neîntrerupte a tradițiilor clasice. A avut acolo partizani și detractori. Printre primii, pe abatele Lodovico di Breme și mai ales Giovanni Berchet, teoreticianul cel mai important al romantismului italian și care aparținea grupului de la Milano, pe teritoriul austriac al Italiei, editor al revistei Il Conciliatore, 1819, emanație a cărturarilor lombarzi, având drept redactor pe celebrul autor al Închisorilor mele, Silvio Pellico.

Giovanni Berchet 1783 - 1851




Silvio Pellico 1789 –  1854

Ceea ce îi lega pe acești pasionați dincolo de predilecțiile pentru noua tendință a literaturii era pasiunea lor patriotică pe care încercau să-și edifice operele. Și generația aceasta a romanticilor italieni a introdus în romantismul european dimensiunea activă, luptătoare, eroică, ce a fecundat istoria națională a Italiei până la marile confruntări din Risorgimento. Astfel, Italia a stat mai aproape de modalitățile de trăire a romantismului în estul și sud-estul european, unde mișcarea s-a definit în funcție de luptele de eliberare națională a popoarelor asuprite.

Pentru Alessandro Manzoni din generația următoare, romantismul avea semnificația unei tentative de întoarcere la viață, la izvoarele ei puternice și  abundente, pornite din specificul unei nații. Ca atare, principiul imitației celor vechi înceta să mai funcționeze, ca și principiul unităților dramatice impuse de poetica clasică, pe când istoria națională și spiritualitatea creștină deveneau sursele fecunde și utile în acțiunea de moralizare întreprinsă de scriitor asupra publicului.

Alessandro Francesco Tommaso Manzoni  1785 –  1873

Interesant de menționat e faptul că mai toți romanticii italieni reprobă aspectele de dezordine și exces din lucrările unor scriitori minori, care pretindeau a fi romantici. Însuși Giacomo Leopardi, unul din cei mai autentici romantici europeni prin filozofia sa sceptic pesimistă, a atacat în câteva rânduri poezia romantică italiană, nevăzând în ea decât un amestec amorf de ciudățenii și exagerări.

Giacomo Taldegardo Francesco di Sales Saverio Pietro Leopardi 1798 –  1837)

În general e vorba de o atitudine foarte explicabilă pe pământul clasicității care e Italia, pe care stăpânește, ca un semn zodiacal parcă, amintirea „divinei proporții” cu care Renașterea măsurase lumea și capodoperele. De aici rezerva, disidența funciară față de excesele posibile ale artei romantice, iar în practica artei, conservarea unor mijloace ale clasicității, moderatoare și echilibrate.

Și romantismul francez prezintă în acest sens unele analogii cu cel italian, fiindcă s-a impus greu, după lungi și acerbe „bătălii”, în țara unde clasicismul a stăpânit nestingherit timp de aproape 200 de ani, prin aplicarea sârguincioasă a codificărilor stricte de artă poetică. Stendhal explica acest lucru în manifestul  romantic pe care-l publicase în 1823, Racine et Shakespeare, unde-i acuza pe francezi că nu îndrăznesc să încalce o ierarhizare de valori de mult fixate și învechite, de frica de a nu-și pierde reputația de oameni de gust și de spirit.

Atacul lui Stendhal, dus cu inteligență ascuțită și ilustrat cu exemple infailibile, a însemnat începutul bătăliei romantice propriu-zise, conduse cu zgomot și strălucire de Victor Hugo.

Marie-Henri Beyle  - Stendhal   1783 –  1842




Victor Marie Hugo 1802 –  1885

Înălțând peste extravaganda oaste romantică fruntea sa de marmură, stând pe gloria sa tânără „ca o statuie pe columnă de aramă”, cum spunea prietenul și comilitonul său, Theophile Gautier, în Histoire du romantisme, marele poet domina cu genialitatea sa momentul violentei înfruntări între cei vechi și cei noi.

Pierre Jules Théophile Gautier 1811 – 1872

Interesul său (al lui Hugo) mergea deopotrivă înspre lirică și înspre epică, dar cu precădere  înspre dramaturgie, unde libertatea creației era îngrădită fără milă de faimoasa regulă a celor trei unități. De aceea, Stendhal, alcătuise manifestul său de problemele dramaturgiei; de aceea, Hugo avea să dea după patru ani, în 1827, o prefață considerată unul din manifestele cele mai de seamă ale romantismului, prefață la drama Cromwell, în care poetul ilustra posibilitățile de aplicare a noilor principii de creație dramatică. Prefața avea să trăiască și să însemne, în fapt, mult mai mult decât drama pe care a însoțit-o și căreia i-a dat renumele.

Manifestul demola cu îndrăzneală și superbie clasică, demonstrând  mai întâi necesitatea amestecului genurilor, derivat din necesitatea spiritului omenesc de a îmbina contrariile, dată fiind natura duală a omului. Din aceastăperspectivă Shakespeare devenea modelul poeziei complete, adevărate, de găsit în armonia contrariilor, în alăturarea sublimului și grotescului.

Apoi manifestul abolea modelele antice și o dată cu ele și regulile cu care se aflau în interdependență. „Venerabilele” unități de timp și loc erau ridicularizate și reduse la absurd, poetul cerândpentru dramă calitatea unei oglinzi cu forță enormă de concentrare, care să răsfrângă omul, istoria, viața, în totalitatea ei (de fapt, e aci, in nuce, o micro-estetică a reflectării, asemănătoare cu cea a realismului). Și, în cele din urmă, Hugo afirma valoarea de tribună a teatrului, în măsură să agite mințile și inimile spectatorilor prin idei și sentimente mari, liber exprimate.

Această forță de tribună a teatrului a fost verificată pe viu cu reprezentarea  dramei Hernani a lui Hugo, la 25 februarie 1830, când lupta între vechi și nou s-a soldat cu victoria tinerilor contestatari. Pregătită cu grijă de discipolii lui Hugo, Gerard de Nerval, Petrus Borel, Theophile Gautier, Alexandre Dumas, etc., „bătălia” s-a dat pentru principiile noi, pentru mult dorita libertate a artei, care se cădea cucerită în paralel cu celălalte libertăți și poate fi socotită drept una din manifestările de radicalizare a conștiinței maselor. Căci 1830 a fost și anul  revoluției cu cele 3 zile „glorioase” din luna iulie. Și de aceea putea spune Hugo „romantismul este revoluția franceză întrupată în literatură”.

Gérard de Nerval 1808 –  1855

Petrus Borel  1809 – 1859

Înțeles în felul acesta, romantismul francez (și nu numai prin Hugo, ci și prin Lamartine și Vigny, prin activitățile politice de la 1848 ale autorului Lacului și al Căderii îngerului)  va deveni exemplar pentru mișcările literare din țările angajate în acei ani, între 1830 - 1848, în luptele de eliberare națională și socială, pentru Polonia, ca și pentru Principatele Române, ca și pentru Grecia.

Alphonse Marie Louis de Prat de Lamartine  1790 –  1869)

Alfred Victor de Vigny  1797 –  1863

Spre deosebire de romantismul englez ori german, care au aspirat spre libertate și înnoire în primul rând pe tărâmul imaginației, romantismul francez a făcut din libertatea artei un corolar al libertății în general.

Astfel, Franța, ca reprezentantă a țărilor romanice, purtătoare în Europa a mitului cultural civilizatoriu progresiv, a legat valorile culturii de cele social-politice, socotindu-le a fi promovate prin aceleași mijloace ale luptei pentru libertate. Iar Anglia și Germania, dând expresie în chip precumpănitor mitului arhaizant, s-au cufundat de adâncurile tradițiilor foarte vechi ale colectivităților  naționale, până acolo unde subconștientul individual se întâlnea cu cel colectiv, pentru a da viață unor valori noi, superioare.

Și în fiecare din aceste direcții generale, cazurile individuale se prezintă cu particularități imposibil de generalizat, cum ar fi de pildă evoluția lui Robert Southey, a unui Clemens Brentano, a unui Lamennais. Așa încât judecata noastră asupra romanticilor europeni, atât de diverși în orientările lor, contradictorii adesea, trebuie să fie foarte nuanțată, ca să ne ferim de etichete de reacționarori progresist. Firește, ceea ce ne interesează este valoarea ideilor din opere, noutatea și valoarea artistică a acestora, modul în care au îmbogățit literatura națională și cea universală, deschiderea lor înspre lumea noastră de azi, înspre problematica, sensibilitatea și gustul nostru specific.

Robert Southey 1774 –  1843

Clemens Brentano, or Klemens Brentano  1778 –  1842

Unde lucrurile sunt mai clare, unde judecățile pot îmbrăca un caracter global este în cadrul mișcărilor romantice, ca la popoarele din răsăritul și sud-estul Europei. În această zonă, Rusia face o excepție, în sensul că romantismul, deși de scurtă durată și cu reprezentanți puțini, apare mai marcat drept reacție împotriva unui clasicism îmbătrânit, neînstare să suporte șocul poeziei tinereși puternice care se pregătea. Ofensiva a fost condusă de Karamzim, Jukovski și Ozerov, strânși în gruparea Arzamas, al cărei purtător de cuvânt și teoretician a fost P. Viazemski.

Nikolay Mikhailovich Karamzin  1766 – 1826

Vasili Andreievici Zhukovski 1783 –  1852

E.D. Uzerov

Prințul Piotr Andreïevitch Viazemski, 1792 - 1878
(prieten cu Pușkin)

Exprimate în câteva prefețe care țin locul manifestelor propriu-zise, ca, de pildă, la Ruslan și Ludmila ori Fântâna din Bakciserai de marele Pușkin, opiniile lui Viazemski veneau să orienteze în alte direcții literatura deceniilor următoare, împotriva concepțiilor academizante învechite, dar foarte puternice.

Pentru celelalte popoare, mici, optimate de juguri străine, romantismul a însemnat dublarea luptelor pentru începutul unor vieți de sine stătătoare. Generosul principiu al naționalităților născut în secolul al XIX-lea a fost însoțit și susținut de lupta  lupta polonilor, românilor, grecilor etc., pentru ca să dea curs puterilor geniului național până atunci înăbușit, dezlănțuit de începerea bătăliilor de  afirmare în concertul european. Prin succese sau prin înfrângeri, procesul istoric început a mers mai departe, inexorabil, ca orice direcție pozitivă în istorie, și romantismele naționale s-au făcut pasionatele sale pârghii. De aceea, deși amestecate - la început în special - cu elemente clasice și iluministe, aceste expresii ale sufletelor popoarelor au crescut impetuos, formând începutul literaturilor  moderne în aceste părți ale lumii. Deveneau, desigur, vitale și redescoperirea trecutului național, eroic, și folclorul utilizat ca mărturie a unei creativități vechi, originale, aparținând unui popor anume, vrednic să intre în tabla valorilor artistice ale continentului.

Ca niște misionari ai unui timp prielnic, romanticii din țările estului și sud-estului desfășurau activități de considerabile amplori, făcând operă de poligrafi, de editori, de traducători, ocupându-se deopotrivă cu istoria, folcloristica, teatrul și poezia, socotindu-se profund angajați și plini de răspunderi în opera de trezire și animare a conștiinței contemporane naționale. Tot secolul vibrează de mișcarea lor pasionată, care urmărește sincronizarea cât mai rapidă și mai deplină cu continentul și vechile lui tradiții de cultură.

Pentru ei, cultura populară pe care o dădeau la iveală păstra vii sursele care se stociseră în Occident prin perpetuarea esteticii de imitație a modelelor antice.

Baladele eroice răsunau în Grecia, în Serbia, în Principatele Române, ca  expresie a unei realități permanente a unor legături niciodată pierdute între prezent și trecut. Aici istoria se depăna grav și acut, cu primejdii neîncetate de deznaționalizare a celor mici de către cei mari într-o veșnică luptă de apărare a limbii, credinței, tradițiilor naționale.

Au fost, și aici mnifeste și programe ale romantismului unde se  regăsesc principii generale menite să apropie scriitorul mai mult de viața poporului său. Programul Daciei literare, 1840, avea, mutatis mutandis, caracterul unui manifest în care Kogălniceanu, istoricul, omul politic, scriitorul, fixa reperele obligatorii ale unei literaturi naționale care coincideau, în mare, cu acelea ale literaturii romantice. Natura țării se cerea exaltată cu frumusețea ei simplă și nobilă, folclorul era recomandat ca model superior, peren, istoria națională ca tezaur de „fapte eroice”, inepuizabil. Țelul revistei la care suscriau și Alecsandri și Negruzzi era acela al unei limbi și literaturi pentru toți românii, țel slujit de „scriitorii moldoveni, munteni, ardeleni, bănățeni, bucovineni”, strânși sub acoperișul cuprinzător al Daciei, străjuind ca o încifrată emblemă această etapă a culturii românești, prefigurând unitatea viitoare.

Mihail Kogălniceanu 1817 - 1891

Alteori, manifestele popoarelor din sud-est erau tacit exprimate în culegerile de folclor, pe care fiecare le dăruia lumii cu sentimentul unei contribuții fundamentale, la patrimoniul continentului. Și Vuk Karadzic, publica, din 1824, cântece populare, care au cunoscut o răspândire enormă în Europa. La noi, Alecsandri avea să pornească bine selectata sa culegere de poezie publicată în 1853. Și alții, neîncetat, descopereau sunetul pur al poeziei populare, trecând structurile ei în poezia cultă. Era un gest de confirmare respectuoasă și admirativă a valorilor produse de geniul național al popoarelor care aveau să întrupeze în poeți de mărimea unor Mickiewicz, Sandor Petofi, Vasile Alecsandri, Solomos, Vazov și Botez. Iar Mihai Eminescu avea să facă din folclor temelia creației sale geniale, probantă pentru o identificare unică în timpul său ca geniul poporului român.

Vuk Stefanović Karadžić 1787 –  1864

Adam Bernard Mickiewicz   1798 –  1855

Sándor Petőfi (born Petrovics  -  1823 –  1849

Lamartine în fața Primăriei din Paris la 25 februarie 1848 refuzând drapelul roșu.

Pictură de Henri Felix Emmanuel Philippoteaux