ÎNTÂIA MEA IUBIRE de Sándor Petőfi

ÎNTÂIA  MEA  IUBIRE de  Sándor Petőfi Trecutu-i florărie-n care Albina-i amintire, Și mierea ce-mi aduce-n suflet E-ntâia mea iubire. Veniți numai, icoane scumpe Din vremi de mult uitate ! În proza vecinică a zilei Poetul greu se zbate... Iubeam pe fata gazdei mele Pe când umblam la școală; Era o dragoste nebună Și-atât de ideală ! Cum mă iubea ! Ca fată mare, Ea împărțea la masă, Și eu aveam întotdeauna Bucata cea aleasă. Și șuncă-mi da când, de la școală Veneam flămând, spre seară, Și alte bunătăți aduse În taină din cămară. Adesea străbăteam grădina În nopțile cu lună: Simțeam atâta fericire Stând singuri împreună. Sărbătorește, firea-ntreagă Tăcea în noaptea-naltă, Doar corul broaștelor, armonic, Cânta devale-n baltă. Ca în romane de iubire, Ne-ndrăgosteam cu șoapte... Și ce șopteam ? „Cum bate luna !” „Ah, ce frumoasă noapte !”... S-a dus, de-a pururi, poate, vremea Atât de fericită ! Și azi eu nu mai am pe lume Nici șuncă, nici iubită...

DE-AȘ FI REGE - din folclorul maghiar

 

DE-AȘ  FI  REGE din folclorul maghiar în tălmăcirea  lui  Șt. O. Iosif Ah,  rege dac-aș fi, iubită, Stăpân pe-o-mpărăție-ntreagă, Te-aș îmbrăca în straie de-aur, Atât de mult, de mult mi-ești dragă ! Dar sunt sărac de tot, iubită, Și aur n-am, tu știi prea bine, Am numai brațele amândouă: Le-nalț cu dor, cu dor spre tine... Străluce aurul...De gheață E strălucirea lui, iubită ! Dar când te voi cuprinde-n brațe, Vei fi cu mult mai fericită...

TRECUTUL - de Octavian Goga

TRECUTUL de  Octavian  Goga S-abat mustrări din altă vreme, Din vremea când nu ne știam, Și vin pe nume să mă cheme, Să-mi strige nopțile la geam, Ca o pădure de blesteme... Trecutul tău de-odinioară, Prăpastie cu multe guri, Cu întrebări ce mă-nfioară, Cu șerpuiri și cotituri... Trecutul, nesătulă fiară... Trecutul, umbră vinovată, Tâlhar scăpat de sub zăvor, Din cripta lui întunecată Se furișează, călător, Și lângă patul meu s-arată. Trecutul, cioclu de morminte, Sinistru oaspete de-amurg, Neguțător de jurăminte, Din haina-i ciuruită curg, Drept zdrențe, aducerile-aminte... El vine tainic să dezgroape Tot ce-am închis în țintirim, Ne-aduce lacrimi în pleoape... - Dă-mi mâna ta, să-l gâtuim, Trecutul, când îl simți aproape...

IMMANUEL KANT - ÎNTEMEIEREA METAFIZICII MORAVURILOR (Fragmente)

Immanuel  Kant 1724 - 1804

Immanuel Kant  a fost un filozof german, unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania.

Kant este socotit unul din cei mai mari filozofi din istoria culturii apusene. Prin fundamentarea IDEALISMULUI CRITIC, a exercitat o enormă influență asupra dezvoltării filozofiei în timpurile moderne.

În special  Fichte, Schelling și Hegel și-au dezvoltat sistemele filozofice pornind de la moștenirea lui Kant. Cei mai mulți scriitori și artiști din vremea lui au fost influențați de ideile sale în domeniul esteticii, operele lui Goethe, Schiller sau Kleist  neputând fi înțelese fără referința la concepțiile filozofice ale lui Kant.


Viața lui Kant se confundă cu viața profesională și cu doctrina sa.



Nu a fost căsătorit și nu a părăsit niciodată granițele țării. Traiul său este unul tihnit, sănătos și regulat: trezit la 5, își începe ziua fumându-și pipa și luând ceaiul; lucrează apoi până la 7, ora primului curs. La întoarcere, lucrează până la orele 13. E timpul prânzului, singurul său moment de repaus din zi. Nu mănâncă niciodată singur. Invitații săi, în număr de trei până la nouă, pentru ca ansamblul convivilor să nu fie inferior numărului Grațiilor nici superior celui al Muzelor, nu sunt preveniți decât în dimineața respectivă, pentru a nu trebui să renunțe la o altă invitație: nu vin astfel decât aceia care sunt liberi.



Este foarte îngrijit asupra aparențelor persoanei sale, motiv pentru care va inventa pentru folosul propriu o centură mecanică (cf. portretul ironic al lui Thomas de Quincey, Ultimele zile ale lui Immanuel Kant). Conviv apreciat, amator de vinuri bune, Kant nu încurajează niciodată discuțiile privitoare la opera sa. Prânzul se prelungește după orele după-amiezii, moment în care Kant se va duce să-și facă plimbarea zilnică (totdeauna la aceeași oră, cu excepția, se pare, a zilei în care avea să sosească curierul anunțând Revoluția Franceză; după unii, excepțiile care i-au tulburat faimoasa plimbare rituală au fost două: publicarea Contractului social al lui Rousseau, în 1762, pe care-l citește complet absorbit și pierde șirul timpului, și anunțul victoriei franceze de la Valmy, în 1792). Întors acasă, Kant lucrează până la orele 22.



În 1797, slăbit de vârstă, renunță la învățământ și își petrece ultimii ani din viață într-o retragere studioasă dar solitară. Moare la 12 februarie 1804, după o lungă perioadă de slăbiciune fizică și intelectuală, în vârstă de 79 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost "Es ist gut" ("[Totul] e bine").

Oameni veniți din întreaga regiune au dorit să participe la funeralii. Chipul nu îi era alterat, dar corpul apărea a fi diminuat dincolo de orice descriere. Depuse în cripta Profesorilor, rămășițele sale pământești nu vor rămâne multă vreme acolo. Încă din 1809, până la criptă s-a format o alee care purta numele grecesc Stoa Kantiana.

La 21 noiembrie 1880, rămășițele pământești sunt transferate într-o capelă gotică din preajma catedralei din Königsberg (astăzi, Kaliningrad), iar mormântul său, ornat cu un bust sculptat de Schadow și o copie a Școlii de la Atena a lui Rafael, poartă inscripționată fraza celebră din Critica rațiunii practice: "Două lucruri umplu sufletul de o admirație și o venerație mereu crescândă și nouă, în măsura în care reflecția și le întipărește și se atașează de ele: cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine".


Așa cum o va spune în Prolegomene, a fost deșteptat din "somnul dogmatic" de lectura empiristului Hume. Va analiza operele lui Newton, Hume și mai ales Rousseau, care, după propriile-i cuvinte, îl aduc pe "drumul drept" și îi provoacă o "revoluție în reflecție".



Kant crezuse până atunci că sursele cunoașterii nu se află în experiență ci în spirit, în rațiune. Aceasta era teoria intelectualistă sau dogmatismul. Pentru Hume, dimpotrivă, toate cunoștințele noastre sunt ivite din experiență.



Originalitatea filozofiei kantiene, sprijinită pe progresul fizicii de la Galilei la Newton, va consta în încercarea unei sinteze a amândurora, ideea că experiența și judecata permit deopotrivă cunoașterea. Așa cum va scrie mai târziu, intuiția fără concept e oarbă iar conceptul fără intuiție este vid. Ceea ce caută Kant e înainte de toate un fundament pentru uzul rațiunii, ceea ce implică recunoașterea limitelor puterii sale. Acestea vor fi temele celei dintâi mari opere kantiene (scrisă în patru luni), CRITICA RAȚIUNII PURE, a cărei primă ediție datează din 1781. Kant avea 57 de ani și era deja celebru prin ceea ce publicase anterior, dar adevărata sa operă abia începe.



Rațiunea nu poate cunoaște totul. Ea este deci limitată în domeniul cunoașterii. În schimb, are o valoare în domeniul practic, așadar moral. Aceasta este tema Criticii rațiunii practice, publicată în 1787.



Rămân prin urmare de reconciliat sferele naturii, în care condițiile de posibilitate ale cunoașterii au fost determinate în Critica rațiunii pure, și ale libertății, al cărei fundament a fost stabilit în Critica rațiunii practice. Aceasta e tema Criticii puterii de judecare care a apărut în 1790 și marchează desăvârșirea esențialului filozofiei kantiene.



În 1780 devine membru în Senatul universității, iar în 1787 membru al Academiei de științe din Berlin. În semestrul de vară din 1786, este numit pentru prima oară rector, titlu conferit de Frederic al II-lea.


Kant va rămâne profesor până în 1797.  De la 7 la 10 dimineața cursurile de filozofie alternează cu antropologia, geografia fizică și uneori fizica și matematicile. Nu-și citea cursurile ci vorbea liber, deși urma întotdeauna un manual de bază pentru a satisface prescripțiile academice prusace.



În 1794, guvernul prusac îi interzice să se ocupe de materiile religioase în cursurile și publicațiile sale, lucru pe care Kant îl acceptă.



 surse:

 http://en.wikipedia.org/wiki/Immanuel_Kant


 http://plato.stanford.edu/entries/kant/



 http://www.philosophers.co.uk/immanuel-kant.html

DESPRE BINE ȘI FRUMOS

INTEMEIEREA METAFIZICII MORAVURILOR


Prefață

Orice cunoaștere rațională este sau materială și cercetează un obiect oarecare; sau formală și se ocupă numai cu forma însăși a intelectului și a rațiunii și cu regulile universale ale gândirii în genere, fără deosebirea obiectelor. Filosofia formală se numește l o g i c ă, iar cea materială care are a face cu obiecte determinate și cu legile cărora ele sunt supuse, este iarăși dublă. Căci aceste legi sunt sau legi ale n a t u r i i, sau legi ale l i b e r t ă ț i i. Știința despre cea dintâi se numește f i z i c ă, știința despre cea de-a doua se numește e t i c ă; cea dintâi se numește și doctrină a naturii, cea de-a doua doctrină a moravurilor.

Logica nu poate avea o parte empirică, adică o astfel de parte încât legile universale și necesare ale gândirii să se întemeieze pe principii care să fie luate din experiență; căci astfel ea nu ar fi o logică, adică un canon pentru intelect sau rațiune, care este valabil pentru orice gândire și care trebuie demonstrat. Dimpotrivă, atât filosofia naturală cât și filosofia morală pot avea fiecare partea ei empirică, fiindcă cea dintâi trebuie să determine legile naturii considerată ca obiect al experienței, iar cea din urmă legile voinței omului întrucât e afectată de natură, și anume cele dintâi ca legi conform cărora se întâmplă totul, cele din urmă ca legi conform cărora trebuie (soll) să se întâmple totul, dar luând totuși în considerare și condițiile sub care adesea nu se întâmplă.

Putem numi empirică orice filosofie, întrucât se întemeiază pe principii ale experienței, iar pe cea care își expune teoriile exclusiv din principii a priori, filosofie pură. Cea din urmă, dacă e numai formală, se numește logică; iar dacă este limitată la obiecte determinate ale intelectului, se numește metafizică.

În acest fel se naște Ideea unei duble matafizici, a unei metafizici a naturii și a unei metafizici a moravurilor. Fizica va avea deci partea ei empirică, dar și o parte rațională; etica de asemenea, deși aici partea empirică s-ar putea numi îndeosebi antropologie practică, iar cea rațională propriu-zis morală.


[...] e absolut necesar să se elaboreze odată o filosofie morală pură, care să fie pe deplin curățită de tot ce nu poate fi decât empiric și aparține antropologiei. [...]

Astfel, în orice cunoștință practică, nu numai că legile morale, împreună cu principiile lor, se disting esențial de tot ce cuprinde ceva empiric, ci orice filosofie morală se întemeiază în întregime pe partea ei pură, și, aplicată la om, ea nu împrumută nimic de la cunoașterea acestuia (antropologie), ci îi dă lui ca ființă rațională legi a priori.


O metafizică a moravurilor este deci neapărat necesară, nu numai dintr-un motiv al speculației, pentru a studia izvorul principiilor practice care rezidă a priori în rațiunea noastră, ci fiindcă înseși moravurile rămân supuse la tot  felul de perversiuni, câtă vreme lipsește acest fir conducător și această normă supremă a judecării ei juste. Căci, pentru ca ceva să fie bun din punct de vedere moral, nu este suficient să fie conform legii morale, ci trebuie să aibă loc în vederea ei; în caz contrar, acea conformitate nu este decât foarte contingentă și foarte dubioasă, fiindcă principiul imoral va produce fără îndoială câteodată acțiuni conforme legii, dar de multe ori va produce acțiuni contrare ei. Dar legea morală, în puritatea și autenticitatea ei (ceea ce tocmai în practică este important în primul rând) nu trebuie căutată nicăieri altundeva decât într-o filosofie pură, prin urmare aceasta (Metafizica) trebuie să preceadă, și fără ea nu poate exista nicăieri o filosofie morală.[...]


[...] și Logica generală se distinge de Filosofia transcendentală, căci Logica generală expune operațiile și regulile gândirii în genere, pe când Filosofia transcendentală expune numai operațiile și regulile particulare ale gândirii p u r e, adică ale acelei gândiri prin care sunt cunoscute obiecte complet a priori. Când Metafizica moravurilor trebuie să cerceteze Ideea și principiile unei voințe (Wille) pure posibile și nu acțiunile și condițiile voliției (Wollen) omenești în genere, care sunt luate în cea mai mare parte din psihologie.

traducere: Ion Ianoși

SUPER GIF - ANIMAȚIE

 

GÂNDURI de Antoine de Saint - Exupery

A trăi înseamnă a te naște neîncetat.


Viața nu este nici simplă nici complicată, nici limpede nici mohorâtă, nici contadictorie nici coerentă. Este - și atâta tot. Numai limbajul o ordonează sau o complică, o luminează sau o întunecă, o diversifică sau o unifică.





Nu cerem să fim veșnici, ci să nu vedem actele și faptele pierzându-și brusc sensul. Pentru că atunci se arată și vidul care ne înconjoară.


Ca să simți că exiști, ai nevoie în jurul tău de realități durabile.

În viața de zi cu zi, cel mai mărunt pas capătă importanța unui fapt, iar dezastrul moral își pierde oarecum semnificația.


Nu ură împotriva nedreptății, pentru că nedreptatea este doar o clipă de trecere, după care devine dreptatea. Nu ură împotriva inegalității, căci inegalitatea este ierarhie vizibilă sau invizibilă. Nu ură împotriva disprețului de viață, pentru că dacă te supui celui mai mare decât tine, darul vieții tale devine schimb. Ci ură împotriva arbitrariului permanent, căci el surpă chiar sensul vieții, care este dăinuire în însuși acest schimb pe care îl faci mereu.




Tendința de a supraviețui domină orice altă tendință. Dar prezentul vieții este de neprețuit și sunt dator să-i salvez în mine lumina.


Vântul, care nu are nici miros, nici greutate, își dă seama că există când culcă la pământ holdele de gâu. „Exist, gândește el, pentru că fac pe alții să se încline.




Să presupunem că soarele ar fi stins. Ar fi atunci de datoria vieții să creeze soarele.


A îmbătrâni - nu-i nimica. Dar clipa pierdută, liniștea amânată - tot mai mult amânată - asta e tare obositor.





Nu, nu moartea mi se pare groaznică. Ba chiar mi se pare aproape blândă când este legată de viață. Dar uitarea bruscă, monstruoasă a calității de om, iată ceea ce refuz să înțeleg.


Pricepe ! E prea departe acolo unde vreau să mă duc. Nu pot să iau cu mine și trupul ăsta. E prea greu. Va rămâne aici ca o coajă părăsită. Cojile bătrâne nu stârnesc milă.






Orice înălțare e dureroasă. Orice transformare este suferință.


Desigur, perfecțiunea nu trebuie tulburată. Ea nu are, totuși, alt sens decât de stea călăuzitoare pe drumul tău. Dacă cineva nu mai ține seama de stea, asta înseamnă că, deși numai mersul contează, el vrea să se oprească și să se culce.





Există copaci pirpirii pe care cântul cu nisip nu-i fortifică. Există oameni slabi care nu pot să se depășească. Dintr-o fericire mediocră își fac propria lor fericire, după ce au distrus cea mai mare parte din ea. Se opresc la un han pentru toată viața.


Nebun este cel ce scrâșnește din dinți împotriva trecutului - blocul de granit a ceea ce a fost. Fii mulțumit cu ziua de azi așa cum ți-a fost dată, în loc să te bați cu ireparabilul.





Tristețea este totdeauna formată din timpul care curge și nu și-a dat roadele.


În viață nu există soluții; există forțe în mers: trebuie să le creezi, și soluțiile le urmează.




Viața, întotdeauna, sfarmă formele ! Înfrângerea se poate dovedi singurul drum către renaștere, în ciuda hidoșeniei sale. Știu prea bine că, pentru a crea un arbore, se condamnă o sămânță să putrezească.


Respectul pentru om ! Respectul pentru om !...Dacă respectul pentru om este înrădăcinat în inima oamenilor, oamenii vor sfârși prin a înrădăcina, în schimb, sistemul social, politic și economic care va consacra acest respect.





Nu am de gând să vorbesc de rău nici comportarea inteligenței, nici izbânzile conștiinței. Admir inteligențele limpezi. Dar ce este un om dacă e lipsit de miez ? Dacă nu este decât o părere și nu o ființă ?


Eroarea constă în confuzia ce se face între calitatea morală a omului și ceea ce o educație valabilă a reușit totuși să scoată din el într-o măsură oarecare.





Copilul care nu a cunoscut decât o singură formă de ulcior pentru păstrat apa socotește această formă ca absolută; mai târziu, dacă se mută în altă casă, nu pricepe de ce a fost deformat și schimbat ulciorul esențial al casei sale. Tot așa, când vezi făurindu-se în împărăția vecină un om altfel decât tine, simțind, gândind, iubind, plângând și urând altfel decât tine, te întrebi de ce aceia de dincolo deformează omul.





Sufletul bolnavului se etalează, umple camera, și camera pare atunci o rană. Nu mai îndrăznești să te ciocnești de o mobilă, să mai umbli.


Dacă lași să-ți scape totul din mâini, aceasta înseamnă că ai renunțat să mai ții strâns.

 

Desigur, este rău ca un om să strivească gloata. Dar nu căuta în asta marea robie; marea robie își arată chipul când gloata strivește omul.


Nu poți fi egal decât întru ceva. Soldatul și căpitanul sunt egali întru națiune. Egalitatea nu este decât o vorbă goală dacă nu există nimic întru care să înnozi această egalitate.





Mulțimea străzii este materia vie care te hrănește cu lacrimi și hohote de râs.


Numai socialul este patetic. Și asta, din pricina neputinței noastre de a-i potoli pe cei de care răspundem.




De unde sunt eu ? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o țară !


Iată că devin amar. Fără voia mea. Mi se pare că apăr copilul care am fost.


Copilul nu se înspăimântă deloc că plămădește cu atâta răbdare un moșneag.





Nu trebuie să înveți să scrii (literatură), ci să vezi. Scrisul este o consecință.


Așa cum sunt trebuie să fiu căutat în ceea ce scriu, căci ceea ce scriu este rezultatul exact și chibzuit a ceea ce gândesc și văd.




Femeia este iubită așa cum este iubită muzica, e iubit luxul. Este spirituală sau este sentimentală și este dorită. Dar ceea ce ea crede, ceea ce simte, ceea ce poartă în gând...nu interesează pe nimeni. Duioșia pentru copilul ei, grijile cele mai firești - toată această parte adumbrită este neglijată. Dar femeia nu se gândește mereu numai la dragoste: nu are timp !




Femeia: cea mai dezgolită dintre cărnurile vii, și cea care strălucește cu cea mai dulce scânteiere.

Dacă renegi o casă, renegi toate casele. Dacă renegi o femeie, renegi dragostea. Vei părăsi această femeie, dar nu vei găsi dragostea.





Despre unele femei spunem, după dragoste, că sunt zvârlite departe în stele, că nu sunt decât o plăsmuire a inimii.


Bărbatul care iubește o femeie ajunge sclavul ei, ca Pirus, ori călăul ei, ca Nero.






Inima: motor în mers sau berbece care demolează.


Brațele dragostei te cuprind cu tot prezentul tău, cu trecutul și viitorul tău.





Nu dispun de dragoste ca de o rezervă de hrană. Dragostea este în primul rând o acțiune a inimii mele.


Dragostea care se expune cu fală este dragoste vulgară. Cel ce iubește contemplă în tăcere zeul său și comunică în tăcere cu el...Căci până și zgârcitul își ascunde comoara de ochii mulțimii.




  Dacă îți distrug condițiile dragostei, pentru a te ajuta să nu mai suferi, ce bine ți-am făcut ? Un deșert fără fântâni este mai blând pentru cei ce s-au rătăcit și mor de sete ?


Ura nu este altceva decât lipsă de satisfacție.





Curajul nu constă în a te duce să lovești pe purtătorul altor adevăruri.

Casa este lut în zori și carte de amintiri în amurg.


Esențial este ca undeva să rămână ceea ce ți-a nutrit viața. Și obiceiurile. Și sărbătoarea de familie. Și casa cu amintiri. Esențialul este să trăiești pentru a te reîntoarce.







(Notă: selecția acestor „Gânduri” îmi aparține)