CONSTANTIN NOICA - AFORISM

Creația  nu are sens fără presupunerea cuiva care s-o înțeleagă, s-o folosească și să și-o însușească în felul visat de creator. Constantin NOICA - Sentimentul românesc al ființei.

ÎN PĂDURE de Alexandru Vlahuță

ÎN  PĂDURE de  Alexandru Vlahuță Cum m-adîncește-n visuri lăuntrul tău feeric, Și cît îmi pari de sfîntă !... Tu mă uimești, pădure, Cînd pe sub bolți tăcute și pline de-ntuneric Las pașii să mă poarte și gîndul să mă fure... Cum m-adîncește-n visuri lăuntrul tău feeric ! Cînd mă adormi de farmec, în pacea umbrei tale, Ce dulci vedenii tainic subt ochi mi se strecoară !... Se-ntorc morții din groapă și vremile din cale, Și iar mă simt copilul nebun de-odinioară, Cînd mă adormi de farmec, în pacea umbrei tale, Căci peste-a mele chinuri uitarea se așterne. Din vremi renvie basmul, și-mi torn palate iarăși Din aurul luminii ce printre crăngi se cerne... Veniți, crai din poveste, ne-om prinde iar tovarăși, Căci peste-a mele chinuri uitarea se așterne ! Departe de-ale lumii dureri neîntrerupte Căta-vom Cosinzene, ascunse prin palate, Iar zmeii, pe la poduri, de-or sta cu noi să lupte, I-om birui, și-n alte tărîmuri vom răzbate, Departe de-ale lumii dureri neîntrerupte. Încet... din fund de vremuri un glas iubit mă cheamă. Revino, cal năprasnic și știutor de gînduri; De dorul ce mă arde aprinde-te și ia-mă, Mai du-mă-n zbor pe unde m-ai dus și-n alte rînduri... Încet... din fund de vremuri un glas iubit mă cheamă... Copaci bătrîni — amicii copilăriei mele — Lăsați potop de frunze aicea să mă-ngroape, În farmece de visuri și-n pulbere de stele. Să dorm sub straja voastră, în veci de voi aproape, Copaci bătrîni — amicii copilăriei mele !

RICHARD BYRD 1888 - 1957 - SINGUR (Fragment I)

Richard Byrd 1888 - 1957

Aviatorul și exploratorul american Richard Byrd, conducătorul mai multor expediții în Antarctica, în timpul cărora s-a putut remarca  grija pentru viețile ce i se încredințaseră, își află și el locul în cadrul antologiilor de memorii literare. Desigur că, scriind SINGUR (ALONE), amiralul Byrd, om de acțiune, n-a avut năzuințe literare. Dar literatura nu poate ignora relatarea sobră și gravă a unei experiențe unice.

Faptele acestea nu s-au născut dintr-o pasiune individualistă pentru experiența izolatului, preocupare care i-a obsedat pe scriitorii romantici de la începutul secolului al XIX-lea. Deși ne spune undeva că a fost atras de noutatea experienței și de prilejul de meditații ce i se  oferea, Byrd își mărturisește solidaritatea cu oamenii,  sentimentul de răspundere pentru ceilalți. Sentimentul acesta l-a împiedicat să accepte expediția de ajutor, atunci când zăcea intoxicat cu oxid de carbon, în coliba lui îngropată în gheață. Omul acesta a trăit patru luni de noapte polară în Antarctica, într-un post meteorologic înaintat. Singur este astfel, fără voia autorului, care e opusul unui orgolios, un elogiu al energiei umane, conștiente și responsabile. Experiențele ne sunt comunicate cu simplitate. E suficient să le comparăm cu acelea, înrudite prin dificultățile învinse și prin forța sufletească solicitată, ale lui Alain Gerbault, navigatorul singuratic, care a străbătut pentru prima oară Atlanticul într-un iaht. Orgoliul lui Gerbault transpare mereu, până la naivitate. Tonul, atitudinea sunt diferite la Byrd.  Relatarea lui are noblețe, pentru că arată ceea ce poate fi și ceea ce poate face omul. E unul dintre cazurile când nu se poate separa valoarea etică de cea artistică.

MAI  -  II: LOVITURA

Luna mai fu asemenea unei pietricele care se afundă încetul cu încetul în nisip, pe măsură ce înaintează marea. Zilele se iroseau pe nesimțite. Știrile, destul de rare, pe care le primeam de la Dyer, mi se păreau tot așa de îndepărtate și de străine ca unui locuitor al planetei Marte. Lumea mea era la adăpostul zdruncinărilor economice. La Postul Înaintat domneau alte legi. Dimineața, când mă sculam, îmi era de ajuns să spun:„Azi e ziua în care trebuie să schimb foaia barografului” sau: „Azi e ziua când trebuie să umplu cazanul cu combustibil”. Noaptea se instala de-a binelea. În ziua de 17 mai, o lună după dispariția soarelui, nu mai rămânea din amurg decât o dâră de lumină slabă care despica întunericul. În zilele în care vântul sufla de la miazănoapte sau de la răsărit, Bariera se prefăcea într-o umbră uriașă acoperită cu vrafuri de nori așezați unul peste altul...Astfel era noaptea polară, a cărei înfățișare funebră amintea Vârsta de gheață. Totul era nemișcat; nu se zărea nimic. Eram în inima tăcerii.


Din adâncul întunericului izbucni deodată frigul. În ziua de 19 mai, pe când îmi făceam plimbarea obișnuită, temperatura coborî la 65 de grade sub zero. (este vorba aici de zero grade Fahrenheit după sistemul american).Pentru întâia oară, încălțămintea pe care o purtam nu-și îndeplini datoria. Unul din tocuri se rupse și fui nevoit să mă înapoiez la cabană ca să-mi pun cizmele de piele de ren. Mi-a fost foarte rău în ziua aceea. Aveam junghiuri în tot trupul, ca și cum aș fi fost gazat și, de fapt, eram; când am cercetat a doua zi de dimineață burlanele de ventilație, am descoperit că țeava din afară era astupată cu gheață și cea dinăuntru asemenea, pe mai mult de trei sferturi din ea. A doua zi era duminică 20 mai. A fost ziua cea mai friguroasă de până atunci. Termometrul minimal a coborât până la minus 72 de grade F; termometrul de acasă, care însemna întotdeauna câteva grade mai puțin decât cel din apărător, arăta 74 grade F sub zero; cât despre  instrumentul din afară, acesta se oprise pe loc - uleiul, cerneala și glicerina fiind deopotrivă de înghețate. Când am aprins soba, aerul din rezervorul cu combustibil s-a dilatat cu atâta putere, încât uleiul a țâșnit jur împrejur. Ca să apăr rezervorul împotriva acestor diferențe de temperatură, l-am acoperit cu perna de cauciuc, care, dintr-o fericită greșeală, se strecurase printre lucrurile mele. La lumina lămpii, aburii care ieșeau din sobă și din țeava ventilatorului păreau că ies din două motoare puternice. Îmi chinuiam degetele pe termograf și mi-au trebuit ceasuri până să-l potrivesc. Combustibilul nu voia cu nici un chip să curgă din butoaie; a trebuit să aduc unul din ele în cabană și să-l încălzesc lângă sobă. Toată ziua am pus să ardă în tunel două sobe Primus.

Duminică am avut o convorbire prin radio; m-am chinuit un ceas ca să prind legătura; degetele îmi erau așa de înghețate de frig încât, în clipa când am prins Mica Americă, de-abia mai puteam învârti cheia. „Trimite pe Haines la aparat”, fu prima mea cerere. În timp ce Hutcheson alerga prin tunelurile Micii Americe în căutarea șefului meteorologist, m-am întreținut puțin cu Charly Murphy. Acolo nu erau decât 60 de grade sub zero. „Aici 72 de grade sub zero”, spusei eu. „Să le stăpânești sănătos!” fu răspunsul.

Apoi vocea veselă a lui Bill Haines răsună în receptor. Îi povestii întâmplarea cu termograful. „Același lucru ni s-a întâmplat și nouă. Se datorește desigur uleiului înghețat. Aș fi de părere să-l aduci în casă și să-l bagi în gazolină, ca să înlături orice urmă de ulei. Apoi, să-l clătești în eter. Cât despre cerneală, n-ar fi rău să-i mai adaugi puțină glicerină”. Bill era binedispus. „Urmează-mi pilda, amirale. În viața mea n-am avut o singură neplăcere cu instrumentele; taina este să ai un asistent ambițios și ascultător!”. Mă pufni râsul, pentru că știam, din prima expediție, prin câte a trebuit să treacă Grimminger, meteorologistul adjunct. Bill stătea liniștit cu spatele la sobă și căuta să-l convingă pe Grimminger cu cuvinte mieroase că datoria lui era să iasă afară în plină vijelie ca să înfigă un stâlp în zăpadă. Sau, altă dată, tânărul meteorologist stătea ântr-o groapă adâncă încercând să manevreze un teodolit și de-acolo, pe jumătate înghețat, transmitea prin telefon lui Bill, confortabil așezat la gura sobei, iuțeala și direcția vânturilor. În ziua aceea am dorit și eu să am un asistent care să se cațere sus pe anemometru, în locul meu. Poleiul adunat pe treptele de oțel îmi îngheța tălpile cizmelor de blană și frigul mă pătrundea până la oase. Îmi auzeam respirația trosnind în aer și plămânii, care îmi erau dinainte înghețați, păreau că se chircesc de câte ori răsuflam.

Aurora avusese rareori o strălucire mai minunată. Ceasuri de-a rândul a luminat cerul, ca într-un basm. Din când în când, curemurele de pe Barieră făceau un zgomot de detunătură. Limba îmi era umflată și mă ustura de atâta ceai fierbinte cât înghițisem, iar vîrful nasului îmi era umflat de frig. Eram sigur că un vânt puternic va izbucni din acest ger liniștit: m-am urcat pe acoperiș, am căutat câteva bidoane cu apă și le-am vărsat de-a lungul acoperișului. Apa îngheța pe măsură ce o vărsam. Gheața aceasta alcătuită ca un fel de pavăză peste zăpada înfrămădită.

La miezul nopții, când m-am urcat sus pentru observația aurorală, în clipa în care îmi treceam umerii prin ușa-oblon mi s-a tăiat respirația. Mi-am umflat plămânii, dar n-am simțit pătrunzând nici un pic de ae. Uimit și chiar puțin speriat, am coborât jos în cabană și am respirat adânc, apoi, oarecum îngrijorat și cu băgare de seamă, am urcat iar sus. Același lucru se întâmplă din nou: în clipa în care dădeam de aer, mi se tăia respirația. Îmi dădui seama care era cauza: un vânt ușor se ridicase de la răsărit; și când îmi sufla în obraz îmi tăia respirația. M-am întors și am respirat în mănușă; astfel am putut să-mi isprăvesc observația. Înainte de a coborî, am făcut o experiență interesantă. Am așezat termometrul pe o zăpadă și l-am lăsat acolo câteva clipe: am descoperit că temperatura de pe sol era cu 5 grade mai coborâtă decât cea de la înâlțimea instrumentelor. Pe urmă, pe când citeam în pat, mi-a înghețat un deget, cu toate că treceam tot timpul cartea dintr-o mână în alta, punând-o pe cea liberă la adăpost sub pătură.

Dinspre răsărit și în toiul frigului, izbucni vijelia. Sosi încetul cu încetul, ca și cum frigul ar fi atârnat prea greu, ca să poată fi urnit din loc dintr-o singură dată. În noaptea de 21 mai, barometrul începu să coboare. Când am ajuns sus, noaptea era neagră ca cerneala; tensiunea vântului precum și învălmășeala pe cer a norilor întunecoși arătau că un nou centru de furtună se pregătea. A doua zi de dimineață, fericit de a fi găsit un pretext pentru a nu ieși pe Barieră, am lucrat o bucată bună de vreme în tunelul de rezervă la lumina unei lumânări roșii, înfiptă într-o firidă de zăpadă. În ziua aceea am săpat cam vreo șase metri și jumătate, distanță pe care n-am mai depășit-o niciodată. Apoi m-am așezat pe o ladă și am privit lumânarea roșie care se desprindea așa de frumos pe albul neprihănit al zăpezii. În curând auzii cupele anemometrului care începeau să se clatine mai tare. Dându-mi seama că vântul se întețea, m-am urcat sus, să văd dacă toate sunt în regulă. E foarte ciudat să privești la începutul unei vijelii pe Barieră. Mai întâi începe  vântul. Apoi Bariera se deșteaptă din toropeală; și suprafața ei, care până mai adineaori părea tare și lucioasă ca metalul, vezi că deodată începe să se miște ca o mare furtunoasă. Uneori, când viscolește puternic, nori de zăpadă sunt împinși pe Barieră și aruncați în aer la înălțimi de zeci de metri. Alteori lucrurile se petrec mai domol. Simți că totul începe să alunece. Aerul începe să trosnească din cauza cristalelor de gheață care sunt puse în mișcare. Foarte repede, cristalele încep să năvălească cu putere, ca marea, când se întinde fluxul și îți acoperă cu repeziciune întâi picioarele, apoi gleznele, apoi trupul și în sfârșit se urcă până la gât. Mi s-a întâmplat să umblu prin vijelii atât de puternice, încât nu vedeam la un metru; în schimb, zăream stelele deasupra norilor de zăpadă. Spirale de fum învăluiau stâlpul anemometrului, când am isprăvit cu inspecția. Am controlat ușa-oblon și, ca un marinar care se pregătește de vreme rea și care știe că vaporul lui e bine pregătit, am coborât în cabană ca să aștept sfârșitul furtunii. Acolo în adăpost, sub coaja Barierei, viscolul nu mă putea răzbi; totuși zgomotul se auzea.. Vântul șuiera prin ventilatoare și scutura burlanul sobei cu atâta putere, încât am crezut că era gata să-l smulgă din loc; pe acoperiș se auzeau lovituri ca de ciocan și aerul din cabană era aspirat de puterea vântului. Un curent se strecurase prin tuneluri și prin cabană. Lumânările clipiră și se stinseră. Nu mai ardea decât lanterna de furtună.

Chiar așa nu-mi dădui seama de grozava dezlînțuire a elementelor până în clipa când mă urcai sus pentru observația meteorologică. Când am deschis ușa-oblon, vântul m-a împins cu puterea unui perete mișcător. Între oblon și termograful de afară erau numai câțiva pași - dar mi se păru că erau kilometri. Vântul azvârlea zăpada peste mine și mă luptam cu el ca împotriva valurilor. Nici o noapte nu mi s-a părut mai întunecoasă. Raza lămpii de buzunar înghețase pe loc; nu-mi puteam vedea mâna în fața ochilor. Hainele îmi erau împietrite de zăpadă când am coborât jos în cabană. Am avut simțământul că se întâmplase ceva în lipsa mea, însă nu-mi dădeam seama ce. Era mult mai frig ca înainte. Focul se stinsese, cu toate că rezervorul cu combustibil era încă pe jumătate plin. M-am gândit că, pesemne, întorsesem din greșeală maneta, înainte de a ieși afară; dar când am aprins un chibrit în fața țevii, curentul îl stinse numaidecât. Vântul, desigur, stinsese focul. L-am aprins din nou și l-am supravegheat.

Furtuna se prefăcu în vijelie. Zgomotul antenei de radio și bătaia sârmelor de la anemometru îmi aminteau zgomotul furtunii în catarguri și în pânzele corăbiilor. Penița care arăta direcția vânturilor încremenise pe foaie; desigur că din cauza zăpezii adunate se făcuse un scurt-circuit pe contactele electrice. Mi-am dat seama că nu era nimic de făcut și am lăsat instrumentul în pace. Mai sunt și alte feluri de a afla direcția vânturilor; am legat o batistă de vârful unei prăjini de bambu, și am strecurat-o afară prin ventilator; cu ajutorul unei lămpi, puteam vedea în ce direcție flutura batista. Am făcut treaba asta la fiecare ceas, însemnând toate schimbările de direcție pe o foaie de hârtie. Pe la ora nouă dimineața, mi s-a urât cu aceste observații prin periscop. Dacă aveam de gând să mă culc și în același timp să păstrez legăturile cu meteorologia, nu-mi rămânea altceva de făcut decât să curăț punctele de contact.

Viscolea puternic. Bariera părea zdruncinată din temelie și era atâta zgomot de parcă stătea să se năruie lume întreagă. De abia am putut împinge ușa oblon. În clipa când am deschis-o, am fost orbit de zăpadă. Am ieșit afară târâș, agășându-mă de clanța ușii, ca să-mi asigur mișcările. Apoi am trântit ușa la loc, nedorind să-mi văd locuința umplută de zăpadă. Nu se zărea nimic. mii de zobi de gheață îmi biciuiau obrazul; nu puteam nici măcar să răsuflu, fiindcă zăpada îmi astupa gura și nările. M-am târât de-a bușilea până la anemometru, de teamă să nu fiu azvârlit jos; o singură greșeală și eram pierdut.

Am găsit cu ușurință stâlpul, după ce, e drept, m-am lovit de el la cap. Am izbutit să mă cațăr sus, cu toate că mii de stafii trăgeau de mine și-mi băgau degetele în ochi. Dar n-am putut face nimic. Pe măsură ce curățam punctele de contact, zăpada le acoerea din nou; afară de asta, cupele se învârteau așa de repede, încât aș fi putut să-mi las acolo câteva degete. Când am coborât, m-am simțit deodată azvârlit în aer, fără să am putința să-mi stăpânesc mișcările. Ușa-oblon era complet îngropată în zăpadă când am regăsit-o, după ce am zgâriat zăpada în câteva locuri cu mănușile mele îmblănite. Am tras de mâner, întâi cu o mână, apoi cu amândouă. Nu se clintea. „Na-ți-o bună”, mî gândii. Se vede că zăpada o fi înțepenit colțurile. M-am așezat alături de oblon, mi-am adunat puterile și am tras cât am putut de tare. Ar fi fost tot așa de urșor să încerc să mișc din loc Bariera.

Mărturisesc că mă apucă groaza. Sângele rece mă părăsi. M-am năpustit ca un nebun pe acel metru pătrat de lemn și l-am lovit cu pumnii, cu nădejdea de a dezlipi zăpada înghețată; apoi m-am culcat pe burtă și am tras de mâner până ce mi-au înțepenit brațele de frig și de oboseală. Atunci, vârându-mi capul între coate, am repetat de zeci de ori.„Ce tâmpit, vai, ce tâmpit am fost !” Săptămâni de-a rândul m-am apărat împotriva primejdiei de a nu rămâne închis în cabană; și acum era închis afară; nu mi se putea întâmpla nimic mai rău. Mai ales că sub hainele apărătoare de vânt n-aveam pe mine decât pantalonii și o scurteică de lână. La două picioare sub mine se găseau adăpostul, merindele, căldura, instrumentele, toate mijloacele de a mă păstra în viață. Toate acestea erau alături, dar eu nu aveam putere să le ating.

În regiunea Antartică, vijelia are ceva sălbatic și aproape de neânchipuit. Nu se poate măsura după însemnările anemometrului. E cu totul altceva decât o furtună puternică; e un zid care înaintează și care te izbește ca un uragan. Toată masa aceea se abate asupra ta ca asupra unui dușman. Nu mai ești decât un lucru de nimic care se târăște pe o lume zdruncinată din temelii; nu mai auzi, nu mai vezi nimic și de-abia te mai poți mișca.  Plămânii se străduiesc să aspire aerul și creierul parcă âți este zdruncinat. Nimic pe lume nu-l face pe om să se simtă mai părăsit și mai singur.

Traducere de Adina și Barbu Brezianu

- va continua -

NOAPTE BANALĂ de Mihu Dragomir

NOAPTE  BANALĂ de Mihu  Dragomir Băusem prea mult în noaptea - aceea... Era ora când totul ți se pare posibil, chiar și învierea din morți, chiar și schimbarea amintirilor pălite. În mine se deschideau și se-nchideau într-una porți, scârțâind între renunțări și ispite. Era ora când totul ți se pare simplu și posibil, când crezi că un singur cuvânt spulberă toate argumentele și nehotărârile celorlalți, și totul îți apare clar și categoric, ca într-o operă desăvârșită de artă. Ce operă de artă poate fi mai desăvârșită decât dragostea ? Ce om n-a încercat să facă din ea opera vieții lui ? Am spus și eu vorbe mari despre dragoste, m-am simțit și eu pur, vorbind despre dragoste, am suferit uneori nebărbătește - crezând, instinctiv, că lipsa de demnitate este ultimul atu în acest joc necruțător.- Există destule grilajuri de care mi-am rezemat fruntea înfierbântată, încercând să-mi dau seama dacă iubesc cu adevărat sau sunt numai ridicol Exista pe undeva și un cavou, unde am intrat - în respectul legilor tenebroase ale romantismului, jurându-mi iubirea în cadrul necesar al veșniciei. Exista prin cărțile mele și ale altora, o puzderie de flori presate, versuri mâzgălite în tren, scrisori cu vorbe călcate în picioare, fotografii la minut, bilete de cinema și note de plată de prin crâșme periferice, păstrate ca un fel de invitație la nuntă, tot arsenalul pueril adunat într-un sfert de veac de maturitate, minciuni și speranțe. Am fost totdeauna desuet și prăpăstios, continuam să-mi caut Marea Iubire chiar când îi simțeam sărutarea, tăcerea îmi părea o catastrofă, și-mi ucideam iubirea, căutând-o strofă cu strofă. Băusem prea mult în noaptea aceea și răstimpul ultimei luni îmi apărea lung ca moartea. O lună - fără vinul catifelat al mâinilor ei. O lună - fără bolțile înnoptate ale ochilor ei, O lună - acoperiți de țărâna despărțirii. O lună - de când nu mai știam nici noi de ce ne despărțisem. Poate în mine nu era decât disperata îndoială de a nu fi îngropat un trup încă viu. Dar nu: știam că totul mi-e în putință, și numai sunetul glasului meu va destrăma distanța dintre moarte și viață. dacă ar fi cunoscut telefonul, romantismul n-ar mai fi cunoscut poezia îndepărtării. Dar eu îl aveam, alături, semn negru al magiei, într-o lume stăpânită de cifre, trebuia să pronunț doar unul din nenumăratele numere, aliniate mut în cartea de telefon, ca niște morminte închizând tot atâtea destine. Un număr indiferent, dar miraculos, prin mijlocirea căruia distanțele piereau, și eu auzisem - o, de câte ori !- glasul abisului în care mă arucasem. Poemul s-a închinat de mult în fața prozei, dar băusem prea mult în noaptea - aceea pentru a mai distila nuanțele poeziei. E ora când totul ți se pare posibil și am rostit numărul magic. Și un glas, nu al abisului meu, ci al destinului, mi-a răspuns, ușor plictisit: - S-a mutat de aici, imediat după căsătorie... Noaptea își sugrumase propia magie. Ce operă de artă poate fi mai desăvârșită decât dragostea ? Ce om n-a încercat să facă din ea opera vieții lui ? Pe firul telefonului se auzea doar un țiuit venit din marile singurătăți și energiile mele supranaturale cu care crezusem că pot învia și morții s-au întors asupra-mi, într-o ploaie întunecată. S-a mutat...Deci și iubirile se mută ! Trec de pe o stradă pe alta, dintr-un oraș în altul, sau, și mai simplu, dintr-un pat în altul. Iubirea mea nu era moartă, doar se mutase. Și de ce nu ? Si fluviile își mută albia, și pământul își mai schimbă orbita, chiar metagalaxia își mută hotarele. Să se mute, deci, și iubirile, o dată, sau de mai multe ori pe an, cărând în camioane sau simple valize boarfele trecutelor nopți de dragoste ! Să se mărite cu fastul cuvenit, ștergând cu lămâița urma vechilor săruturi. Așa cum se nasc și mor, trebuie să urmeze și ele ciclurile vieții, să sufere, să slăbească, să prindă grăsime, să înseteze, să sângereze, să se bucure de-o haină noua, - ca toți oamenii. Eu o credeam îngropată de vie și, la ora când totul ți se pare posibil, voiam să o readuc în lume, în lumea concreta a telefoanelor, autobuzelor, restaurantelor, voiam să înving moartea - și puteam s-o înving ! - moarte ce-mi zvâcnea, vie, sub tâmple. Dar iubirea nu murise. Se mutase la altă adresă Și, față de acest simulacru de moarte, magia mea era neputiincioasă. Nu murise. Îăi schimbase numele, al ei și al străzii, și, față de această parodie de moarte, nici măcar faptul că băusem prea mult în noaptea - aceea nu mai avea vreo putere. Doar, pe firul telefonului, un țiuit venit dim marile singurătăți și un gust putred pe buze. Eram, ca întotdeauna, desuet și prăpăstios, lipsit de sensul elementar al lucrururilor, sau poate prea cufundat în sensul elementar al lucrurilor. Era ora când totul ți se pare posibil, chiar și un infinit limitat, chiar și o iubire trecătoare. În mine se deschideau și se-nchideau într-una porți, scârțâind între renunțări și ispite.

VASILE ALECSANDRI - OMAGIU

21 iulie 1821 - 22 august 1890 DE  CE  CREZI  ÎN  POEZIE.... de  Vasile  Alecsandri De crezi în poezie, În sfânta armonie Din boltele cerești, Când noaptea-nseninată Lucește-ncoronată De stele ce iubești; De crezi în tinerețe, În gingașa frumsețe Ce-aprinde dulce dor, Și-n tainica uimire Ce-nsuflă-a ta privire, O! scumpul meu odor! De crezi în al tău frate, În suflete curate, În cer, în Dumnezeu... Precum eu cred în tine Ca în cerescul bine, Crede-n amorul meu. 1845, Blânzi

Nata Vi

COPIII ȘI CĂRȚILE - Pictură

James Sant.-  Portretul surorilor Russell -  1858











Gorokhov Ivan Lavrent'yevich.










Gorokhov Ivan Lavrent'yevich.










Ida Vaughn - Joaca „de-a școala”










Laura Muntz Lyall










Bogdanov-Belsky -  Pentru o carte.










Renoir Pierre Auguste. - Portraits of Two Children










Albert Samuel Anker.- Băiat și fetiță cu o carte










Harold Anderson.









L. O.  Pasternak










Pictor anonim - Școala poloneză sec. XIX










Ivan Kramskoy.











Adolphe Williams Bouguereau. - Mica școlăriță  1868










Keyser  de Nicaise - 1840










Jean Frederik Pieter Portielje.










Edelfelt Albert (Gustaf Aristides). - Buni prieteni
(portretul este al surorii artistului, Bertha Edelfelt)











Adolphe Williams Bouguereau. - Cartea cu povești -  1877










Etienne Adolphe Piot.










Pierre Carrier-Belleuse.- Lectura











Leon Emil Caille.










Adolphe Williams Bouguereau. - O lecție grea











Adolphe Williams Bouguereau.