Un afiș uzat, găsit într-o carte, mi-aduce aminte de teatrul vechi și
de actorii lui, și mă gîndesc cu ce plăcere mergea lumea la teatru pe
vremea aceea, cînd toaleta era de rigoare și cucoanele se găteau ca de
bal, ca să vadă și să fie văzute.
Era o întrecere între frumoasele de atunci, și pregătirile începeau
cu ceasuri înainte. Părul era pus în papiliote de dimineață, fierele de
frizat pentru zuluf uri, cari se purtau de-a lungul tîmplelor, stau gata
la locul lor. Inelele scumpe, cerceii și brățările erau scoase din
bisactele, rochiile încercate și potrivite, și slujnicile gata, care
c-un ac în mînă, care cu o sponcă, care cu pămătuful de pudră.
Și toaleta începea în fața oglinzei, ochii vioi se aprindeau de
plăcere, sprinceana se arcuia cu negru, gura se rumenea de trandafiriu,
unghia se împurpura de carmin și dinții își încercau fildeșul, schițînd
surîsuri nevinovate. Apoi părul, cu pieptănătura lui complicată, o dată
așezat, puful stîrnea un nor alb de pudră, și umerii și sînul deveneau
mai albi, colțul urechei se rumenea și el cu un pic de roz, smaraldele
aruncau sticlirea lor verde, rubinul lăsa un picur de sînge pe un deget,
egreta de diamant tremura în păr, mătasa foșnea, și cînd mănușele erau
puse, binoclul și evantaiul luate, cupeul ce aștepta la scară huruia pe
lespezi și urca dealul Copoului, unde era teatru de atunci.
În curtea largă, echipaj lîngă echipaj se rînduia frumos, viziteii
își trăgeau glugele peste cap, și de-ar fi nins ori de-ar fi plouat, de
se juca comedie sau drama cea mai lugubră, dacă se asasinau regi ori
înnebunea vreo eroină, ei încremeneau pe capră, făcîndu-se una cu
trăsura, nepăsători de-atîtea fantastice peripeții.
Și înăuntru, chilioarele mici cu marginea de catifea purpurie se
umpleau una după alta, împrăștiind toate miresmele, frumoasele apăreau
cu pieptănăturile lor arhitecturale, pietrele sclipeau, umerii mai albi
ca dantelele păreau ninși, mîni grațioase se plecau peste balustrade,
capete se învecinau surăzîndu-și și nelipsita orchestră cu alămurile ei
ataca zgomotos eterna partitură. Poete et paysan.
Antractele erau lungi, și lumea se vizita din lojă-n lojă, își
întorcea vizitele, cornetele cu bomboane și tăvile cu înghețate apăreau,
și gurile mîncînd lucruri dulci își spuneau poate vorbe amare cu cel
mai grațios surîs.
Așa mergea lumea pe atunci la teatru, nu ca astăzi. Și actorii de pe
vremea aceea își dădeau toată osteneala și nu erau ocoliți, deși trupele
străine nu lipseau, precum nici impresarii care știau afacerile de aur
ce se puteau face în Iași.
Și zidul cortinei o dată ridicat, rampa tainic învăluită, iată
măștile vechi și triste, regii detronați, amorezii oftători, lumina de
foc bengal de pe morminte, Don Josè care iese dintr-o trapă pîn'la
mijlocul trupului și cere răzbunare, și iată și Cucoana Chirița și toți
eroii și eroinele uitați acuma ai lui Alecsandri, întrupați în ființa
lui Bălănescu, cel mai iubit între toți, veșnic răsplătit de aplauze și
adorat de mulțime. Era de ajuns să apară cu înfățișarea lui bachică,
peste măsură de gros, cu burta lui balonată, ca zîmbetul să cîștige lojă
cu lojă, scaun cu scaun, pînă în înaltul galeriilor, și teatrul să se
prefacă într-o gură imensă care rîde. Și iată Luchian, cu fața lui
simiescă și iată tragicul Gallino, ce clătina veșnic din cap ca o potișă
chinezească.
Acolo am văzut pentru întîia dată și pe Aristița Romanescu jucînd cu veselul Hasnaș, în Angelo Malapieri.
Hasnaș ținea pe atunci rolurile de amorez și juca dramă. Era subțire
și zvelt, și glasul lui avea un timbru neobișnuit de simpatic.
Dar într-o zi, o flacără alergă sub streșini, fumul și scînteile au
umplut aerul, decoruri și costume, spezi și pumnale de lemn, chivere și
coroane de carton, lemnărie și tencuială, toate au căzut la pămînt și
s-au prefăcut în cenușă.
Zidurile singure au rămas, decoruri triste, și între ziduri,
ici-colo, urme din chilioarele cu balustrade de pliușă roșă, unde atîtea
guri frumoase au surîs, atîtea capete grațioase s-au înclinat și atîtea
binocluri au cercetat, căutînd o față cunoscută, un profil iubit.
Apoi ploile și zăpada au căzut peste ziduri, ruinele au stat o bucată
de vreme în fața soarelui și a lunei, și într-o zi, în căsuțele din
dosul teatrului, ce rămăseseră neatinse de puterea flacărei, s-a stins
și actorul cel mai adorat al mulțimei.
Într-o odăiță scundă, joasă în tavan, cel ce stîrnea rîsul tuturora,
cu o lumină aprinsă la căpătîi, după ce murise de atîtea ori, își dormea
acum somnul cel din urmă.
Mîni grațioase și înmănușate puteau să bată și să cheme, căci mortul ar fi rămas surd la aplauzele atît de iubite într-o vreme.
O mască tragică, lipsită de carminul întineritor și de pudra
dătătoare de aparențe, care era Madame Lașcu, apăru într-un gang, desenă
o siluetă neagră și dispăru. Fața-i era plînsă de adevărate lacrimi, și
nu de lacrimi de cabotină, iar el, în sicriul de lemn, pentru cea din
urmă oară mă făcu să zîmbesc printre lacrimi, căci din ființa lui, la
lumina aceea, se vedea aproape numai pîntecul enorm boltit peste sicriu
și vîrful picioarelor micuțe, fața fiindu-i acoperită.
Apoi și zidurile au dispărut, cum toate sunt menite să dispară.
Viața s-a reînnoit, și cele cîte au fost ni se par acum triste și
ofilite ca și afișul acesta vechi, care poartă data unor zile ce nu mai
sunt.
