TOT N-A MURIT IN TINE VISUL de Dumitru Dumitrica O, dup-atata timp amar Care-si trecu prin noi abisul, Iubito, tot mai porti un har, Tot n-a murit in tine visul Doar el cu gandul ne mai leaga, In largul lumii, necuprinsul... Prin soarta-atata de pribeaga Tot n-a murit in tine visul. Numai speranta ne-a ramas Pe-al ratacirii drum, prescrisul... Si-n al tristetii palid glas Tot n-a murit in tine visul... Ingerul lui ramas cu tine Re-nvie-acelasi dor, nestinsul... Cum din vecie timpul vine, Tot n-a murit in tine visul.... |
duminică, 24 iulie 2016
TOT N-A MURIT IN TINE VISUL...- de Dumitru Dumitrica + Joshua Bell /Ladies in Lavander
vineri, 22 iulie 2016
POEZIE POPULARA - de Ioan Barac (1776 - 18480)
POEZIE POPULARA
de Ioan Barac (1776 - 18480)
Dorit-am de măritat
Ca să-mi capăt un bărbat
Mai nimic nu mi-am fetit
Bată-l piatra de iubit !
În brață m-au aruncat,
Bată-l piatra de bărbat,
Pînă-n gît m-am îngropat.
Unde-s acum fetele
Să-mi jelească zilele ?
În ce grijă m-am băgat
Bată-l scîrba măritat !
Că mi-au dat dorul de cap,
De bărbat nu pot să scap.
O, dragă luniță,
Varsă-mi luminiță,
De sus peste mine
Caută cu bine,
Că-mi e săgetată
Inima mea, iată
Eu mă rog de tine
Scapă-mi pe mine
Dintr-o zăpăceală
Care cu greșeală
Mi-au fermecat firea
Și toată simțirea.
Lună strălucită,
Însă cu oftare,
Te rog foarte tare
Să-mi iai o durere,
Dacă ai putere,
Ce mă bîntuiește
Inima-mi căznește
Și trage să moară
De-un ochi de fecioară,
De care deodată
Fusă deochiată ;
Însa ea nu știe
Că ce-mi este mie.
|
GLASUL INIMII - de Liviu Rebreanu
Batran cu pipa - desen de George W Lambert
Spre seară, așa când se împreună ziua cu noaptea, Codrea obișnuiește să se așeze pe pragul tinzii, să-și vâre luleaua de lut roșcat între măsele și să se certe cu baba.
— Hm... Măă... Ce știi tu și cu feciorii tăi ?... Voi toți împreună nu faceți cât o ceapă degerată...
Baba îi cunoaște năravul și nu prea îl ia în seamă. Sprintenă ca o fată mare, cu zbârciturile obrajilor rumenite de bujală, se învârtește pe lângă vatră, dă încoace, dă încolo, și-n cele din urmă răstoarnă pe crupător o mămăligă aburoasă.
Iar atunci și Codrea încetează cu cearta, se mulcomește. Își ascunde luleaua în chimir, se trântește bodogănind pe laviță, își face cruce de trei ori, creștinește, și prinde a îmbuca tihnit și cu chibzuială. După cină umflă iar luleaua, scormonește din foc un cărbune potrivit, pâcâie voinicește de câteva ori slobozind fuioare groase de fum alburiu pe gură și pe nas, și pe urmă se lungește în pat.
Într-un târziu întreabă tărăgănat, cu glas moale:
— Măi babă !...
— Haba, ghiujule ?
— Hm... da ce-o mai fi făcând Ionică ?... Hai ?
— Păi, Dumnezeu știe, măi moșnege...
— Da oare n-o fi flămând ?
— Bunul Dumnezeu știe, că el ne poartă de grijă la toți... Codrea se ridică repede, înțepat, scoate luleaua din gură și se uită lung și îngâmfat la babă. Pesemne nu-i sunt pe plac răspunsurile astea în doi peri. Buzele i se mișcă țicăind, ca și când ar bolborosi ceva, dar pe urmă se lasă iar pe spate și nu rostește nici o vorbă. Cu ochii întredeschiși, împăienjeniți, privește cum clipocește jăraticul în vatră și nici nu bagă de seamă că luleaua îi scapă dintre dinți... Un horcăit rar, ușor cutremură tăcerea bordeiului. În cenușă, tăciunii mocnesc înăbușit. Un greier rătăcit se tânguie sub fereastră. Un câine latră răgușit undeva, departe... Baba Firoana se apropie tiptil de moșneag, îngrijorată să nu-l trezească, și-i dezleagă opincile...
Așa-i Codrea de-o vreme încoace. S-a obișnuit cu răsfățatul și gogolirile babei, ca copilul din leagăn cu țâța.
O jumătate de veac au petrecut în căsuța aceea dărăpănată, cu acoperișul peticit, țuguiat, pitulită sub coasta de molifți din capul satului. Și au trăit... Au trăit și mai bine, și mai rău, dar mai mult tot bine. Baba se simțea mai prostică, mai tare la cap, și nu prea i se împotrivea. Își călca pe inimă, chiar dacă nu i se părea ceva, și-l lăsa să se sfarme el din gură, să hăpăiască până s-o sătura. Numai câteodată îi treceau sulițe reci prin inimă și o podideau lacrimile... atunci când Codrea ocăra prea rău copiii... O durere năvalnică țâșnea din sufletul ei obidit, sângele începea să-i zvâcnească mai puternic în vine, fața ei pocită, gălbejită de vârstă și necazuri, ca frunza veștedă, se îmbujora de milă și de mânie, și ar fi fost în stare să-l și blasteme...
Dar tot nu putea. Vorbele întretăiate i se muiau într-un plâns amarnic. Iar Codrea se cătrănea, că de ce își mănâncă ea zilele pentru niște copii ca aceia. El nu-i putea vedea-n ochi de urâți...
Era un moșneag sfătos Codrea, un moșneag înalt și drept ca un steag, cu ochii albaștri de femeie, limpezi și adânci. Două cete de cute mărunte îi porneau de pe opcina obrajilor și alergau de-a valma, încrucișate și încolăcite în sus, spre gropile ochilor, și-n jos, spre colțurile gurii, unde apoi se pierdeau în desișul perilor bătuți de brumă. Pe umerii lui lați și ciobănoși apăsa povara celor șaptezeci și doi de ani. Odinioară Codrea credea că n-o să îmbătrânească până-i Prut și Siret, așa era de zdravăn și de voinic. Pornirile zvăpăiate ale tinereții îl mânau tot înainte și-i dădeau puteri de uriaș. Un vuiet îi răsuna mereu în urechi, o învălmășeală de glasuri asurzitoare...
răcnetul luptelor vieții. Și-i plăceau glasurile acelea încâlcite, îl fermecau și-l întărâtau. Se încumeta să se arunce tocmai în mijlocul vârtejului de trudă și sau să-l spargă, sau să se prăpădească.
Doisprezece ani a slujit pe împăratul ca toboșar. A colindat câte țări și mări, s-a bătut cu “pământezul”, cu “burcușul”, o dată a fost și prizărit printr-un picior. Dar nicicând nu și-a pierdut voioșia. Numai în noianul primejdiilor i se revenea sufletul.
Pe urmă a venit acasă. Ce odor de fetișcană mai era pe atunci baba asta Firoana !... Și pe urmă a avut copii, i-au năpustit neajunsurile. Pâinea ce-o mânca era străbătută de sudorile muncii necontenite. Truda și zoala îi mistuiră puterile și pofta de viață. Seara, toropit de greutatea nevoilor, de multe ori gemea, urla de cruzimea traiului. Fiecare an, fiecare zi trăgea câteo brazdă pe fața lui Codrea...
Dar au trecut toate, repede, ca și cum trece puhoiul. Copiii și-au căpătat aripi, s-au dus care-ncotro, și Codrea a rămas iar singur cu Firoana.
Puterile însă îi erau acuma sleite de crâncenia vremii. Mintea începea a-i zburda copilărește. Uitase multe din cele ce a pățit. Numele tovarășilor de la oaste, al orașelor, al superiorilor s-au șters din creieri. Unele visuri parcă le-a trăit aievea, unele întâmplări trăite parcă numai le-a visat. Vremea încurcă firele amintirilor și le învâltorește după placul ei.
Astăzi Codrea nu-și mai aduce aminte că a fost toboșar. Nu, nici vorbă. Grenadir a fost, sau călăreț, dar totuși parcă grenadir.
Și ce dragă i-a fost lui oastea ! Acolo și-a prăpădit floarea vieții, acolo a dus traiul cel mai fără griji, cel mai ușor. O căldură priincioasă îl copleșește când se gândește la vremurile acelea.
Închipuirea îi zboară vioi, grămădește întâmplări poznașe, răscolește și amestecă lucruri nemaipomenite. Nici stăvilile vremii, nici prăpastiile mărginirii nu o pot opăci în avântul ei năprasnic.
— Hm... Măă... Ce știți voi ?... Eu, când eram în oaste, mă !...
Aia era oștire, nu ca azi...
O umbră de surâs batjocoritor se leagănă pe buzele lui supte.
Bulbii ochilor îi năvălesc în afară. Obrajii se rumenesc în pripă.
Și semeț, cu glas trufaș, înălțat, povestește:
— Eram odată, mă, cu domnul căpitan al nostru... cu domnul căpitan Carlup... Așa, așa, Carlup îl chema... Eram în lagăr, mă, la pământez... Și iată că ne pomenim, mă, că ne atacă dușmanul și cât ai bate-n palme ne fură toți boii de la companie...
Hei, să fi văzut voi atunci pe domnu căpitan ! Era negru de supărat, mă, mai negru ca sumanu ăsta de pe mine... Hm...
Și mi-era milă de domnu căpitan, că era om bun, Dumnezeu să-i dea sănătate, de mai trăiește... Și mă pun eu, mă, și-mi acăț pușca pe umăr, și mă duc, bre, mă duc până ce dau de vrăjmași într-o poiană. Da erau mulți, mă... erau ca vreo cinci sute. Nu zic eu nimica, dar mă iau frumușel și m-ascund după o tufă. Și-ncep a trage, băiete, și trag, și trag, și trag... Și deodată văd, mă, că se sperie dușmanii și o apucă la fugă, mă, de se hurduca pământul sub picioarele lor... Da bucuria lui domnu căpitan când și-a văzut iar boii ! Măă ! Era cât p-aci să mă înghită de voios... Și deodată își descinge sabia și mi-o dă mie.
, , Na, Costică ! zice. De-acu înainte tu ești comandantul companiei !...” Așa, zău, mă... Ia vezi așa, dragii mei !...
O clipă pare că-i alt om. O undă de lumină senină plutește pe fața lui brăzdată. Se uită împrejur și-și întinde fălos ciolanele... Apoi, deodată tresare buimăcit, ca zguduit dintr-un vis. Își trece palmele peste frunte, ca și când ar vrea șă împrăștie de-acolo niște gânduri posomorâte. Un văl întunecat de tristețe joacă înaintea ochilor lui... Bag seamă, îi vin în minte feciorii și-i e rușine.
Șapte feciori a avut Codrea, ca șapte feți-frumoși. Și toți șapte l-au făcut de rușine, toți șapte au fugit de la oaste, parcă a fost înadins. Să fi fost oricât de prăpădiți, oricât de becisnici, numai asta să nu i-o fi ticluit. Ce-i pasă lui c-au fost harnici, agonisitori, că s-au așezat bine, că și-au găsit neveste și frumoase, și lăptoase ? L-au făcut de râs, l-au făcut de comedie la lume, fugind de la oaste. Și din pricina asta lui Codrea îi erau urâți, ca și când nici n-ar fi fost odraslele lui.
În sfârșit i-a mai rămas unul, Ionică. Acesta era mezinul. Și a fost băiat bun totdeauna. I-au plăcut de mic copil poveștile ostășești. Asculta totdeauna cu ochii scânteietori cuvintele lui Codrea... Într-însul își pusese el toată nădejdea.
Dar iată că într-o seară, tocmai când se ciondănea cu baba, după cină, se aude un bocănit lin, slab, în geam. Codrea pășește liniștit la fereastră și întreabă:
— Cine-i ?
— Eu...
— Care eu ?
— Ionică...
Mustățile moșneagului se zvârcoliră fioros de câteva ori, parcă le-ar fi smucit o mână vrăjmașă nevăzută.
Pe urmă iar întrebă:
— Ai fugit ?
— Am venit...
Dintru-ntâi, îi veni să-l gonească de lângă casa lui, să-l alunge în lume, ca să nu-i mai auză nici de nume. Dar privirea lui încruntată rătăci spre babă. Nemișcată, cu doi picuri mari în colțurile orbitelor, ea nu îndrăznea nici să crâcnească. Dar durerea și iubirea ei mută îl înmuiară. Se scărpină în ceafă, înjurând printre dinți, ș-apoi se trânti pe pat și tăcu toată seara.
Ușa se deschise scârțâind și intră Ionică, smead, pleoștit, destrămat, ca o stafie. Se lăsă încetinel pe vatră, lângă foc, și rămase acolo, tăcut, multă vreme. Baba, mototolită într-un ungher, plângea cu sughițuri. Apoi, Ionică își sprijini capul în podul palmelor și începu să se jelească.
— Mi-era dor de-acasă... Că acolo-s numai străini, și străinii sunt răi, și nu le pasă de durerea ta, și te asupresc, și te batjocoresc, și...
Glasul lui, întrerupt când și când de sughițele bocite ale babei, răsuna duios în liniștea nopții. Codrea însă nu auzea nimic. Cu mâinile împreunate pe piept, zăcea neclintit, ca un mort. Iar după ce isprăvi feciorul, se întoarse către perete și zise aspru, poruncitor:
— Apoi mâine dimineață să te duci înapoi !...
În zori, când căscă ochii, văzu pe baba Firoana, cu ochii înecați în lacrimi, zgândărind la foc, în vatră. Codrea se uită repede împrejur.
— S-a dus ?... gâlgâi răgușit.
— S-a dus.
O fulgerare dureroasă i se înghesui prin inimă, un val rece îl zgudui prin tot corpul. Vru să spuie ceva, dar nu putu scoate nici un glas omenesc. Numai un hropăit lung îi izbucni din adâncul sufletului.
În bezna ființei lui tulburate se petrecu atunci o schimbare mare, nelămurită. Se zbătea cu o droaie de gânduri și nu le putea desluși. Și din frământările astea mute izvorâră deodată doi stropi argintii, care se rostogoliră repede peste cutele feței, la vale. Iar stropii îi ardeau pielea, îi ardeau sufletul.
E cam mult de-atunci. Acuma Ionică e însurat... însurat bine, ca și ceilalți șase. Codrea însă a slăbit rău. De-abia mai poate ieși câteodată din bordei. Și-l mănâncă și tusea. Dar sufletul lui e tămăduit. Nici o grijă, nici o supărare nu-l mai necăjește.
În sărbători, când e vremea bună, iese în grădiniță, sub un paltin bătrân ca și dânsul, și povestește vecinilor, care se strâng bucuroși în jurul lui... Le povestește pățanii năzdrăvane de pe vremea când slujea la împăratul...
— Hm... Măă... Am fost noi odată la manevre, mă, da departe, tare departe... Am umblat atunci și pe la marginea pământului... Da-i frumos pe-acolo, bre... e numai nisip... nisip mărunțel-mărunțel ca macu... Hm... Așa, mă !...
Liviu Rebreanu 1885 – 1944
joi, 21 iulie 2016
Muza - de Benjamin Fondane
sâmbătă, 16 iulie 2016
MOLDOVA LA ANUL 1821 - de Vasile Bob-Fabian
| ||||||
GEOGRAFIA TINTIRIMULUI - de Vasile Bob-Fabian
|
marți, 5 iulie 2016
CEAMAIFRUMOASA de Radu Carneci
CEAMAIFRUMOASA
de Radu Carneci
Ea era, Ceamaifrumoasa,
eu am fost Celmainebun,
si astazi iata cum apun:
suflet, sange, spaima joasa -
ea era cea mai frumoasa !
Eu am fost Celmainebun:
in genunchi rugam o piatra,
inima-mi murea curata
si-astazi iata cum apun -
eu am fost cel mai nebun !
Astazi iata cum apun -
cine-o sa ma planga, oare,
ochii verzi de cer, odoare,
peste mine lin rasun' -
astazi, iata cum apun !
Suflet, sange, spaima joasa
m-au purtat prin cer si iad.
Si-acum clipele ma scad:
suflet, sange, spaima joasa -
ea era Ceamaifrumoasa !...
|
PORTRET CU CIRESE LA URECHI - de Ana Blandiana
|
NU - de Adriana Badita
|
duminică, 3 iulie 2016
SA NE AMUZAM CU PICTORII ROMANI
Atacul de la Smardan - de Nicolae Grigorescu (1838 - 1907)
Expusa in 1885, marea compozitie Atacul de la Smardan de Nicolae Grigorescu, o comanda a Primariei Capitalei, a dat loc la numeroase comentarii din partea vizitatorilor. Intr-o zi, un general i-a obiectat pictorului ca in tablou nu a redat intocmai realitatea, pentru ca a prezentat numai soldati, omitand pe nedrept ofiterii care i-au condus pe campul de lupta. Artistul, fire sfielnica, i-a raspuns iritat, cu multa promptitudine:" In elanul lor patriotic, ofiterii erau atat de mult inaintea ostasilor incat au iesit din cadrul tabloului meu..."
Cerdac cu flori - de Gheorghe Petrascu
Un posesor al unui presupus tablou de Petrascu, s-a adresat artistului cerandu-i, dat fiind ca unii se indoiau de paternitatea atributiei, sa-i spuna adevarul si, in caz ca este autentic, sal- iscaleasca. Cum respectivul dorea, din amor propriu, cu orice pret iscalitura, a platit indoit pretul de cumparare a tabloului, iar Petrascu, desi stia ca nu-i apartine lucrarea, a semnat incasandu-si banii.
Tataria din Balcic - de Lucian Grigorescu (1894 - 1965)
Certandu-se intr-o zi cu o florareasa, pictorul Lucian Grigorescu a ajuns la politie, unde, pentru a impresiona, s-a recomandat ofiterului de serviciu: academician Grigorescu, pictor. In timpul interogatoriului, tiganca facand niste afirmatii neadevarate, Grigorescu, indignat intervine. Politistul, dojenitor, ii spune cu condescendenta: "Maestre, dumneavoastra cu boii dumneavoastra, iar eu cu interogatoriul". In fata confuziei, Lucian Grigorescu a amutit, ceea ce a permis politistului sa se lamureasca nu numai asupra cazului anghetat, dar pana la urma sa-si dea seama de gafa.
Intoarcerea de la sapa - de Corneliu Baba (1906 - 1997)
Un vechi amic al lui Corneliu Baba ii solicita o intalnire. Maestrul ocupat il amana de mai multe ori, ca pana la urma sa accepte o intalnire la Athenee Palace. Stand la masa, interlocutorul ii tamaiaza succesele si ii spune pasul, fara insa a avea raspunsul si sprijinul scontat. Urmeaza o pauza lunga, dupa care comeseanul il intreaba pe Baba, vazand ca ospatarul se indreapta catre ei: "Mai luam un rand" - "Fie", raspunde Baba. "Maestre, se adreseaza cu zaduf comeseanul catre ospatar, adu-i maistorului inca o bere, iar mie inca o tuica..."
Peisaj din Mogosoaia - de Lucian Grigorescu (1894 - 1965)
Octavian Mosescu, in cartea sa Din jurnalul unui colectionar ne reda o intamplare cu Lucian Grigorescu petrecuta in 1931, cand el era primarul Balcicului. <<Obtinusem din partea guvernului votarea legii pentru improprietarirea artistilor, cand Lucian Grigorescu, pocait, veni la primarie: As vrea sa pun capat vagabondajului, ma incredinta el. Sa ma asez undeva, sa-mi fac un atelier si sa traiesc in liniste de acum. Unde as putea mai bine, decat in acest paradis al naturii ?" Am inteles dorinta prietenului si i-am dat, in schimbul unui tablou pentru muzeul orasului, cel mai frumos loc, deasupra plajei, cu tufisuri de smochini si umbra de migdali. Nu trecura cateva luni si Lucica veni, de data asta trist, chinuit de ganduri, sa se planga:" Sunt un nenorocit. Port cu mine un blestem. Vagabondul din mine nu-mi da ragaz. Mi-i teama sa nu evadez...Sa plec in lume !" "Dar cu locul ce faci ?" - l-am intrebat impresionat de aceasta marturisire. "Tu ce ma sfatuiesti ?" - ma ruga, asteptand raspunsul ca o salvare. "Sa-l vinzi", i-am raspuns. "N-ai sa te superi. Tu stii ca sunt lastunul pe care tu il ingrijesti. N-am avut incotro. L-am si vandut cu 60.000. lei". A doua zi pleca la Cassis.>>
Dealul alb - de Lucian Grigorescu (1894 - 1965)
Revenit pentru scurt timp in tara, cu prilejul expozitiei personale din 1935, Lucian Grigorescu s-a stabilit imediat la Balcic, unde a pictat mai multe luni in sir. Intr-o zi, intorcandu-se la pranz acasa de la peisaj, in dreptul locuintei unde era gazduit, un copil de tatar ii ofera spre vanzare o broasca testoasa. Induiosat, o cumpara, dar nu inainte de a afla de unde a luat-o. Dupa ce a mancat, pe o caldura torida de vara, a dus broasca testoasa de unde a fost luata, distanta de vreo cinci kilometri. Dar copilul, avand nevoie de bani, se invatase sa-i iasa zilnic inainte cand se intorcea acasa si sa-i ofere spre vanzare broasca testoasa. Urma cumpararea si apoi ducerea testoasei, de catre Lucica, la locul ei. Dupa vreo doua saptamani, timp in care intalnirea avea loc zilnic si se desfasura dupa acelasi ritual, aflasera despre aceasta intamplare toti cei veeniti in Balcic. Intr-o seara, la cafeneaua lui Mahmud, actorul Puiu Iancovescu i-a spus ironic, fata de ceilalti comeseni, care se vaitau de scumpetea vietii: "Draga Lucica, ce-ar fi sa-ti aduc eu de maine broasca testoasa ? Mi-as scoate cheltuielile de sezon ". Pictorul a lasat capul in jos si n-a raspuns. A doua zi, spre deceptia copilului, n-a mai cumparat broasca testoasa, dar i-a dat in schimb un bacsis.
Cosasi odihnindu-se - de Camil Ressu (1880 - 1962)
Ion Minulescu a povestit urmatoarele despre C. Ressu, cand cutreierau impreuna cafenelele din Paris: Camil Ressu, cu paralia larga, in care-i intrau marile urechi dar si ultima "midinette", sterpelita de la noi, pastra o mina foarte solicitata. La un moment devenise misterios si privea ingrijorat in jur. Cecilia Cutescu Storck il ceruse insistent in casatorie. De atunci, Camil isi schimbase ruta, circula mai mult pe cheiul Senei, ca la aparitia artistei, sa se arunce in valuri.
"Coana Lucica", cum era denumita in intimitate Lucia Demetriade Balacescu, s-a bucurat nespus de mult afland de la Esmee Gafencu, prietena sa, ca acesteia, cand l-a intrebat pe Pallady ce parere are despre un tablou al ei, pe care il cumparase recent, artistul ii raspunsese "as fi dorit s-al iscalesc eu". Cu prima ocazie, cand acesta i-a vizitat o expozitie personala, l-a intrebat cu candoare, cu emotie si cu voce nesigura: "Ce tablou va place mai mult ?" Renumitul pictor, dand roata imprejurul salii, dar fara sa se uite la vreun tablou, intinse deodata celebrul sau baston catre o planta grasa de apartament, aflata pe fereastra, si zise cu o voce tunatoare si cu "acsant moldovinesc": "Aista imi place !"
Peisaj dobrogean - de Nicolae Darascu (1883 - 1959)
(Pictorul meu preferat - de aceea am pus acest tablou)
sâmbătă, 2 iulie 2016
LIVRESCA de Alexandru Andritoiu
|
MIROS DE DIAMANTE de Herschel Cozine
Herschel Cozine
Herschel Cozine - scriitor american contemporan - a publicat mai ales în domeniu copiilor dar si scurte povestiri politiste, mistery sau fantastice.
Povestirile și poeziile sale au apărut în multe din revistele nationale (SUA) pentru copii. Lucrări ale lui Herschel au aparut, de asemenea, în Alfred Hitchcock si Mystery Ellery Queen Magazin, Wolfmont Press, Antologii de povestiri pentru prichindei , și Lumea femeii.
A primit premiul Derringer pentru o scurta povestire.
Retras dintr-o carieră din domeniul electronicii, el și-a reluat cariera scriind după o pauză prelungită.
Herschel locuiește împreună cu soția sa, Sue, în Santa Rosa, California, aproape de copiii și nepoții săi.
Cand am deschis usa si m-am pomenit in nas cu teava unui 38, mi-am dat seama ca ziua nu va fi deloc obisnuita. "Ah, e un pistol cu apa" - mi-am zis, fiindca, dupa parerea mea, cu un pic de umor orice situatie poate fi mai usor suportata. Dar individul care tinea pistolul in mana nu avea deloc simtul umorului. "Gura" ! - se rasti el, facand un gest semnificatic cu acel 38, ceea ce urma sa-mi demonstreze ca, de data asta, umorul nu era prea indicat. Barbatul nu parea a fi o capodopera a naturii. Numai ochii ii functionau fara greseala; restul putea fi obiect de studiu si pentru cineva ce nu avea legaturi cu medicina. Asadar, avea un nas mult strambat spre stanga, buze groase, iar capul ii era lipit de corp. Asa l-am si botezat in gand: "Fara gat". Ceva era totusi pretios la el si anume inelul de pe deget, cu un diamant ce ar fi amuzat-o chiar si pe Liz Taylor. Si va rog sa ma credeti, la diamante ma pricep putin.
"Sunteti Blake Gardner ?".
Era o afirmatie, nu o intrebare. Am incuviintat.
"Luati-va paltonul si veniti cu mine !"
"Si eu care vroiam sa vad Charlies Engel la televizor ?! E, nu-i nimic, o sa se mai reia. Dar, va rog, luati obiectul asta din fata mea, ca fac alergie la pistoale."
Fata lui Fara gat deveni stacojie."Lasa bancurile; Valea ! Sefului nu-i place sa astepte !" Mai de voie, mai de nevoie si sprijinit indeaproape, am iesit impreuna in strada unde astepta un Chevrolet negru. La volan era un individ care se distra curatindu-si dintii cu o scobitoare. Dar inainte de a-mi putea fixa in memorie figura acestuia, am fost impins pe bancheta din spate a masinii, unde mi se legara ochii cu o carpa neagra. Apoi mi se legara si mainile, dupa care automobilul porni in tromba. Incercai sa memorez intoarcerile spre stanga si spre dreapta. Oricum, merita osteneala, intrucat, asa cum am citit si vazut la cinema, au fost cazuri cand, reusind sa retina elemente importante, diverse persoane rapite au putut reconstitui cu aproximatie drumul parcurs. As fi vrut, desigur, sa pun unele intrebari, dar imi imaginam raspunsurile lui Fara gat. Si atunci, pentru a nu ma plictisi, am inceput sa ma gandesc la dama care se mutase de curand in apartamentul vecin. Poezie in miscare...O intalnisem o singura data in hol. Purta o fusta mini din care ieasea o pereche de picioare, o pereche de picioare... Si peste o talie de viespe...Si avea un parfum micuta, de cel putin o suta de dolari flaconul. Parfumul unei flori necunoscute, amestecat cu mirosul de mosc. Sexy, ce mai ! De cel putin douasprezece ori am vrut sa bat la usa ei. Dar am ramas in faza incercarilor... ce pacat !
Nu cred ca am depasit un sfert de ora de la plecare, cand masina vira din nou la stanga, apoi opri. Cineva deschise usa. Am fost impins cu violenta in strada, apoi tarat intr-un fel de hol si de aici intr-un lift. Incercai sa numar etajele, aparent fara motiv. Apoi am fost din nou impins intr-un apartament unde, in sfarsit, mi se deslegara mainile. "Scoateti-i legatura de la ochi" spuse o voce de barbat. Lumina ma orbi. Cand imi obisnuii ochii, vazui un barbat de vreo cincizeci de ani, sezand la o masa, in fata mea. O fata ca o fotografie de pasaport. Sa fugi de ea. Imi zambi rece.
"Deci dumneavoastra sunteti Blake Gerdner."
"Eu sunt. Si dumneavoastra ? Si ce dracu vreti de la mine ?" Deodata am simtit pumnul lui Fara gat in coaste. Individul de la masa nu avea par, asa ca-i voi spune "Chelosu".
"Cine sunt eu n-are importanta !" Ma uitai prin camera. Mica. Mobila cam putina. Singura fereastra era acoperita cu o perdea groasa, care arata ca o patura luata dintr-un grajd. Pe pereti nici o fotografie. Nu stiu de ce, dar avui brusc senzatia ca as mai fi fost prin partile astea. "Sunteti slefuitor de diamante, Gardner. Si asa cum am auzit, unul din cei mai buni din tara".
"Mii de multumiri pentru compliment !"
"Fara bancuri ! Daca veti colabora cu noi, nu vi se va intampla nimic."
"Okay".
Puse pe masa o cutie cenusie de metal.
"Deschideti-o - zise el. Ridic capacul. Vad o alta cutie, plata, de catifea. O deschid si inlemnesc. Recunosc imediat colierul din fata ochilor: "Diamantul Van - Metre !" Gandurile mi se invalmasesc. Cazul privind spargerea si furtul diamantului Van - Metre, de acum trei zile, facuse mare valva. Privindu-l, uitai unde ma aflu. Scot o lupa din buzunar si mi-o fixez in ochiul drept. Strecor colierul printre degete, mangaindu-l cu veneratie. Diamantul Van-Metre si alte cateva sute de diamante mai mici, toate frumoase si scumpe, mi se preling printre degete. Cel mai mare avea cel putin o suta cincizeci de carate perfecte.
"Specialistul meu in diamante nu mai lucreaza pentru mine. El a incercat sa fie mai rapid decat un glonte si n-a reusit." - zise "Chelosu". Si continua cu acelasi glas monoton: 'Prin urmare avem nevoie de ajutorul dumneavoastra".
"Ce fel de ajutor ?" - intreb prevazator.
"Sa taiati piatra cea mare in cel putin jumatate de duzina de pietre mici !"
"Sa tai ce...??"
Imi opri intrebarea cu mana sa grava: "Diamantul Van-Metre este mult prea cunoscut, din care cauza nu poate fi vandut. Sau, in cazul cel mai bun, pentru o zecime din valoarea lui". Isi aprinse o tigara si continua. "Dar in pietre mici cred ca s-a putea obtine cel putin un milion de dolari."
"Nu veti obtine nimic. Nici un cent nu veti primi pe ele, nici un cent".
Subit, Chelosu' se ridica in picioare. "Ce inseamna asta, Gardner ?"
"Inseamna ca acest colier e un fals. O imitatie foarte buna de diamante, da totusi, o imitatie !"
"Imposibil ! Ce te face sa-mi torni minciuni ?"
"Va indoiti de cuvantul unui specialist ? Acest colier a fost lucrat la cererea lui Van-Metre, de catre Henri, unul din cei mai buni specialisti din meseria noastra. Ii cunosc stilul. Avea ceva cu asigurarile. Adevaratul "Van-Metre" nu a fost inca purtat".
"Si cum se face ca dumneata stii asa de multe despre Van-Metre ?"
"Noi, slefuitorii de diamante traim intr-o lume mica. Intre noi nu exista taine. Si daca vreti sa stiti de ce aceasta imitatie a fost depusa spre pastrare intr-un seif blindat, va spun ca si acest obiect valoreaza o suta de mii de dolari. Henri nu este deloc ieftin."
"Si unde este colierul adevarat ?"
"Ati cautat sub saltea ?"
Simt din nou in coaste pumnul lui Fara gat. Dar Chelosu' ii face semn negativ cu capul.
"Am sa ascult si opinia unui alt specialist si daca, totusi, este adevaratul Van-Metre, poti sa te consideri un om mort !"
"Odata trebuie sa murim cu totii. Dar lasati-ma sa spun adevarul sau, daca vreti, am sa tai imitatia Van-Metre. La prima taietura se va sparge in mii de bucati. Ceea ce, de fapt, m-ar bucura. As fi fost foarte nenorocit sa fiu obligat sa distrug adevaratul Van-Metre !"
Chelosu' incepu sa injure, apoi izbucni. "Ia individul de aici Adam !"
"Ce sa fac cu el, sefule ?"
Intrebarea nu-mi placu deloc si asteptam cu sufletul la gura raspunsul.
"Du-l inapoi, acasa. Poate vom mai avea nevoie de el. Si nu face prostii".
Din nou mi se puse legatura la ochi, dar nu mi se mai legara mainile. Iar am inceput sa numar si sa adulmec. Si deodata realizai unde am fost ! Intoarcerea a fost mai scurta. Dupa nici cinci minute, Chevroletul opri. Am fost impins in strada. Am cazut pe trotuar. Pana ce reusii sa-mi scot legatura de pe ochi, ma trezii in strada singur, in spatele locuintei mele. In timp ce intorceam cheia in broasca aruncai o privire asupra usii de la apartamentul frumoasei mele vecine. Nici o lumina nu se zarea pe sub usa, nici un zgomot nu se auzea dinauntru. Imi turnai un whiski dublu si chemai la telefon politia. Ii rugai sa-mi faca legatura cu brigada anti-gang.
"Sergent Henderson..."
"Sergent, daca vreti, puteti gasi diamantele Van-Metre si pe noii lor posesori in patamentul 2G, 139 Ocean Avenue."
"Cu cine vorbesc ?"
"Nu este important. Dar informatia este exacta. Locuinta are doua intrari !"
Am pus receptorul in furca si am sorbit ganditor din pahar.
"Politia ! Deschideti !" Usa sari din tatani. Se auzi putina galagie, apoi aparura Fara gat si Chelosu' in catuse. In ziua urmatoare presa reda cu lux de amanunte senzationala descoperire a diamantelor Van-Metre, datorita telefonului dat de un anonim. Nu stiu daca Fara gat si Chelosu' si-au dat seama cine a fost acel anonim.
Arestarea damei care a inchiriat apartamentul de langa mine e numai o chestiune de timp. Ceea ce mi-ar parea rau. De fapt, numai datorita parfumului ei am realizat unde ma aflam. O floare necunoscuta si un miros de mosc...
Bineinteles, colierul era original. Nimeni nu poate face o copie atat de perfecta - nici macar Henri -, cu toate ca asta e unul din cei mai buni specialisti in bransa. El este doar bucatarul sef al restaurantului Le Pommier si cand gateste Canard a l'orange se intrece pe sine ! Si asa cum i-am spus si lui Chelosu', Henri nu-i deloc ieftin !
Traducere si adaptare de Iosif Vianu