Vasile Voiculescu 1884 - 1963
Te miri ca nu scot gheara sa-mi sfîsii bîrfitorii ?
Unde-ai vazut tu leul vînînd gîndaci sau poame ?
Poetul sare lacom asupra-naltei glorii,
Cu-mbãtãtoarea-i carne s-atine sacra foame.
Si eu am alergat-o-n pustiul lumii voastre
Si m-am bãtut cu tigrii si serpii pentru ea,
Am fugãrit-o pîna-n capcane si dezastre,
Dar cînd s-o prind, în cale-mi iesisi tu, scumpa mea ?
Tu m-ai vînat cu ochii, otele zîmbitoare,
Si lesnicioasã prada-ti cad astãzi la genunchi;
Hai, inima sfîsie-mi, mi-o faci nemuritoare,
Si dulcea ta cruzime pãtrunzã-mã-n rãrunchi :
Cãci stihurilor mele le dau alte destine,
Cu nobilul lor sînge de-a te hrãni pe tine.
Din clarul miez al vîrstei rîd tineretii tale,
Trufasã-ti frumusete în fatã o privesc
Si ochilor tãi, astri tulburãtori de cale,
Opun intensu-mi geniu în care mã topesc.
Mã-nfãtisez cu duhul, nu te sãrut pe gura,
Plecat ca peste-o floare, te rup si te respir...
Si nu mai esti de-acuma trupeascã o fãpturã,
Ci un potir de unde sug viatã si strîng mir.
Nu-mi numãra anii, seva nu stã in gingasie :
Cu ideala fortã mi-apropii ce mi-e drag,
Injug virtuti si patimi la marea poezie
În care fãrã urme de pulbere tîrzie,
Te-amestec si pe tine cu sila; pentru mag,
Pãmintul n-are margini si nici cerurile prag.
A cîta oarã zorii mã prind fãrã de somn ?
Dã iarna buzna, anul îsî lapãdã coroana,
Eu în surghiun, departe... Cînd ai sã-mi curmi prigoana,
Iar sã mã chemi la tine, puternicul meu domn ?
Dar tot veghez - de-aicea - iubirea ta plãpîndã,
Ca peste o comoarã-n veci hãzãrita mie
De inimi arzãtoare si toate stînd la pîndã.
Fereste mai cu seamã sã pleci pe mare-albastrã
Cu oachesa aceea fatarnicã si rece;
Nãvalnicele-mi gînduri, gonind pe urma voastrã,
Vã vor stîrni tempeste, corabia sã-nece:
Cãci te iubesc cu ura, întreg si numai eu;
Nu te împart cu nimeni, nici chiar cu Dumnezeu.
La ce-mi slujesc de-acuma duh, faimã, fantezie...
M-ai pãrãsit... si toate se sting, reci scinteieri.
Pentru rãnitul vultur aripile-s poveri,
Zbãtaia lor, zadarnic adaos de-agonie.
Si mã supun... Osinda de gura ta rostitã
E lege pentru mine de aur pur si greu;
Durerea de la tine mi-e inca o ispitã,
Tu, genial tutore al geniului meu.
Si neguri lungi de veacuri las iar sã mã înghita...
Din groapa mea zbucni-va o flacãrã tîrzie;
Atunci intreaga lume va deslusi, uimitã,
Crescînd misterioasã a noastrã poezie,
Din dragostea nãscutã în zbucium si adori,
Pe-ascuns, din tainic tatã, ca un copil din flori !
Din spulberul iubirii atît doar mai pot strînge,
Sã-mi fac un streang, eu singur, cu fragedele-ti rochii...
Mã-ndeamnã alte gînduri sã iert si sã-nchid ochii,
Privighetoarea oarbã cu mult mai dulce plînge.
Înduplecã-te, darã, durerea mea-ntr-atît,
Sã preaslãvim fugara, si-n loc de rãzbunare
Sã stoarcem nemuririi si artei lacrimi, cît
Sã stea podoabã lumii hidoasa ei trãdare.
Dar cine viers si suflet acum sã-mi împrumute
Dacã-mi lipsesti tu, însãsi esenta a minunii ?
Ah, inima si coarde-mi sînt deopotrivã mute,
Cînd limpede vãd astãzi prãpastia minciunii:
Cãci orb eram atuncea cînd te aveam in fatã,
Splendoarea-ti, luîndu-mi ochii, da cintecului viata !
Perechea este telul, porunca sacrã-a firii :
Stîrniti de ea, vulturii se cauta prin spatii,
Delfinele iau marea-n piept, sã-si afle mirii,
Chiar stelele in ceruri se-njugã-n constelatii...
Ca vita cãtre mîndrul stejar, spre tine-ntind
Ciorchinii-mi plini de patimi cu seva-mbãtãtoare;
În mrejele-adorãrii te-nfãsur, te cuprind,
Si orice vers îtî scriu e înc-o-mratisare.
Noi doi sîntem victime ale suavei legi,
Cãci dragostea nu catã la forme-ntîmplãtoare :
Dac-ai fi fost femeie, te-as fi ales eu oare ?
De ce mã lasi acuma ? Te smulgi si te dezlegi ?
Tãiat în jumãtate si-n pulberea zdrobirii,
Cum am sã port eu singur poverile iubirii ?
Pe noi prietenia nu ne mai incãpu...
Si prea crescu si grabnic nãvalnicã simtire.
Atunci ne strãmutarãm pornirile-n iubire
Si-o dragoste înaltã si-adînca începu.
Se prefacu deodatã coliba în palat,
Iar casnicele scule, in zîne, ca-n magie;
Eu regãsii în mine un suflet de-mpãrat,
Purtind puternic sceptru de vis si poezie.
Nu-i oaste mai viteaza ca cea a-nchipuirii,
Ca duhul frumusetii atotbiruitor;
În fruntea lor porni-vom rãzboiul dezrobirii
Din lumile tãrînei spre unicul meu dor;
Sã-ti cuceresc si tie, în dreaptã stãpinire,
Alãturea de mine, un tron în nemurire !
Îmi spui zaraf ? Schimb versuri pe-o dragoste de aur ?
Pentru-ai iubirii tale ducati îtî dau sonete ?
Viclean, îtî iau aleanul si dorul amanete,
Cu camãtã închise-n avarul meu tezaur ?
De-ai stii ! fiece slovã ce-ti scriu ti-ar fi mai scumpã
Ca mii de nestemate din fruntile regesti;
Cutezator scafandru-n oceanele ceresti,
Zvîrl duhul meu din duhul etern sã ti le rumpã...
Si nu mã plîng cã poate iubirea ta mã-nsalã,
Nu cãt de-i mincinoasã moneda ce-mi strecori,
Cã simt ce grea si seacã îmî sunã uneori,
Si nici nu zgîrii plumbul sub calpa poleialã,
Ci smulg tariei verbul de dincolo de fire,
Si orice vers ce-ti dãrui i-un fir de nemurire.
Spun unii de un ostrov vrãjit, pe mãri, departe...
Corãbiile-n preajmã-i se nãruiesc în valuri.
Orice metal din ele se smulge; se desparte,
Sar cuiele si-aleargã sã se înfigã-n maluri.
Oh, nu e basm... Cu mine s-a petrecut la fel:
Tot ce-mi incheie firea si cîrma drept o tine,
Orgoliosu-mi geniu, vointa de otel
M-au pãrãsit nãuce si s-au lipit de tine.
Dar dragostea îndata le lua la toate locul,
Cu lanturi fermecate mã fereca si leaga;
Zvîrl ancora la tãrmul unde-mi aflai norocul,
Vreau sã rãmin aicea viata mea întreagã.
Si ca s^a nu mai vie din lume nici un rãu,
Oceanele iubirii revãrs in jurul tau...
Tu stii ce lung si aprig luptai ca sã te capãt,
Cu mine-ntîi, cu tine, cu pizma tuturor...
Rãzboiul crîncen însa urmeazã fãrã capãt;
Sã te tin rob, eu, sclavul, pe tine-nvingãtor,
Nu crut nimic; cuvîntul îtî cîntã osanale,
Dar lãnci de gînd, catrene de versuri te pîndesc,
Duh, inima si minte, aprinse arsenale,
Zi, noapte, geniale unelte-mi iscodesc;
În dragoste nu este odihnã, numai moarte...
O pace-nseamnã satiu, surîsul lînced minte,
Acel ce-ti strînge mîna si pleacã se desparte,
Dar rana mã trezeste ca un sãrut fierbinte:
Iubirea mea-i ca steagul în lupta norocoasã,
Cu cît mai sfîsiatã, cu-atît mai glorioasã.
