LITERATURA POPOARELOR - Câteva opere literare (culte) remarcabile din literatura română și universală, pictură, muzică - ARTE
vineri, 28 decembrie 2018
joi, 27 decembrie 2018
IONICĂ TĂUTU - EPITAF + scurte note biografice
EPITAF
de Ionică Tăutu
Zac fără suflare,
În vecinic-uitare
Aici în mormânt ;
De toți despărțită.
În veci părăsită,
Mă-ngrop în pământ.
Așa-i la o floare,
Ce-a vântului boare,
Cu-a zorilor plâns
O să fac să răsaie ;
Săcerea d-o taie,
Tot lustrul i-au stâns.
Mărirea, averea,
Norocul, puterea,
Toate-s acum lut ;
Și nu duc cu mine,
Decât rău sau bine.
Ce-n lume-am făcut.
Fericirea-i dusă,
Lumina-i apusă,
Și tot ce-am lăsat
Îi spre neuitarea,
Și spre pomenirea
Tristului bărbat.
Inimilor vie,
În nemernicie,
Iară sfat le las,
C-așa să petreacă,
Cum ar vre să facă
Într-al morții ceas.
Rudele o slabă
Mângâiere aibă,
C-în negrul pământ
Precum legea scrie,
Întru vecinicie
N-om vidè curând.
Așteaptă, cetește,
Trecător oprește,
Pașii nu grăbi,
Marginea-ți va spune
Uitatul meu nume,
De voiești a-l ști.
Publicată de Mihail Kogălniceanu în Alăuta românească (nr. 5, 1838, p. 52–54).
IONICĂ TĂUTU - scurte note biografice
Poet, prozator, traducator si iluminist, un precursor al paşoptismului. Importante sunt si scrisorile sale.
Este creatorul stiintei politice moderne romanesti.
1795 — S-a nascut la Cerchejeni, judetul Botosani, Ionică Tăutu.
Tatal sau este Gheorghe Tăutu, vornic de poarta, mama este Ileana, nascuta Ilschi.
Invata greaca si franceza, isi face o cultura iluminista.
1815 — Este inginer hotarnic, unul dintre primii topometri romani.
1822 — Este introdus la Curtea Domneasca si tine un discurs la instalarea lui Ioniţa Sandu Sturdza.
Devine consilier al domnitorului, ii scrie cuvantarile, tine cancelaria.
Primeste rangul de comis.
Scrie pamfletul Strigarea norodului Moldaviii catra boierii pribegi si catra mitropolitul, apoi Scrisoare ce au trimis un boier din Moldova catra dumnealui logof. Grigoras Sturza, la Cernauti.
Elaboreaza la 13 septembrie proiectul primei constitutii romanesti, Constitutia Carvunarilor. Nu poate fi aplicata din cauza opozitiei marii boierimi. Se poate considera ca acum incepe doctrina liberala in Romania.
1824 — Este inaintat la rangul de comis si trimis in noiembrie la Constantinopol, ca secretar al capuchehaiei moldovenesti.
Intra astfel in contact cu diplomatia din Constantinopole. Invata limba turcă.
1825 — Scrie urarea de An Nou ce se citeste domnitorului.
A infiintat prima Loja masonică română, la Iaşi, sub numele de "Moldova".
1827 — Scrie Cercare impotriva deistilor si Zidire politicii intemeiata pe fire omului, prima varianta a Tratatului de stiinte politice.
Traduce Les Ruines de Volney, cu titlul Sfaramarile sau Procetire asupra revolutiilor imparatiilor.
Traduce gramatica limbii franceze de Charles Girault-Duvivier.
A doua varianta a tratatului sau se numeste Tratat de politica.
A treia varianta a tratatului este Socotintele mele asupra mestesugului ocarmuirii.
1829 — Incearca sa candideze la tronul Moldovei, dar nu primeste acceptul sa se intoarca in tara.
Incearcă sa propună Porţii un inceput de independenţă pentru Tarile Romane.
1830 — La 20 aprilie, moare de tuberculoza la Istanbul Ionică Tăutu.
DIN TRECUTUL NOSTRU de Alexandru Vlahuţă - SUB FANARIOȚI -
SUB FANARIOȚI
Să nu dea Dumnezeu omului cât poate răbda.
Cu Dimitrie Cantemir în Moldova și cu Ștefan Cantacuziono în Muntenia se încheie șirul domnilor pământeni. De aci-ncolo sultanul trimite de-a dreptul pe cine vrea el, fără să mai întrebe pe boieri, fără să mai ție socoteală de datinile țării, ori de glasul vechilor așezări. Se va amesteca din când în când și câte un român printre atâția greci, dar nu se va cunoaște dintre ei. Lucrurile s-au petrecut așa, că nici măcar nu s-a simțit zdruncinul schimbării.
Dimitrie Cantemir domnise numai șase luni. Frica de turci l-a gonit în Rusia de unde n-avea să se mai întoarcă și unde bucuros și-ar fi dus și țara de i-ar fi stat în mână. Vremile de mai târziu au dat scriitorului slava, de care domnul nu s-a putut învrednici.
Ștefan Cantacuzino se lăcomise la tronul lui Brâncoveanu, mai mult de patima banilor decât de mila și dragostea țării.
„N-au rămas episcop, rostește glasul vremilor, n-au rămas egumen, călugăr, neguțător, boieri mari și mici, care să nu fie de dânsul jăfuiți și prădați”. Când, bănuit de legături ascunse cu nemții, e prins de turci, e prins de turci, dus și ucis la Țarigrad și el împreună cu tatăl său Constantin (26 mai 1716, toată țara vede în această pedeapsă o răsplată de sus, pentru cel ce-a uneltit pieirea Brâncovenilor.
Șirul domnilor fanarioți în amândouă țările îi deschide Nicolae Mavrocordat: el se așează mai întâi în Moldova, pe la jumătatea lui noiembrie 1711, sărbătorit de boieri a căror limbă n-o știa, și care-s prea fericiți, că stau la masă cu fiul dragomanului turcesc, ajuns în scaunul lui Ștefan, și nici se mai întreabă de unde-i pâinea pe care-o frâng pe masa de praznic, „și foarte s-au bucurat într-acea zi toată curtea, și s-au sculat boierii de la masă, de au giucat în casa cea mare, că acolo se pusese masa...” Apoi, după cinci ani de domnie-n țara tot mai săracă a Moldovei, pentru credința lui neclintită față de turci - de turcii stăpâni - e înaintat la scaunul mai bănos, al Munteniei, în locul lui Ștefan Cantacuzino.
Grecul deschide poarta binișor, zâmbește blând ochilor neliniștiți, netezește cu milă amestecată cu teamă fruntea celui obidit, și când vede cât de supusă și de blândă-i turma ce i s-a dat în seamă, își scoate frumușel foarfecele și s-așează pe tuns. Mai din ușor, mai cu fereală decât mulți dintre voievozii pământeni, și gândindu-se și la nevoile țării, căci era om cuminte dealtfel, stăpân patimilor lui, și foarte priceput în trebile domniei. Așa că în limpezișul unor timpuri mai așezate, ar fi fost - cu toată firea lui de grec - un bun stăpân și oblăduitor pământului acestuia. Dar era o mânie de valuri pe-atunci, că-i de mirare cum de se mai ținură bietele noastre țări!
Se ridicase o împărăție nouă la miazănoapte. Petru cel Mare biruise la Pultava pe Carol al XII-lea, regele Suediei, își lărgise hotarele din Marea Caspică până-n Marea Baltică, și plănuia să-și mute scaunul din Moscova la Constantinopol, care trebuia, firește, să ia numele de Țarigrad - „orașul țarului”. „Războaie mari purtau întunecimi de oști peste pământul nostru, nimeni nu mai era stăpân pe lucrul lui, la dus și la-ntors, creștini și păgâni, biruiți și biruitori, ca sălbaticii dădeau busna prin casele oamenilor, prin biserici și prin mânăstiri de jefuiau tot ce găseau, și vite și robi luau, ca dintr-o țar' a nimănuia.
Voievozii, supuși credincioși ai padișahului, nu mai însemnau nimic. Boierii erau dezbinați: unii trăgeau spre nemți, alții spre ruși, din ce în ce mai puțini spre turci, spre care tot mai lacome se-ntindeau peste noi brațele muscalului. Și leșii ne săpau. Tătarii ne prădau mereu; și oaste nu mai aveam, și nici un viteaz nu se mai ridica să ne apere. Ne apărau doar munții - cetatea neatârnării noastre.
Trei împărății se băteau pe noi; iar când se hotărau să facă pace, rușii cereau Moldova, nemții Valahia - cârjile de aur ale bătrânei Turcii - și luptele reîncepeau.
Numele domnilor, ca și faptele lor, se amestecă în pulberea acelor lupte. Ei vin și se duc din porunca sultanului, și în bogățiile pe care le agonisesc văd viitoarele domnii, pentru ei sau pentru ai lor.
Constantin Mavrocordat, fiul celui dintâi gospodar fanariot, domnește, între anii 1730 - 1763, de șase ori în Muntenia și de patru ori în Moldova. Câți bani „de haram”, cum zice turcul, i-or fi trecut prin mână! Și câtă jale, câte schingiuiri și bătăi pân' la sânge și pân' la moarte, înfățișau banii aceia!
Domnii sunt încunjurați de greci, biserica e împănată de greci, școlile, puține câte sunt, dregătoriile, negoțul - toate cheile vieții noastre sunt în mâinile grecilor, și toate se vând: slujbele, egumeniile, strângerea birurilor, care de mult nu mai au nici o măsură - domnul însuși vinde la mezat mânăstirile domnești. Boierii și clerul se mai „chivernisesc” ei - dar de țăran e greu, că nu i-au mai rămas decât brațele, și nici pe acelea nu-i stăpân.
Când pacea de la Pasarovitz (1718) dă nemților Oltenia, pe care pacea de la Belgrad (1739) avea să ne-o întoarcă îndărăt, dregătorii lor, trimiși ș-o ia în stăpânire, rămân umiliți de sălbăticia în care trăiesc oamenii, într-o țară așa de mândră și bogată. Corăbiile turcilor încarcă toamna tot rodul pământului.
Sub Ion Mavrocordat - cel mai lacom și mai asupritor dintre toți domnii pe care ni i-a trimis Fanarul - văcăritul ajunge să se ia de trei ori pe an, încât oamenii încep să-și ucidă vitele ca să-și mai scurteze din cele dări. De atunci o fi rămas cântecul:
Cine are patru boi
Capu-i urlă de nevoi.
Eu că n-am nici o pereche -
Pun căciula pe-o ureche!
Pe vremea asta de cumplită ananghie, își întinde Rusia mrejele ei asupra țărilor noastre. Puternică, lacomă, vicleană, ea zice că ridică spada „în numele Mântuitorului și al creștinătății”, și cheamă la sânul ei, sub înalta ei ocrotire toate popoarele „drept-pravoslavnice”. Turcii înțeleg, printr-un fel de presimțire mai mult, că cel mai mare vrăjmaș al lor e muscalul, și-n ura de moarte a celor două împărății se cumpănește, pentru mai bine de-un veac, soarta țărilor române.
Gospodarii acestei vremi se schimbă tot mai repede; căci tot mai mult se teme sultanul să nu-i tragă rușii în partea lor. Ei își deschid drumul la domnie de obicei prin slujba de dragoman al Porții; pe-acolo trec și puținii pământeni ce mai întrerup doar cu numele șirul domnilor fanarioți.
Turcii se încred din ce în ce mai puțin în români. Ei se tem, pe vremea asta de neastâmpăr, să nu se ridice vrun Ștefan. Vrun Mihai. Cea mai mică bănuială aduce mazilirea voievodului, uneori moartea lui. O șoaptă numai, la îngrijata Poartă, că domnul ar da rușilor ajutor pe sub mână - și pieirea lui e hotărâtă. De aceea nici nu poate fi vorba de-o gospodărie închegată. Câteva măsuri de îndreptare, ce se încearcă din când în când, țintesc mai mult la sporirea și strânsul mai ușor al dărilor, decât la buna și trainica îngrădire a țării.
Muscalii sunt neadormiți, ei caută în toate felurile să ademenească pe români și să-i tragă-în partea lor: iscoade, călugări, negustori, iconari, ostași cu vază, cutreieră Moldova și Muntenia, ispitind, împărțind bani, făgăduind marea și sarea bieților oameni buimăciți de nevoi, ce nu mai știu nici ei pe cine să creadă, încotro s-apuce. Mulți dintre vechii noștri boieri,
și mai ales preoții, văd în puternica Rusie mântuirea neamului românesc! Ei trimit împărătesei Caterina a II-a soli din amândouă țările, cu smerite cărți de închinare: „Rugători cădem la urmele prea luminatelor picioarelor voastre”...
„O, prea blagorodnică împărătească și prea milostivă stăpână a noastră, nu ne părăsi pre noi robii Măriei voastre cei de o credință, umbrește-ne!...”
Aveau să vadă ei românii, curând după aceea, și multă vreme după aceea, cum știe să umbrească milostiva Rusie!
Începând de la 1769 și până la 1774, cât ține războiul dintre muscali și turci, țările române - pe care însuși capul bisericii lor le cheamă la jertfă, „pentru proviantul împărăteștilor oști ce au venit spre apărarea noastră” -țările peste careși întinde Rusia larga ei aripă ocrotitoare, sunt împresurate și jefuite cu cea mai vajnică sălbăticie de înseși aceste împărătești oștiri, care se bat - zic ele -„pentru mântuirea neamurilor creștine de sub jugul păgânului”.
Pacea de la Cuciuc-Cainargi (1774) desface Moldova și Valahia din strânsoarea ucigașă a brațelor muscălești, dă însă marii împărății creștine dreptul de a le... ocroti, de câte ori se va părea ei că sunt prea asuprite de necredincioși — un drept pe care dealtfel și-l luase ea singură de mai înainte, și-n care până și turcii văd ce se ascunde.
Austria, înțelegând că Rusia și-a retras gheara de pe deasupra, numai pentru a și-o întinde mai bine pe dedesubt, se grăbește a lua din vreme partea ei de pradă. Cu doi ani înainte se făcuse-mpărțeala Poloniei, dusă la pieire de înseși dezbinările păzitorilor ei. Austria încredințează pe turci că de halca ei ar ținea și Bucovina, o fărâmă de loc neînsemnată, pe care o ia numai pentru a îndrepta, cum a fost din vechi, „hotarul Pocuției”. Toată Moldova e un suflet ș-un strigăt în fața acestei nelegiuiri. Acolo-i Suceava și Putna cea sfântă, acolo-i cetatea de scaun și locul de veșnică odihnă al celui mai mare și mai slăvit voievod al ei. Dar cine s-audă dreptatea și cine să creadă durerea unei țări așa de mici!
Domnul Moldovei, Grigore Alexandru Ghica, trimite o plângere la Poartă. Austria îl pârăște că-i unealta rușilor, iar câteva mii de galbeni încheie târgul. Într-o seară din toamna anului 1777 sosește-n Iași un pașă Ahmed-bei. El trage la „Conacul din Beilic”, se face bolnav, spune că trece la Hotin ș-ar vrea să vorbească cu domnul, pe care-l cunoaște de la Țarigrad. Ghica vine, însoțit numai de patru slujitori pe care-i lasă afară, îl găsește-ntins pe-o sofa și-i arată, din toată inima, părerea lui de rău că-l vede bolnav. Turcul e vesel, spune glume, întreabă de una, de alta... Cum stau așa de vorbă, Ghica scoate tabachera și i-o întinde: „Bun tabac ai, zice Ahmed, dar eu am și mai bun”. Și, bătând din palme, strigă „Tabac!” Opt ieniceri răsar ca din pământ. O luptă de câteva clipe, - unul din ieniceri e ucis, - apoi un gemăt adânc, sugrumat din cea din urmă durere, și frumosul trup al voievodului Moldovei, străpuns de lovituri mai multe decât cerea moartea, cade la picioarele „trimisului împărătesc”.
Austria, veselă și mândră de-o așa deplină biruință, putea să-și înfigă liniștea zgripțorii ei în boiul Moldovei. Sabia lui Ștefan dormea lângă brațul ce nu se mai putea ridica să-și apere pământul !
Și nu mijea o zare de lumină, în toată întunecimea aceea de vremi neîndurate. Un vânt de stricăciune suflă peste lumea întreagă. Nu mai era cinste, nu mai era omenie. A vicleni, a fura, a ucide mișelește era o putere. Frederic cel Mare, găsind la Lipsca tiparele de bani ale polonilor, pune să toarne-n cositor o sută de milioane de fiorini, pe care-i petrece-n Polonia lui drept bani adevărați.
Domnii greci se azvârl asupra țărilor noastre cu lăcomia zorită a jefuitorului de călare, pe care-l ajung din urmă ceilalți flămânzi. Când cele trei împărății din jurul nostru se războiesc iar între ele, și-și vântură oștile și păcatele peste sărmanele țări fără nici o apărare, ei se gândesc ce s-apuce mai repede, ce vicleșuguri să mai învârtească, și cum să-și aștearnă lor mai bine, și mai la adăpost.
Neculai Mavrogheni ar da foc țării pentr-o zi mai mult de domnie. El înșeală pe turci, jurându-se că ține oaste multă care se bate vitejește pentru ei: și oastea aceasta e o adunătură de tălhari, tocmită pe jaf, în fruntea căreia el însuși merge de pradă casele boierilor și sfintele lăcașuri. În toamna anului 1787, pe când erau turcii în război cu nemții și cu rușii, acest Mavrogheni sparge zidurile Mânăstirii Cozia, o jefuiește și scrie la Constantinopol că, după o luptă crâncenă, biruind pe nemți, le-a luat în sfârșit o puternică cetate-a lor, care se cheamă Cozia. Cozia lui Mircea !
Țările române, de la care mereu se certau nemții cu rușii, când era vorba la-mpărțeală, scapă și de data asta. Pacea de la șiștov și cea de la Iași, pun capăt, în anul 1792, „războiului sfânt”, cum îi plăcea Caterinei a II-a să-l numească. Nemții se retrag din Muntenia și rușii din Moldova, și unii și alții se retrag de nevoie. Un strigăt izbucnise din inima Franței, și regii pământului se cutremurară în vechile lor tronuri. Era marele strigăt al dreptății omenești, pe care-așa de demult o uitase lumea, încât înfățișarea ei care-n adevăr căpătase ceva din sălbătăcia fiarelor, o umplu de groază. Se prăbuși în flăcări și-n sânge coperișul putred al vechii clădiri feudale - popoarele, visătorii crezură că s-au năruit și zidurile. Veacul al optsprezecelea apunea în lumina de vrajă a celor mai mari speranțe ce-au încolțit vrodată în sufletul omenirii.
Pentru țările noastre mântuirea era încă departe, și venea încet. La cârma lor se schimbă tot oamenii sultanului, foști dragomani, odrasle tot mai lacome din cele opt familii grecești , ce, vreme de-o sută de ani, se dușmănesc între ele de la împărțirea bogățiilor acestui pământ. Și oamenii aceia nu pot înțelege nici sufletul, nici nevoile neamului nostru. Câteva pravili, câteva îndrumări bune pe care le-au dat unii din ei, sunt rodul vremii, ele cred din adâncul vieții noastre, cum cresc arborii din pământ, și e deajuns uneori ca domnul să nu le împiedice, pentru ca numele lui să rămâie binecuvântat poporului, deprins a vedea jaf și urgie de la cei de sus. Slujbele și bogățiile țării sunt pe mâinile străinilor, și boierii de baștină, mai toți, sunt încuscriți cu ei. Puținele școli ce s-au întemeiat, sunt școli grecești. În „casele mari” nu se vorbește decât grecește. La primiri, la zile de sărbători, domnii sunt lăudați în limba grecească... Se strică oamenii, se strică sufletul țării, mai scump decât toate bogățiile pământului ei.
De bântuirile de-afară, de dușmanii luptelor fățișe, scăpau românii mai ușor, că-mbelșugarea holdelor și hărnicia brațelor întremau țara iute, și toate se ridicau la loc în câțiva ani de liniște. Dar de „răul din casă” cum să te aperi, cui să te plângi, cu cine să te ajuți?
Rămasă fără oaste, țara nu se mai poate apăra nici de băntuirile Pasvangiilor , care, sub ochii domnului, înmărmurit de groază, calcă orașele Olteniei, jefuind case și omorând oameni, ziua-n amiaza mare. Gloatele trimise de turci, ca să ne apere să apere „grânarele de îmbelșugare ale împărăției musulmane” trec și ele cu ceauși cu tot în rândurile vestitului Pasvan, și pradă fără nici o teamă. Mavrocordat, Ghica (arbănași greci), Calimah, Ipsilanti, Moruzi, Caragea, Șuțu și Mavrogheni. Pasvanoglu, vestitul pașă din Vidin, e un fiu de tâlhar; și-a făcut o bancă de haiduci, de răzvrătiți, și pradă olaturile turcești de pe lângă Dunăre. Se întărește-ntr-o cetate de pământ lângă Vidin, risipește cetele de poterași, ca și oastea ce vine-mpotrivă-i: sultanul, ca să-l potolească, îl face pașă. Aceasta-i mărește banda, și îndrăzneala Pasvangiilor nu mai cunoaște margini.
Domnii, văzând slăbirea și dărăpănarea Turciei, încep să-ncline din ce în ce mai mult spre puternica Rusie, spre „soarele care răsare”, zic ei.
Ies la iveală firele vechilor, iscusitelor uneltiri muscălești. Când sultanul mazilește, în anul 1806, pe Constantin Ipsilanti, domnul Munteniei, și pe Alexandru Moruzi, domnul Moldovei, rușii - ocrotitori - intră cu oaste-n amândouă țările și cer întoarcerea voievozilor în scaunele lor, căci nu se-mplinise cei șapte ani, cât era așezat acum veacul unei domnii. Poarta se supune: Mazilii își recapătă caftanul. Oștile rusești însă nu se retrag, și războiul - focul ascuns sub cenușa vremelnicilor învoieli - izbucnește iar. Luptele - hărțuieli mai mult - se trăgănează aproape cinci ani, când pe pământul nostru, când în jurul hotarelor noastre. Și-n toată vremea muscalii se fac stăpâni pe-amândouă țările: sălbăticia cu care te jefuiesc, muncile, bătăile și nelegiuirile pe care le-ndură poporul de la acești pravoslavnici creștini, întrec marginile oricărei închipuiri omenești. O ceată de bătrâni vin de se jeluiesc generalului Kutuzoff de cruzimile oștirii lui, și când îi spun cu durere de bieții români că nu le-a mai rămas nimic, nici cenușa din vatră, acesta le răspunde aspru: „le voi lăsa lor ochii spre a plânge”.
De câte ori încep tocmelile de pace, rușii cer Moldova și Valahia, de care turcii se țin cu încleștarea desperatului ce simte prăpastia sub el. Vârtejul întâmplărilor din Apus grăbește însă ruperea târgului. Napoleon cel Mare își îndreaptă spre Rusia biruitoarele-i steaguri.
În ziua de 24 mai 1812 se-ncheie pacea de la București, pace în care banii și uneltirile rușilor se arată cu mult mai tari decât armele lor.
Din trupul sărmanei Moldovei se mai rășlui o parte: Prutul - „râu blestemat” de-atunci - se făcu paloș în mâna muscalului, și spintecă-n două mândra moșie a lui Ștefan cel Mare.
Îndată, după ridicarea oștilor împărătești, se-ncinge-n toată țara o foamete ș-o ciumă năprasnică, de mureau oamenii pe drumuri, - vestita ciumă-a lui Caragea, unul din cei mai lacomi domni ai Munteniei, despre care se spune că și-a cumpărat firmanul cu patru milioane de ei. Pentru a putea jefui în liniște, Caragea se pune bine cu boierii, ademenindu-i cu tot felul de slujbe și de îngrădiri, și statornicind prin glas de pravilă chiar - în condica lui de pravili, - ca toată povoara dărilor s-apese numai asupra norodului.
Înfricoșat el singur la urmă de jaletea țării și de vâlva bogățiilor lui, părăsește domnia și se duce să trăiască-n frumoasa Italie.
Îi urmează Alexandru Șuțu, cu sprijinul rușilor, care de obicei costă mai scump și e mai înșelător decât al turcilor.
Moldova, chip, are parte-n vremea asta de-un domn mai cu milă. În cei șapte ani împliniți (1812 - 1819) ai lui Scarlat Calimah, s-așează o viață mai legată și mai spornică pe bucățica de pământ ce i-au mai lăsat-o nesăturații de pământ. După acest bun gospodar de la care, între altele, rămâne țării și o înțeleaptă alcătuire de pravili, vine Mihai Șuțu, rudă cu Alexandru Șuțu din Muntenia.
Cu el, cu acești doi greci din neamul lui Șuțu, se încheie - pentru vecii vecilor - întunecosul șir al domnilor fanarioți, început cu Nicolae Mavrocodat la 1711 în Moldova, și la 1716 în Muntenia.
A fost o noapte cumplită aceea, - în istoria vieții noastre, - una din acele nopți care pregătesc moartea popoarelor bătrâne, „În ce chip când se apropie de ziuă încep a cânta cocoșii, și jigăniile temându-se să nu le apuce lumina zilei prin locuri primejdioase pentru dânsele, fug de se ascund în vizunii, într-acest chip și Caragea petrecând, ca întunericul nopții în cei cinci ani trecuți ai domniei lui slobodă hiară nesățioasă, hrăpind din țară și fățiș și curmeziș și dosiș, întru al șeselea începând a se lumina de ziuă, adică a se descoperi ale lui fapte toate, se temu nu atât de mazilie, fiindcă sorocul de șapte ani ai domniei după trataturi se împlinea, cât de capul lui, căci simțise că Poarta are socoteală a-l pierde, își chivernisi scăparea vieții prin fugă din scaun la alte curți străine cu toată familia” - și-mbătrânesc fără de vreme pe cele tinere. Ș-un noroc mare a fost că n-a străbătut mai adânc amestecul de sânge, otrăvitoarea încuscrire pe care s-au încercat împrejurările s-o puie între tinerețea curată și neștiutoare a românului, și bătrânețea ostenită, vicleană și plină de stricăciuni a celei mai putrede rămășiți din vechiul neam al grecilor.
Au rămas în casele boierești, în zarva orașelor împestrițate și pururea iubitoare de prefaceri, acolo au rămas și limba, și portul, și obiceiurile subțiri ale grecilor. În satele depărtate, în largul câmpiilor pe liniște, ca și-n strâmtorile munților pe vifor, aceeași opincă a însemnat urma trăiniciei noastre de-a lungul vremilor nemilostive, ș-același suflet cinstit și bun și-a rostit gândul, în aceeași bună și cinstită limbă strămoșească.
Și de-a încremenit pana, de-atâtea-nvăluiri, în mâna cronicarului de la oraș, din ce în ce mai cu foc a plâns în luncă obida păstorului rămas adesea fără turmă, din ce în ce mai răspicat ș-a destăinuit, în graiul sfânt al doinei, sufletul cel neschimbător al țăranului.
Departe, ca din adâncimi de vremi, răsună înduioșat un glas de bucium. Se rumenesc încet crestele munților. E primăvara-n aer, și primăvară-n inimi.
Și tot mai înviorat, tot mai larg s-aud chemările de bucium.
UN SUFLET CRESCUSE RĂSUCIT ȘI STRÂMB - fragment din „Maidanul cu dragoste” de George Mihail Zamfirescu Vol. I
CAPITOLUL IV - Un suflet crescuse răsucit și strîmb
Toamna era anotimpul incendiilor, al sinuciderilor și nenorocirilor.
Firește că și scandalurile erau mai numeroase acum și mai crâncene.
Mădălina lucra mai mult acasă, când era timp urât, cârpind și spălând rufele hamalilor și ale lucrătorilor din împrejurimi, iar Tinca se neurasteniza, singură în adăpostul pustiu. Erau necesare mai dese destinderi de nervi. Bătrâna sta la pândă, ca o veveriță și cum o vedea pe Mădălina picior-de-lemn ieșind în curte, o lua la ocări. Unguroaica o blestema să-i sece ochii și s-o mănânce viermii de vie, în cărucior. Lenora aduna noroi în pumni și arunca spre pălimarul oloagei. Fana alerga după ea și cu o singură palmă, după ceafă, o da tumba prin băltoacă. Fata se ridica urlând, plină de noroi pe burtă, pe figură și pe mâini. Mădălina încerca să se răzbune, înfigând degetele în părul frumos al Fanei, dar surorile două o prindeau de piciorul zdravăn și o trânteau cu capul de pietre.
Se făceau grămadă pe jos, urlau și se zgâriau, scrâșnind.
Când nu era Ivan acasă, să le frigă pulpele și spinările cu lovituri, Tănăsică umplea găleata cu apă, din butoiul birtului și le scălda. Dușmancele se astâmpărau ca prin farmec. Uneori încercau să protesteze că le udă, în așa hal, o scârbă de slugă și-l amenințau, Mădălina alături de cele trei surori, că-i scot ochii dacă se mai amestecă unde nu-i fierbe oala.
Dar prăvăliașul nu se intimida și nu știa de rușine.
Se jura pe papucii de atlas cu cari se plimbase Eva prin rai că, dacă nu se cumințesc, le înșfacă de păr, le culcă pe spate în mijlocul curții și le face, una după alta și fără alegere, miresele lui.
Băiatul era convins, în capul lui prost de flăcău cu buzele groase, cu ochii glumici și urechile clăpăuge, că în câteva ore ar stârpi certurile cumetrelor din casa cu nebuni — dacă l-ar lăsa jupânu’...
Femeile se speriau fără spaimă, scuipau și intrau în casă.
Tănăsică era o figură pitorească, un amestec ciudat de animalitate păroasă și de candoare. Nu știam când mănâncă sau când doarme. Om de încredere al birtașului, asuda — slugă fără odihnă și fără folos anume. Ca orice om de încredere, Tănăsică da în brânci muncind, nu avea leafă sau parte la câștig și se învățase să suporte, cu stoicism, toate ponoasele.
Varlam și Criste erau boieri, lucrau numai la ora prânzului și seara. Comandau bucătarului țigan ciorbe și iahnii de cartofi, așteptau porțiile egale, să le ducă la mese, stau de vorbă cu lucrătorii și se înjurau cu hamalii ori îl chemau pe ofticosul cu catastiv, la plată. Când nu aveau mușterii, se răsturnau pe scaun sub șopron, picior peste picior, și se scobeau în nas, prindeau muște ori strigau glume porcoase în urma lucrătoarelor tinere de la manufactura de tutun. Pentru osteneala asta aveau leafă, mâncare cu grăsime și carne, casă, un rînd de haine pe an și ceasuri atâtea de somn pe noapte.
Tănăsică era hamal și spălătoreasă de șervete și vase, tăietor de lemne și măturător, bucătar și chelner, contabil și spoitor de tingiri, fată în casă la Varlam și Criste și stăpân la pierdere, când se spărgeau farfurii ori se furau lingurile de lemn - cioacă a bătăilor și păgubaș din sărăcia lui de slugă la dârloagă...
- Mă, prostule - îl certa deseori Safta țiganca - de ce rabzi, la ce bun îți rupi bojocii-n tine muncind? Tu nu vezi că ofticosu ăla de jupân își bate joc de tine? Dă-l dracului și caută alt stăpân.
Tănăsică o asculta, ridica din umeri și se scutura tot, ca de un vis rău. Gândul de ducă îl încerca o clipă. Toate necazurile se adunau în el și-i încleștau pumnii, dar revolta lăuntrică era o flacără repede stinsă. Sluga se înviora, i se lumina figura. Se uita prudent în toate părțile, să fie sigur că nu-l mai aude nimeni și se apropia de Safta să-i șoptească:
- Știu eu ce știu, coană!
Lipea un deget pe buze, ca o rugă, să nu mai spună la nimeni taina ce i-o dezvăluia și se transfigura, cu râsul gâlgâit în glasul limpede acum.
- Tănăsică crede c-o să iasă bine peste un an!
Se jura, s-o convingă și pe Safta de adevăr, pe ochii boului din staulul lui Cristos. Flăcăul era un fantezist. Nu înjura ca Gore, nu striga ocări ca Mădălina și nu blestema ca Tinca. Vorbea în imagini. El singur știa că Eva purtase papuci de atlas în rai, că în staulul de la Betlehem a fost un bou cu ochi de copil, că Aprodul Purice băuse vin din cană de lemn, că sfintele mucenice aveau o icoană de aramă în sân, iar îngerașii purtau clopoței în vârful aripilor...
- La urma urmei, cucoană - se resemna Tănăsică - să zicem că n-o să iasă bine până la anu! Că jupânu e un câine, iar eu un prost că rabd să mă bată ! Mor că muncesc ? Nu ! Să plec ? Unde ? Pe matale nu te bate nenea Gore ? Ba bine că nu! Pleci ? Nu pleci. Păi vezi, cucoană ? Rabzi - că așa ți-a fost scris...
Întreba din prag, cu glasul umed.
- Unde să plec ? Pe cine am în lume ?
Și cum țiganca nu știa să răspundă unor întrebări de cari atârna existența lui Tănăsică fantezist și clăpăug, sluga își apleca ușor, cu un gest de renunțare, capul pe un umăr și-și despica gura într-un surâs ca o rană:
- Păi vezi...?
- Văd, mă Tănăsică - ofta Safta - cum să nu văd ?
- Te bate ? Ba bine eă nu ! Pleci ? Vezi să nu pleci...
Lovea cu pumnul în zid, ca o răzbunare împotriva adevărului ce-i lega, pe amândoi, de viața cu umilințe:
- Aia e... mărul pe care l-a mușcat șarpele! Așa ne-a fost nouă scris: să îndurăm și să tăcem, ca morții în paraclisu de la poarta raiului...
Untul înserărilor cu ploi monotone, nopțile lungi și necazurile, îl înrăiau pe Gore. Hamalul venea acasă beat și târziu, de câteva ori pe săptămână, să spargă vasele cu piciorul, să se certe cu Paler și s-o tragă de păr pe Safta, că doarme cu lampa stinsă. Nu uita să bată cu pumnii în ușa meșterului ungur și să-l poftească afară, dacă se crede tare și e ceva de capul lui, la trântă și la palme.
Bela încărca pușca de vânătoare și scotea țeava pe fereastră, ca un avertisment pentru vecinul rău. Chiriașii, adunați în jurul lui Gore să vadă ce-o să se în- tâmple, se călcau în picioare, fugind de frica armei cu două focuri.
Taină de nepătruns pentru mine, însă, rămăseseră scandalurile din casa simigiului și cântecul epilogal și sfâșietor al rusului.
Când se întâmpla să treacă un miez de noapte fără nici un tămbăiău, eram siguri că vom fi smulși din somn de un semnal de incendiu. Mă înfioram, cu ochii mari în întunericul din sală, ascultând. Fluiera mai întâi la fabrica aprinsă, când departe, când apropiat, în voia vântului. Sirena sfâșia tăcerea umedă de afară, ca o chemare, ca un strigăt întretăiat de spaimă și prelungit, în ultim efort, ca o rugă și ca o deznădejde.
Știam unde arde fără să mai ies în curte, să văd în ce parte e cerul roșu. Dacă fluiera ca o lunecare de arcuș pe o coardă de contrabas, focul era la atelierul pentru industria lemnului, de alături. Dacă șuierul era limpede, subțire, aflam că flăcările au cuprins stivele de scânduri de la „Lessel”. Când, dimpotrivă, dau locomotivele alarma, pârjolul mistuia depoul de mașini sau magaziile de mărfuri ale gării.
După câteva clipe, toate fabricile din împrejurimi dau semnale la fel. Era un concert asurzitor, un urlet de disperare ce te smulgea din casă fără voie și te precipita spre locul sinistrului.
Mama umbla, cu mâna speriată, pe masă, pe scrin, pe dulapuri, după chibrituri. Tata își căuta pantalonii pe întuneric, se apleca lângă pat și orbecăia după ghete, înjurând că Puica nu mai aprinde lampa, zăpăcit, tremurând ca mine și ca mine îmbrăcat, la întâmplare, cu haina pe dos sau pantalonii cu nasturii la spate. Obișnuit, încălțam ghetele schimbat și ne împiedicam în șireturi.
Tata pleca la fabrică în fugă, orbește. Făcea parte din echipa de salvare și era dator să fie prezent la birou, la orice oră din zi sau din noapte. Oriunde ar fi fost pârjolul, înhămau caii la pompă, se echipau cu topoare, cu căști și frânghii, luau scările pe umăr și porneau spre foc, strigând și agitând uneltele, ca să-și poată face drum prin gloata curioșilor ce se adunau pe străzi, somnoroși, zăpăciți, buimaci, în panica generală.
Goana în noapte, sirenele ce nu mai conteneau, ale fabricilor, ideea că ne ducem la un incendiu, toate mă tulburau și îmi precipitau zvâcniturile inimii.
În urma noastră veneau și pompierii. Se auzeau, de departe, semnalele gornistului. Țipetele de alarmă, tropotul cailor, uruitul roților de la sacale pe caldarâm, scara impresionantă, cu manivele și sârme întinse, pompa cu aburi, coifurile cu luciri galbene, metalice și topoarele în bandulieră, gândul că ei sunt pompieri adevărați - mă exaltau...
Deasupra fabricii, cerul era o vâlvătaie. La poartă mișuna o mulțime imensă - umbre profilate pe fondul roșu al luminii cu care flăcările inundau curtea și strada. Intram, cu pompa și cu tovarășii din echipa tatei până în apropierea atelierului aprins. Era un zgomot infernal, o întretăiere de glasuri ce nu știau ce spun și de comenzi pe cari nu le mai asculta nimeni. Pompierii încercau să intre pe coridoare și uși, lucrătorii luptau să iasă, cu brațele pline de scule și de materiale. Se împingeau unii în alții, orbește, se călcau, se bruscau - se înjurau.
O forfotă eroică și ridicolă în același timp, fără folos, fără înțeles și totuși logică, fără îndoială în logica acelor momente de panică, de încordare nervoasă și de anihilare a oricărui efort de reculegere și de justă apreciere a pericolului.
În acest timp, flăcările se încolăceau pe sub streșini prăbușeau grinzile în atelier cu zgomot surd, în risipă de scântei și spărgeau acoperișul, se ridicau spre cer, alături și sprintene, se aplecau în voia vântului, dispăreau o clipă, supte parcă de întuneric și iar se smulgeau în sus, mai înalte, mai groase, mai sprintene și mai cotropitoare. Printre ele, zburau porumbeii. Îi vedeam trecând, zăpăciți, orbi, nevinovați. Flacăra, ca o limbă de reptilă gângăniile, îi prindea din zbor și-i precipita, cu aripile strânse, în jarul ce mistuia acoperișul.
Plângeam cu pumnii la gură de mila lor.
Nu mă mai interesau pompierii urcând cu agilitate scările ori spărgând cu topoarele tabla de pe atelier, nici poruncile date de ofițer, prin gornistul de lângă el, pompelor cu aburi și sacalelor. Știam că, la fiecare comandă prin goarnă, sergentul mecanic va răspunde trăgând o dată, de două sau de mai multe ori, de mânerul fluierului ascuțit, strident. Nu mă mai impresiona, deocamdată, nici strigătul celor de la tulumbe, cari cereau în răstimpuri, cu glasul prelung, speriat, când se vedeau înconjurați de vâlvătăi: apă, apă, măăă...
Mă obsedau porumbeii, cu zborul frânt în flăcări.
Moartea lor era, pentru mine, cel mai tragic moment, din tot acel haotic și covârșitor spectacol al distrugerii.
Plângeam pentru sufletele albe, trecute prin purgatoriul incendiului și din nou întraripate pentru zborul din urmă și cel mai frumos, în limpezimile văzduhului cu drum fără întoarceri...
Târziu, în zorile tulburi, lăptoase, murdare de toată oboseala ce ni se lăsa pe pleoape ca un văl, din atelierul incendiat rămâneau numai zidurile afumate, cu geamurile sparte și ferestrele smulse din loc, cu acoperișul tot prăbușit peste mașinile inundate, răsucind în jurul lor curele arse. Mai stăruiau, sub grinzi și tablă, cuiburi mici de jar, să coloreze vag pustiul dintre ruini. Vedeam, prin golul de ochi orb al ferestrelor, crescând și scăzând pale de lumină roșie.
Parcă obosea și focul de atâta zburdălnicie de flăcări spre cer, de atâta mistuire și de luptă cu valurile de apă ale tulumbelor alimentate de pompa cu aburi și de pompele de mână, pe cari le manipulaseră, neobosit, mahalagii și lucrătorii, sub comanda celor de la echipele particulare de salvare.
Era o delăsare, o destrămare de gânduri, o istovire generală, în pasul rar, mare și greu - în cizma cu carâmbii peste genunchi - al pompierului, în încovoierea oamenilor ce târau după ei tulumbele inutile acum și în lenea cu care se rostogoleau, din când în când, ultimele bârne rămase prinse în ziduri.
Nu mai impresiona nimic.
Plecam spre casă. Pe drum, mă împiedicam și lunecam în toate noroaiele, istovit, cu somnul sub pleoape ca o beție amară și leșinătoare.
Mă deșteptam după prânz, cu capul greu, fără foame și fără gust de joacă. Fana mă lăuda că am avut curaj să plec la foc, în rând cu oamenii mari și mă întreba cum a fost. Ridicam din umeri, mut, cu privirile usturate de lumină. Tresăream, arar, cu ochii mari în gol și nu știam de ce tresar. Fata mă sâcâia cu întrebări la cari nu era nimic de răspuns. Uitasem tot ce fusese peste noapte. Îmi rămăsese o uruială de motor în urechi și un gust leșios, de apă murdară și curele arse, în gură.
Dacă ploua afară, îmi lipeam fruntea fierbinte de geamul rece și mă uitam, fără să văd, pe maidanul cu basculă, spre bariera cu brațul de lemn, vopsit în roșu și alb, ridicat ca o amenințare pentru căruțele ce treceau, mici și încărcate, pe sub el...
Repetam, deseori: bariera - sonorizând cuvântul și căutându-i un înțeles pe care îl ascultam în mine, nelămurit încă în gând dar clocotit și crescut în suflet, ca un neastâmpăr și ca o presimțire.
Mă obseda și mă speria uneori, în vis, brațul acela de lemn, ridicat spre cer, imperativ, ca un deget de stăpân uriaș, stropit cu sânge. Când se lăsa în jos, greu, parcă despărțea două lumi, cu o poruncă mută: până aici ! Porunca era, deopotrivă, pentru noi, orășenii din mahalaua cu nume rușinos și pentru cei de dincolo de barieră, poporul fără țară și fără sărbătoare al țigăniilor și al maidanelor fără hotar...
Fata eu nume băiețesc, însă, continua să mă supere cu întrebări.
- Lasă-l în pace - o sfătuia mama - că acum nu mai e bun de nimic, câteva zile. De ce s-o fi ducând la foc, dacă-i face rău !
- De ce să-i facă rău - se mira Fana.
- Știu eu? Nu-l vezi în ce hal e? Parcă-i scos din coșciug... Acu’ nu-i nimic. Stai să-l vezi când s-o însera!
Zidurile cenușii ale atelierelor de la manufactura de tutun Belvedere aveau patru rânduri de ferestre, la depărtare și în mărime egală. În toate geamurile se aprindeau becuri, ca un joc în sărituri, de la un etaj la altul și de la o latură la altă latură - patru brâuri cu străluciri mici și galbene. Globurile mari de la barieră își legănau lumina peste linii. La canton suna un clopot, semnalul de închidere a drumului. În necuprinsul triajului agonizau felinarele de la macaze, cu sticle verzi și roșii sau cu săgeți albe pe matul vopsit ai uneia din cele patru suprafețe semnalizatoare.
Uram becurile aprinse ca la o comandă diabolică. Ele chemau noaptea și vărsau întunericul pe stradă, ca o apă sau ca o pulbere curgând pe acoperișuri și picurând de sub streșini.
Plecam de la geam, prins neașteptat de un neastâmpăr curios. Mă plimbam prin casă. Îmi venea să fug afară și-mi era frică să deschid ușa. Când mă uitam, atent, la bătrânul din cadră, mi se părea că mișcă buzele. Închideam ochii, să nu-l mai văd, dar monstrul cu capul țugui și gura strânsă îmi rămânea, întreg și viu, sub pleoape. Țipam: „lasă-mă-n pace!” Încercam să cânt, ca Ivan sau ca Gore și mi se încleștau fălcile. Tremuram, cu sudoare pe frunte. Amețeam umblând repede printre scaune și în jurul mesei. Deși bătrânul din fotografie nu mai mă obseda cu clefăitul lui de gură fără dinți, strigam nu știam cui și de ce: „lasă-mă-n pace!” Firește că, afară, lunecau prin băltoace pași de vedenii, că umbrele se adunau la geamuri, mă priveau prin spărtura perdelelor și se sfătuiau, în șoapte pe cari numai eu și vântul le ascultam.
Mama încerca să mă smulgă din neastâmpăr, să mă ocupe cu ceva, să mă lege de un gând senin. Știa întâmplări cu haz și povești, reînvia - pentru a nu știu câta oară - isprăvile, în adevăr de basm, ale uneia din bunice, haiducă odinioară și frumusețe legendară.
Ascultam fără să aud și întrebam, fără rost, nimicuri cărora, în acele momente de tulburare, le acordam importanță. Mă pasiona îndeosebi păstorul cu oile și câinele lui, pe care mi-l arătase Ivan cizmarul, într-o noapte, în globul luminos al lunii. Dar nu ascultam răspunsul, nu eram în stare să mă concentrez. Nu mai umblam prin casă, acum, și puțin îmi păsa de umbrele cu șoapte și de pașii vântului. Era o liniște aparentă. Mă înviora gândul că, în lună, e un ciobănaș cu fluier de soc și câine mițos, între oi năzdrăvane.
O rugam pe mama să-mi spună povestea cu trei turme de miei și trei ciobănei, pe care o cânta, în fiecare duminică după masă, tata - ca pe un colind sau ca un descântec de dragoste și moarte.
Mă înveseleam brusc - o veselie stridentă, mărturisită în gesturi nestăpânite, dezechilibrate, simptomatice, sub care creștea un sentiment de gol și de îndepărtare, de apăsare pe umeri, de lunecare și de pierdere a pământului de sub picioare.
Mă întristam tot așa de repede și fără rost.
Așteptam să se întâmple ceva, să năvălească un ins pe ușe cu o veste rea. Mă nelinișteam că tata n-a venit încă de la fabrică. Fluierase pentru încetarea lucrului sau nu? Întrebam, tresăream cu fiecare pas din curte și fugeam să dau perdeaua la o parte și să văd cine vine, iar întrebam, ca apoi să tresar din nou și să fug la fereastră. Mă obseda ideea că s-a întâmplat ceva cu tata - cu el sau cu altcineva, cu un om, cu mai mulți, într-un atelier sau în toate sălile de mașini industriale.
Dar Puișor apărea în prag, vesel cum nu-mi aduc aminte să fi fost de multe ori, în anii lui puțini și aspri. Strigam, fericit până la lacrămi și-i săream în brațe, să-l cuprind cu mâinile pe după gât, strâns, topit tot în îmbrățișare, să-l mângâi, să-l sărut, să-l trag de păr și iar să-l sărut. Mă bucuram ca de-o comoară pierdută de mult și regăsită, pentru că eram sigur că, la fabrică se întâmplase ceva, că tata trecuse - în momentele mele de neastâmpăr și presimțire - pe lângă o mare primejdie.
Aveam impresia precisă a morții ce sta la pândă, în apropiere...
Văzusem atîția inși spânzurând de copaci sau înecați la Ciurel, mutilați de tren sau rupți în bucăți de curele și transmisiuni, prin ateliere, că - fără s-o înțeleg sau să încerc s-o cuprind cu gândul crud - începusem să simt moartea în mine și în aer, ca o aripă a cărei fâlfâire numai eu o vedeam, când îmi apăsam palmele de pleoape - gest instinctiv de concentrare pe care nu știam de la cine îl moștenisem...
Toți oamenii de la noi din mahala - fie că lucrau la fabrică, fie că erau căruțași sau hamali la magaziile imense ale gării ori în triajul plin cu vagoane de marfă - erau la fiecare pas pândiți de moarte cruntă, sălbatică, înfricoșătoare: prinși de vârtejul mașinilor și frânți în bucăți de cuțite, de nu cumva aruncați răsucit și făcuți fărâme de plafon, ca de acolo să se prăbușească, un mototol de cârpe și de carne tremurând încă în ultimul licăr al ființei, pe stivele de scânduri ori în mormanele de talaș, atunci când nu erau despicați de tenderul și de roțile unei locomotive, ca să rămână deseori alături de linie, o singură mână, vânătă, țipându-și revolta în pumnul strâns, cu toată groaza momentului și cu toată foamea, pe un codru de pâine - foamea lor, postum protestatară, de câini ai vieții.
Alergam să văd un mutilat cu inconștiența fanatică, robitoare, ce mă smulgea din casă, când ardea undeva.
Dar înnoptările, după ce priveam bucățile de carne împrăștiate pe traverse, erau tot așa de chinuitoare ca și înserările ce urmau după un incendiu.
Prima noapte îmi era imposibil să dorm. După fiecare foc, trăiam și mistuiam în mine spectacolul halucinant al flăcărilor, iar toți porumbeii arși înviau și mi se adunau pe frunte, gîngurind și fîlfîind aripile. Mă sculam țipând și fugeam să mă fac mic lângă tata, tremurând, vorbind fără șir, cu ochii mari în întunericul din casă, populat și el de șerpii vâlvătăilor și de aripi albe. Dacă, dimpotrivă, se întâmplase în ziua aceea o nenorocire, visam noaptea, fără să dorm, că toate bucățile de carne se adună laolaltă, că învie mutilatul și mă strigă pe nume. Plecam alături de el, sărind din traversă în traversă și glumind. Dar, între o glumă și alta, la un moment dat, fluiera o locomotivă. Venea spre noi, vijelios, un tren. Fugeam, să nu ne ajungă, dar pământul, la rîndu-i, ne fugea de sub picioare și ne apropia de bestia cu trei ochi aprinși: unul verde, altul roșu, celălalt alb - de un alb spălăcit, mortuar.
Alergam îngrozit, până mă deșteptam, urlând de spaimă, în brațele tatei - speriat și el, alături de mama, dar liniștiți numaidecât, când înțelegeau că totul nu a fost decât un vis rău, ducă-se pe pustii locuri.
Mama îmi închina perna și se culca din nou, fără grije.
Era convinsă că o să mă apere sfânta cruce...
Dar sufletul acela crud, tăvălit prin toată mocirla vieții, fărâmițat de toate emoțiile tari, desfigurat de toate măscăriile unui trai comun în mascara unică a casei cu nebuni și străpezit de aceste nopți de coșmar și de sfîșiere, nimeni n-ar mai fi fost în stare să-l apere.
Prea curând apropiat de adevărul brutal al vieții, prea devreme prins de aripă, lovit de toate tainele și sângerat în toți mărăcinii necazurilor, sufletul acesta crescuse răsucit și strâmb, ca un copac cu fruct pădureț la gust și otrăvitor.
sâmbătă, 22 decembrie 2018
SONETUL IERNII - de valena
CÂT DE FRUMOASĂ E IARNA - de Constantin Sandic
 |
NEAUA CA BALSAM - de ISTRITEANU
|