DRUMUL PE CARE N-AM APUCAT - de Robert Frost

DRUMUL PE CARE N-AM APUCAT de  Robert Frost  Două drumuri se desparțeau într-o pădure aurie.   Îmi pare rău că nu le-am putut pe amîndouă urma. Și, pentru că eram singurul călator, am zăbovit  Privind în lungul celui dintîi, cît mai departe.  Pînă acolo unde se pierdea sub pămînt.  Apoi am apucat-o pe al doilea, ce nu era mai prejos. Și care poate era chiar mai îndreptățit să-l strabat.  Căci era acoperit cu iarbă și neumblat.  Deși, trecînd pe unul dintre ele,   Era de parcă le-aș fi străbătut pe amîndouă,  Iar în acea dimineață se întindeau la fel:  Iarba lor nu era bătătorita de pași.  L-am lăsat pe primul pentru o altă zi Știind totuși că, pornind pe unul dintre ele,   Cu greu m-aș mai fi întors vreodată. Așa voi povesti cu un suspin  Cîndva, peste ani și ani:  Două drumuri se despărțeau într-o pădure, iar eu  Am pornit-o pe cel mai puțin străbătut Și asta mi-a schimbat viața.

AI SĂ MĂ POȚI CULEGE ? - de Mariana Fulger

AI  SĂ  MĂ  POȚI  CULEGE  ? de Mariana Fulger  ai să mă poți culege ?  alunec printre tălpile trecătorilor  urc părere, urc și cobor   în drumul sufletului tău  cântă vrăbiile și guguștiucii  plouă rouă și petale de cais  ai să mă poți culege ?  scriu dragoste, șterg, scriu tăcere  șterg; scriu dor, scriu dor  merg înapoi urcând, cobor  nu vreau să dor  ai să mă poți opri ?  scriu, alunec, urc  ciob de întâmplare care te știe  fără atingere

MODA FEMININĂ LA 1858

ALFRED WIERUSZ - KOWALSKI - picturi

Alfred Jan Maksymilian Kowalski (Alfred Wierusz-Kowalski, 11 octombrie 1849 - 16 februarie 1915) a fost pictor polonez al școlii din München, unul dintre cei mai populari împreună cu Józef Brandt și Władysław Czachórski.

Wierusz-Kowalski s-a stabilit la Munchen în 1873 imediat după ce și-a  terminat   studiile de la Varșovia și Dresda. A studiat timp de un an la Academia de Arte din München și apoi cu Josef Brandt. 

Picturile sale care au primit medalii la numeroase expoziții, unde au fost căutate de colecționari și de dealerii germani de artă. 

În 1890 a fost numit profesor de onoare al Academiei de la München.

A pictat scene generice și istorice. După călătoria sa în Africa în 1903, el a inclus și teme orientale. 

Picturile sale sunt rare în colecțiile muzeelor poloneze. Picturile sale au fost vândute mai ales pe piața germană și au apărut în colecții private din Germania și Statele Unite.

Tabloul lui Kowalski de lupi singuri a fost unul dintre cele mai reproduse/printate ale secolului al XX-lea

ACUMA CÂNTECUL S-A SFÂRȘIT - de Magda Isanos

ACUMA CÂNTECUL S-A SFÂRȘIT    de  Magda Isanos Acuma cântecul s-a sfârșit. Nu știu de-i bine ori rău. Din frunze-am cântat. Dumnezeu, lângă mine stând, mi-a șoptit. De fapt nu era Dumnezeu, era pom. Și câteodată-avea glas de om. "Sărbătorește, mi-a spus el, aceste câmpii dezmierdate și creste..."  Și ca o pasăre neînvățată  m-am apucat să cânt. Eram mirată  și bucuroasă, și nici n-am simțit  cum trece anotimpul fericit !  Zburați, cântece, zburați departe,  scuturați-mă de pamânt și moarte,  și preamăriți natura-n care încă  e liniște și-nțelepciune-adâncă.

APELUL BĂTRÂNULUI NATURALIST - de Spiridon Popescu

APELUL  BĂTRÂNULUI  NATURALIST   de Spiridon Popescu  Oameni buni,  Să facem ceva pentru ocrotirea poeților!…  Dacă dispar,  Echilibrul ecologic se surpă –  Ei sunt  Singurele insecte din lume  Care se pricep să facă polenizarea îngerilor.

DOAMNE, DACĂ-MI EȘTI PRIETEN... - de Spiridon Popescu

DOAMNE, DACĂ-MI EȘTI PRIETEN...        de Spiridon Popescu  Doamne, dacă-mi ești prieten,  Cum te lauzi la toți sfinții,  Dă-i în scris poruncă morții  Să-mi ia calul, nu părinții.  Doamne, dacă-mi ești prieten,  N-asculta de toți zurliii,  Dă-i în scris poruncă morții  Să-mi ia calul, nu copiii.  Doamne, dacă-mi ești prieten,  Nu-mi mai otrăvi ursita,  Dă-i în scris poruncă morții  Să-mi ia calul, nu iubita.  Doamne, dacă-mi ești prieten,  Cum susții în gura mare,  Moaie-ți tocul în cerneală  Și-nainte de culcare.  Dă-i în scris poruncă morții,  Când și-o ascuți pumnalul,  Să-l înfigă-n mine, Doamne, Și să lase-n viață calul.

IRONIE - de Ion Luca Caragiale

Fotografie foarte foarte rară din 1871 -  Mihai Eminescu

Am cunoscut foarte de-aproape pe un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă și mai înaltă fantazie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară „formă nouă limba veche și-nțeleaptă", pe care o cunoștea atât de bine și o iubea atât de mult.

De felul lui mândru, el fugea de onoruri, știindu-le câte concesiuni costă. Melancolic și pasionat, deși-n același timp iubitor de veselie si de petreceri ușoare, ura din convingere așa-numitele conveniențe și poleiala lumii. Niciodată nu primea bucuros laude, nici chiar de la puținii prietini, foarte puțini, pe cari-i avea și-n judecata și sinceritatea cărora credea — darmite pe ale acelei mulțimi de seci fără talent, judecată, nici sinceritate, cari se tot vâră în biata noastră literatură ca microbii răufăcători în trupul omului sănătos și cari nu se sfiesc a se fuduli à tout propos cu un prieteșug ce nu le-a fost nicicând acordat ! Laudele acelora îi inspirau d-a dreptul „dezgust". 

Dar dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de zgomot și de laude, asta nu era decât din pricina deșertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină și manifestă încredere, față cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent, și o știa mai bine decât oricine: nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decât mai puțin de ce credea el însuși. De aceea opera ce ne-a lăsat-o nu denotă nici un moment de ezitare sau de neîncredere în sine. Câtă încredere avea în puterea talentului său ne-o spune singur.

Iată ce-i zice femeii care n-a înțeles că trebuia să-i cază roabă în genuchi la farmecul primei lui aruncături de ochi:

„Dîndu-mi din ochiul tău senin

O rază dinadins,

În calea timpilor ce vin

O stea s-ar fi aprins;

Ai fi trăit în veci de veci

Și rânduri de vieți;

Cu ale tale brațe reci

Înmărmureai măreț

Un chip de-a pururi adorat,

Cum nu mai au perechi

Acele zâne ce străbat

Din timpurile vechi;

Tu trebuia să te cuprinzi

De acel farmec sfânt

Și noaptea candelă s-aprinzi

Iubirii pe pământ!" 

Se poate o mai mare și mai îndreptățită îndrăzneală? Și iată ce gândea mai apoi despre mulțimea „amatorilor" și „cunoscătorilor":

„De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva

Fàmenii din ziua de-astăzi să mă-nceapă-a lăuda:

Dacă port cu ușurință și cu zâmbet a lor ură,

Laudele lor desigur m-ar scârbi peste măsură."

Sărmane omule! dac-ai învia, ai vedea că de ce te temi nici moartea nu te poate scăpa! 

Omul acesta a trăit, mai des mâhnit, mai rar vesel, într-un cerc foarte restrâns de prietini. Dar era și un om ciudat! El își făcea o plăcere din necaz și din durere o voluptate. Dacă n-avea vreo supărare, și-o căuta; dacă nu venea să-l întâmpine durerea dinafară, el știa să și-o scormonească singur din rărunchi. Cu un astfel de caracter mai era și de tot sărac. Îmi vine destul de greu să contrazic niște autorități în materie literară, știind bine cât le iritează contrazicerea și cât de primejdioasă e iritația lor pentru soarta și reputația unor simpli muritori ca noi; dar trebuie să spun odată că poetul de care e vorba a trăit material rău; sărăcia lui nu este o legendă: a fost o nenorocită realitate, și ea îl afecta foarte. Ce Dumnezeu! doar n-a trăit omul acesta acum câteva veacuri, ca să ne permitem cu atâta ușurință a băsni despre trista lui viață!... a trăit până mai ieri, aci, cu noi, cu mine, zi cu zi, ani întregi... Pe cine vrem noi să amăgim?

Talentul lui de poet nu-i producea nimica; două-trei funcțiuni care le-a avut - bibliotecar, apoi revizor școlar - destul de slab plătite, a trebuit să le părăsească silit și într-un târziu să găsească mijloc de trai în presa militantă. Cum stoarce puterile unui om de talent acest fel de muncă, unde este silit să-și avorteze zilnic prin provocare voită gândirile și concepțiile, și cât de rău e prețuită la noi se știe. Poetul a trăit cum a murit - foarte nenorocit și ca viață materială: copil ursit să sufere și cu sufletul, și cu trupul. De foame nu pierea, ce-i drept; dar suferea amar de sărăcie. 

S-a susținut că disprețuia averea... E un neadevăr - pe care nu-l poate spune decât sau cine n-a cunoscut pe poet, sau cine... vrea să spună un neadevăr - o afirm eu aci cu siguranța că afară de teorii fantaziste, psihologice, etnice, etice, estetice șcl. nu voi căpăta nici o dezmințire serioasă. L-am cunoscut, am trăit lângă el foarte aproape vreme îndelungată și știu cât de mult preț punea pe plăcerile materiale ale vieții. L-am văzut destul de adesea scrâșnind de lipsă. Contrarietatea patimilor, dorul vag de poet, acel dor de care se depărtează ținta cu cât îi pare lui că se apropie de dânsa, îl aruncau, ce-i drept, în cea mai întunecată melancolie, dar nu-l zdrobeau niciodată; lipsa materială însă îl excita, îl demoraliza, îl sfărâma cu desăvârșire... da, dar era prea mândru ca să se plângă de asta, și mai ales acelora ce trebuiau s-o înțeleagă nespusă.

S-a zis că era risipitor și că, orice sume ar fi trecut prin mână-i, el tot nefericit ar fi fost, de vreme ce nefericirea lui era de un fel curat moral. Minunată judecată, dar ieftină scuză pentru acei ce l-au lăsat totdeauna în lipsă, deși-l puteau ajuta cu toată dignitatea, deși apropierea lui le-a făcut cinste și... profit - și încă le face. Da, era risipitor, pentru că iubea și el plăcerile brutale ale vieții; și doar are și un om de valoare dreptul să dorească aceste plăceri; da, nenorocirea lui era de un fel moral, și tot nenorocit ar fi fost dispunând de orișicâte mijloace; însă, fiindu-i sufletul atât de iritabil, îi mai trebuia și trupul chinuit și nemângâiat ? și obținerea bunurilor lumești i-ar fi sporit, ori alinat chinul sufletesc ? 

Astăzi nu mai încape îndoială că el era osândit de la naștere să moară cum a murit; însă neajunsurile practice ale traiului, hrană ordinară, interior mizer, nevoie continuă de muncă grosolană obligată și ridicul plătită -  cu același fin și nobil instrument cu care trebuia să cânte plutirea lunii pe mișcătoarea mărilor singurătate - și pofte arzătoare, atât de ieftine pentru alții, atât de scumpe, mai adesea imposibile de mulțumit pentru el, i-au grăbit scurta cale către tristu-i sfârșit.

Când era în culmea funcționării, mașina cea admirabilă s-a stricat deodată: regulatorul, care avea de la început în aliajul său un punct țâcnit, s-a frânt în toiul mișcării: „organele erau acum sfărmate și maestrul nebun”! Până aci trăise destul de rău... Cine ar fi, nu plătit, ci barem citit versurile lui ? Aproape niminea. Câți îl știau că există ? Foarte puțini. De-acu încolo, țin-te popularitate !...

Mulți cuminți trec pe drum și, dacă nu sunt și puternici, din câți îi cunosc, d-abia unii le scot căciula; dar după un nebun, fără să-l cunoască nimeni, se strânge și se ia toată lumea. Și astfel succesul primei ediții a întrecut toate așteptările editorilor.

A trecut apoi câtva timp și l-am revăzut. Întâia criză trecuse; nu mai era același om, dar era un om ca toți oamenii, cu mintea normală, întreagă, și tocmai de aceea nu mai era același om. 

Era liniștit, trist, sfios și, o probă mai mult că devenise iar cuminte, era cam rușinos, având conștiința deplină de tot ce i se întâmplase. Acum încalte, nu mai poate încăpea vorbă, era în completă mizerie.

Iată ce scria el către un amic - scriptura este excesiv de îngrijită, pare că s-ar fi temut ca nu cumva, din vreo aruncătură mai liberă a condeiului, să iasă bănuiala că mintea i-ar fi câtuși de puțin nestăpânită - iată:

„Boala îndelungată de care am suferit m-a împiedicat de la ținerea unei corespondențe regulate. Acum, fiind întrucâtva mai restabilit, vin a vă ruga să v-aduceți aminte de mine, de lipsa aproape absolută în care mă aflu. Dacă vă este cu putință a-mi veni în ajutor, vă rog a o face cât de curând, căci cea mai mare mizerie mă amenință..."

Trist document !

După destulă vreme de mizerie, a venit recidiva și apoi, din fericire, moartea.

Moartea - ea a desăvârșit opera nebuniei. Crierul care a gândit despre soarta omului de geniu

„Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,

Splendid ca o ironie, cu priviri nepasătoare;

Iar deasupra tuturora va vorbi un mititel,

Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el

Sub a numelui tău umbră...”

- n-a apucat încă să putrezească bine, și ce de asociații și de comitete care să-i garanteze trecerea la posteritate ! ce zgomot ! ce popularitate ! ce de „mititei” !

Dar nu e meritată popularitatea aceasta ? se va zice.

- Ba da.

- Dar nu era în adevăr un om de geniu ?

- Nu mai încape vorbă. 

- Dar nu se cade să ridicăm statuie la asemenea oameni ?

- Negreșit... Însă...

Ieri d-abia îl cunoșteau și-l aprețiau câțiva prieteni de aproape, și astăzi e un nume la modă, universal cunoscut; ieri d-abia avea ce mânca, „în lipsă aproape absolută de subsistență, amenințat de cea mai mare mizerie”, și astăzi se mănâncă mulți bani - direct, cu opera lui, indirect, sub pretextul numelui lui; ieri, d-abia haine și hrană, astăzi, statuie și monumente de bronz, de marmură, de... hârtie velină -  mai știu eu de ce !

Atât de desăvârșită necunoaștere și părăsire în viață, ș-apoi, într-o clipă, atâta zgomot, atâta solicitudine și închinăciune după moarte !

Apoi nu-i aceasta o crudă ironie ? 

- - - - - - - - - - 

În Timpul din 15 iulie 1890; p. 1. 

În Note și schițe, 1892, p. 17

Momente, schițe, amintiri, 1908

Ion Luca Caragiale 1852/3 -  1912

POEZII POPULARE - de Ion Creangă

LA  CRÂȘMUȚA  CEA  DIN  DEAL

La crâșmuța cea din deal

Vinu-i bun și oca-i mare,

Crâșmărița slută tare,

Beu voinicii de călare.

La crâșmuța cea din vale

Vinu-i rău și oca-i mică

Crâșmărița frumușică,

Beu voinicii de se strică. 

FRUNZULEANĂ  MICȘUNELE

Frunzuleană micșunele

Ia vezi lacrimile mele,

Cum se varsă cu durere,

Fără nici o mîngăiere!

Și se varsă pentr-un pui,

Numele nu vreu să-i spui.

De l-oiu spune, l-oiu răpune

De-oiu tăcea, l-oiu mai avè,

Sărmana inima mea,

Mai bine s-ar fi topit

Decît m-aș fi despărțit

De-un puișor ce-am iubit.

Colo în vale, la brad mare,

Mîndru codru să răsună

Drăgalaș noaptea pe lună:

Este glasul puiului

Ce-a zburat din cuibul lui.

Stă, copile, te oprește

Și oftînd la el gîndește. 

FRUNZĂ VERDE, IARBĂ NEAGRĂ

Foaie verde de cucută,

Drag mi-e puiul de pe luncă,

Cu drag vine și se culcă.

Cucu cântă, se silește,

Puiu locul și-l gătește.

Puica din poartă-l privește,

Puica plânge și-l jălește,

Puiul se călătorește.

Te-am iubit de copilaș,

Ș-acum te duci și mă lași.

Astăzi plec, mâne mă-ntorc

La pustiul de noroc.

De-i mai zăbovi o lună,

Mă găsești pe drum nebună;

Da’ de-i zăbovi un an,

Mă găsești negru buștean.

FRUNZULIȚĂ  MAGHIRA,

Frunzuliță Maghira,

Mă miram, puică, miram,

Mă miram de ce slăbeam.

Eu nu slăbeam de vrun rău,

Ci slăbeam de dorul tău.

Șapte văi ș-o vale-adîncă,

P-aici lupii mă mănîncă.

Stăi, lupe, nu mă mînca,

Păn-o răsări luna,

Să dau mîna cu puica;

Pe lună că s-o întîlnesc,

Trei vorbe ca să-i vorbesc

Ș-apoi să mă prăpădesc! 

FRUNZĂ VERDE, IARBĂ NEAGRĂ

Frunză verde, iarbă neagră,

Am avut o puică dragă.

De dragă ce-mi era dragă,

O purtam cu tasma neagră

Ș-o ținem cu noaptea-ntreagă

Las’ să treacă, să se ducă,

Mi-i urîtă vorba lungă,

La Neamțu, la mănîstire,

La icoane să se-nchine.

Să se ducă să se sfințască,

De mine să se despărțască.

Iarbă neagră din grădină,

Să știi, puiculiță, bine

Că eu mă duc de la tine;

Să rămîie pajiștea,

Să vezi cum ii dragostea.

Dragostea de fată mare,

Ca fasola din caldare,

Cînd îi pui un pumn de sare;

Iar dragostea de nevastă,

Ca garofa din fereastă:

Dimineața înflorește,

Peste zi se vestejește. 

CÂT  OIU  TRĂI,  SĂ  IUBESC

Cât oiu trăi, să iubesc

Că, de-oiu muri, putrezesc;

Și pămantul crește iarbă,

Nimene nu mai mă-ntreabă

Ce puicuță mi-a fost dragă! 

CÂND AI ȘTI ȘI TE-AI PRICEPE

Când ai ști și te-ai pricepe,

Dragostea de un’ se-ncepe?

De la ochi, de la sprincene,

De la buze subțirele,

Mușcare-ar neica din ele,

Ca dintr-un fagur de miere. 

CUCULEȚ DE LA PĂDURE

Cuculeț de la pădure!

Du-te la puică și-i spune

Să nu se mai poarte bine,

Că mi-a rupt inima-n mine.

Să se poarte mai vlăvioasă,

Să-mi mai văd și eu de casă. 

FRUMOASE FOTOGRAFII ALB NEGRU