TOAMNA LA MOSCOVA în picturile artisstului uzbek Dilorom Mammadova

TABLOURI INOCENTE - de Sergiu Iliaș

TABLOURI  INOCENTE de  Sergiu  Iliaș Sufletul meu gânduri iroseşte,  Din trecut spre zilele recente,  Vântul toamnei frunzele topeşte,  Pictând tablouri inocente.  Las totul în seama regelui timp,  Nu fără să-i cer anumite păreri,  Despre alte ţinuturi pe unde mă plimb,  Sau alte călătorii unde am fost ieri.  Cucerit de dragostea ta prea plină, Sper mereu că se va întâmpla ceva, Şi va veni acea zi foarte senină, Când îmi voi citi viitorul în palma ta.

TOAMNA LA ''FLORICA'' - de Ion Pillat

TOAMNA  LA  ''FLORICA'' de  Ion Pillat De aur vechi s-a făcut frunzarul; Zările-s stinse cum e cenuşă. Deschide uşa. Toamna ne cheamă. Am împuşcat în zăvoi sitarul Din urmă: zburase să plece. Vântul e rece. Toamna ne cheamă. Via pe deal de mult e-ngropata; Stolul pe cer s-a dus: o nălucă. Dor mă apucă De altădată. Unde eşti, unde, casă uitată ? Unde, azi, sunteţi, zilele mele  -  Voi, rândunele De altădată !

DANTE ALIGHIERI - POEME

Durante degli Alighieri / Dante Alighieri -  1265 - 1321

ORICĂRUI  NOBIL  SUFLET

Oricărui nobil suflet iubitor

 căruia-i vin cu spusa-mi înainte, 

 să-mi zică de aceasta, ce-are-n minte, 

 salut întru stăpânul său, Amor.

 Deja trecuse ceasul trei din taina

 vremii ce-i dată stelei lucitoare, 

 când fără veste Zeul îmi apare, 

 de el de-mi amintesc m-apucă spaima.

 Voios părea Amor ținând în mână

 inima-mi, iar în brate purta-n pânză

 de-altar, dormind, doamna-mi înfășurată.

 Și o trezi, din inima-mi ce-ngână

 văpăi, cu frică o hrăni, ascunsă;

 văzui că pleacă-n lacrimi deodată. 

BALADĂ,  MERGI  SĂ-L  REGĂSEȘTI

Baladă, mergi să-l regăsești pe Zeu, 

cu el te du doamnei înainte

 și îngenuncherea mea și cântul meu, 

 stăpânul meu să i le spună-n minte.

 Să mergi, baladă, așa închinată, 

 încât chiar fără soț, prin lumea toată, 

 să îndrăznești să te petreci, 

 dar dacă vrei ca sigură să fii, 

 găsește-l pe Amor în veci, 

 nu-i bine fără el să umbli către ea;

 acea femeie care printre vii

 i-e dat să te audă-așa, 

 e față de mine mâniată.

 Cu tine el dacă nu se arată, 

 cu usurință te va rușina.

 Prin dulce sunet când tu ești cu el, 

 începe cu-aceste cuvinte, 

 după ce vei culege mila ei:

 "Doamnă, solie sunt în așa fel

 celui ce mă trimite, și când vrei

 binevoiește să-l asculți prin glasul

 meu. Amor

 la frumusețea ta îi duce pasul, 

 și-i schimbă chipul după cum îi place:

 deci dacă la alta să se uite îl făcu, 

 să-l înțelegi, dar inima-i încoace.

 Doamnă, în duhul său ești numai tu

 și te slujește în fiecare gând:

 devreme fu al tău, nu rătăci nicicând."

 Și dacă nu te crede, pe Amor

 să-l ia la întrebãri, el ce mă știe:

 iar la sfârșit, fă-i rugăciune vie, 

 să-mi poruncească printr-un crainic să mor;

 și va vedea vasal ce se supune.

 Spune-i celui ce-i cheie de milă întru toate, 

 mai înainte de-a sfârși îngenuncherea, 

 și el va ști să-mi facă iar dreptate:

 "Pentru favoarea suavei mele rime, 

 rămâi aici cu ea; chibzuind spune

 despre robul tău precum îți vine;

 și dacă-l iartă pentru rugăciune, 

 un chip frumos fă să-i vestească pace."

 Nobila mea baladă, când îți place, 

 mergi către ținta glorificată-n tine. 

ÎN  MULTE  GÂNDURI  MERG  VORBIND  DE  ZEU

în multe gânduri merg vorbind de Zeu:

 neîncetat schimbarea lor mă cere, 

 unul mă vrea întru a lui putere;

 celălalt smintire-mi spune că-i mereu;

 altul sperând, o mângâiere-mi poartă, 

 altul plângând îmi dă suspine multe;

 de milă doar se înțeleg să-asculte, 

 cutremurarea-n inimă li-i poartă.

 Nu știu din care, adevăr să iau, 

 aș vrea să spun, dar nu știu ce, pe șleau:

 astfel sunt amoroasă rătăcire.

 Să mă-nțeleg dacă aș vrea cu toate, 

 ar fi să chem pe doamna Pietate, 

 dușmancă-mi, scut să mi se facă-n fire. 

ATÂT  DE  DULCE  ȘI  DE  CASTĂ-APĂRARE

Atât de dulce şi de castă-apărare

 Stăpâna mea, când lumii se arată, 

Că limba amuţeşte-nfiorată

 Şi ochiul nu-ndrăzneşte s-o măsoare.

 Veşmânt de blândă umilinţă are, 

 Deşi, în mers, se simte lăudată;

Pământului, minune-nvenerată, 

Din ceruri pare, lină să pogoare.

Privirile desfată şi alină, 

Încât din ochi, dulceaţa-n suflet trece, 

Şi n-o-nţelege cel ce n-o încearcă;

Un duh uşure de pe buze parcă

I se desprinde-n zbor şi se petrece

 Spre inimă, spunându-i blând: Suspină. 

CU  CELELALTE  DOAMNE  TU  GLUMIND

Cu celelalte doamne tu glumind, 

 cum de se-ntâmplă nu gândești, stăpână, 

 că fața mea o alta-n ea îngână

 când frumusețea ta o văd venind.

 Dacă ai ști, n-ar putea Pietate

 să țină împotrivă-mi încercare, 

 Amor când lângă tine îmi apare, 

 mai îndrăzneț, mai sigur e în toate, 

 și îmi rănește gândurile-n frică, 

 acela-i mort, acela-i dat afară, 

 doar el spre tine ochii își ridică;

 de-aceea un alt chip fac să-mi apară, 

 dar nu fără să-aud atunci preabine

 vaietul izgonirilor din mine. 

ȘI  CĂLĂRIND  ALALTĂIERI  PE  DRUMURI

Și călărind alaltăieri pe drumuri, 

 îngândurat de mers ce nu-mi plăcea

 l-am întâlnit pe Zeu în calea mea

 purtând veșmânt de pelerin de-a pururi.

 Iar chipul său mi-a apărut, ce tras, 

 și parcă izgonit din seniorie;

 pe gânduri, suspinând, tainiță mie, 

 venea cu capu-n jos, cu singur pas.

 Când mă văzu, chemându-mă-napoi, 

 îmi spuse: "Vin din locul de departe

 unde inima ta era prin mine:

 o duc slujire unei grații noi".

 Atunci am smuls din el atâta parte

 încât nu știu cum dispărut fu bine. 

JOSNICĂ  MOARTE,  MILEI  CÂT  DUȘMANĂ

Josnică moarte, milei cât dușmană, 

 durerii, antică mamă, 

 judecată a toate peste seamă, 

 inimii dând amărăciunea hrană, 

 din care plec numai și numai rană, 

 să te proscrie, limba țipă-n vamă.

 Și dacă azi vreau să-mi cerșești iertare

 s-ar cădea să spun, 

 greșeala ta nedreaptă e, oricare, 

 nu pentru că ascunsă e oricum, 

 ci pentru ca mânia să-nfioare

 pe cel hrănind iubirea de acum.

 Ai izgonit curtoazia din lume

 si ce era prin doamna mea onoare

 în tinerețe râzătoare

 ai nimicit amoroasa minune.

 Doar ceea ce e dar de preț în ea, 

 descoperit să vi se dea.

 Cine nu-i vrednic pentru mântuire

 să nu spere nicicând să-i fie însoțire. 

traduceri de George Pruteanu, Laszlo Alexandru, Ovidiu Coriolan Pecican 

ALEXANDRA KUZMANOVIC MONTRESOR - United Kingdom - pictură

''Abilitate într-o serie de tehnici de artă, sunt specializată în pictură (ulei, acrilice, acuarelă și uneori mix-media). Folosesc un proces structurat și tactic pentru a crea operele mele de artă. 

Inspirația mea vine din subiecte din viața reală pe care le reprezintă pe tablourile mele și îmi permit să exprim o gamă largă de sentimente în fiecare dintre lucrările mele de artă. Îmi place să prind lucruri simple ale vieții pe care le ignorăm în timp ce mă grăbim cu viața noastră socială ocupată. 

Încerc să surprind momente, expresii, monumente, set de lumini și multe altele, pe pânză și folosesc tehnici specifice de fundal pentru a pune accent pe subiect.''

Alexandra  Kuzmanovic  Montresor despre lucrarile sale la Saatchi  Art.

https://www.saatchiart.com/alexkuzmanovic

SCRISOAREA I - de Mihai Eminescu

SCRISOAREA  I de Mihai Eminescu Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare, Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare, Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, și în odaie Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate. Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci Și gândirilor dând viață, suferințele întuneci; Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară, Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară! Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate! Câte țărmuri înflorite, ce palate și cetăți, Străbătute de-al tău farmec ție singură-ți arăți! Și în câte mii de case lin pătruns-ai prin ferești, Câte frunți pline de gânduri, gânditoare le privești! Vezi pe-un rege ce-mpânzește globu-n planuri pe un veac, Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac... Deși trepte osebite le-au ieșit din urna sorții, Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții; La același șir de patimi deopotrivă fiind robi, Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi! Unul caută-n oglindă de-și buclează al său păr, Altul caută în lume și în vreme adevăr, De pe galbenele file el adună mii de coji, A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj; Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii, Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii. Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate, Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate Și de frig la piept și-ncheie tremurând halatul vechi, Își înfundă gâtu-n guler și bumbacul în urechi; Uscățiv așa cum este, gârbovit și de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic, Căci sub fruntea-i viitorul și trecutul se încheagă, Noaptea-adânc-a veciniciei el în șiruri o dezleagă; Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr Așa el sprijină lumea și vecia într-un număr. Pe când luna strălucește peste-a tomurilor bracuri, Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri, La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă, Pe când totul era lipsă de viață și voință, Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns... Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns. Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă? N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă, Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază, Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază. Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface, Și în sine împăcată stăpânea eterna pace!... Dar deodat-un punct se mișcă... cel întâi și singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!... Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii, E stăpânul fără margini peste marginile lumii... De-atunci negura eternă se desface în fășii, De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii... De atunci și până astăzi colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute Și în roiuri luminoase izvorând din infinit, Sunt atrase în viață de un dor nemărginit. Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, Facem pe pământul nostru mușunoaie de furnici; Microscopice popoare, regi, oșteni și învățați Ne succedem generații și ne credem minunați; Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată, Că-ndărătu-i și-nainte-i întuneric se arată. Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, Mii de fire viorie ce cu raza încetează, Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă, Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă... Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric, Căci e vis al neființei universul cel himeric... În prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte, Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte; Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși, Cum planeții toți îngheață și s-azvârl rebeli în spaț' Ei, din frânele luminii și ai soarelui scăpați; Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit, Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit; Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie, Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie, Și în noaptea neființii totul cade, totul tace, Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Începând la talpa însăși a mulțimii omenești Și suind în susul scării pân' la frunțile crăiești, De a vieții lor enigmă îi vedem pe toți munciți, Făr-a ști să spunem care ar fi mai nenorociți... Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate, De asupra tuturora se ridică cine poate, Pe când alții stând în umbră și cu inima smerită Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită - Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?... Ca și vântu-n valuri trece peste traiul omenesc. Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l... Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl? Nemurire, se va zice. Este drept că viața-ntreagă, Ca și iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă. "De-oi muri - își zice-n sine - al meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură și l-or duce mai departe, De a pururi, pretutindeni, în ungherul unori crieri Și-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!" O, sărmane! ții tu minte câte-n lume-ai auzit, Ce-ți trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit? Prea puțin. De ici, de colo de imagine-o fășie, Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie; Și când propria ta viață singur n-o știi pe de rost, O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost? Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, Printre tomuri brăcuite așezat și el, un brac, Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari, Colbul ridicat din carte-ți l-o sufla din ochelari Și te-o strânge-n două șiruri, așezându-te la coadă, În vro notă prizărită sub o pagină neroadă. Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarămi... orice-ai spune, Peste toate o lopată de țărână se depune. Mâna care-au dorit sceptrul universului și gânduri Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri... Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare, Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare... Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă. Ba să vezi... posteritatea este încă și mai dreaptă. Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire? Ei vor aplauda desigur biografia subțire Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare, C-ai fost om cum sunt și dânșii... Măgulit e fiecare Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Și prostatecele nări Și le umflă orișicine în savante adunări Când de tine se vorbește. S-a-nțeles de mai nainte C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte. Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege, Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înțelege... Dar afară de acestea, vor căta vieții tale Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale - Astea toate te apropie de dânșii... Nu lumina Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina, Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt Într-un mod fatal legate de o mână de pământ; Toate micile mizerii unui suflet chinuit Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare! Și din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate; Amorțită li-i durerea, le simțim ca-n vis pe toate, Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării Și ridică mii de umbre după stinsul lumânării... Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară, Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară! Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate, Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții!