VECINA - de George Topîrceanu

VECINA  de George Topîrceanu Mă cerți mereu, dar nu sunt eu de vină, Ci numai ochii, - ochii tăi, vecină, - Că ți-am făcut potecă prin grădină... Adeseori tu lași la geamuri storul, Și ușa ta e-nchisă cu zăvorul, Dar tot mai viu s-aprinde-n mine dorul! Și tot mai des mă poartă necuratul Spre zâmbetul din ochii tăi, cu sfatul Pe care-l țin ispita și păcatul. De dorul tău, de dragul suferinței, Când amăgit mi-oi pierde rostul minții,  Tu vrei să-mi las și frații, și părinții? Să leg acum ce nu se mai dezleagă, Să ispășesc viața mea întreagă Păcatul greu că mi-ești atât de dragă? Decât să fug cu tine-n largă lume, Ori singur eu, să nu-ți mai știu de nume,  Mai bine-mpacă-mi dragostea cu glume. Zâmbind să-mi vindeci inima rănită, Păstrează calda ochilor ispită, Dar nu mai ține ușa zăvorâtă ! Că tu ți-nconjuri viața cu zăvoare Și clipele de-acum le lași să zboare, Când duclea tinerețe-i trecătoare... De ce nu vrei să lași în prag veșmântul De datini grele ce-mi ucid avântul, Că nu ne-ar ști nici vântul, nici pământul! Când umbra nopții cade peste vale, Tu să m-aștepți în pragul casei tale, C-un văl ușor pe umerele goale. Să vin, când luna nopților măiestre, Frumoasă ca o fată fără zestre,  Se uită lung și tainic prin ferestre...

PORTRET - de George Topîrceanu

 

PORTRET  de George Topîrceanu Ea are ochii mari, Ea are gura mică, Un corp cu forme tari Și grații de pisică. Dorințe, pururi noi Scântei ascunse-n vatră Și două brațe moi, Și-o inimă de piatră.

NEBUNA - de George Coșbuc

NEBUNA de  George Coșbuc Voi o vedeți fugind prin sat, Cu zdrențele șiroi, Desculță-n ger, cu ochii supți De cine râdeți voi ? Și după dânsa curioși, De ce fugiți în roi ? Ce fel de rău v-a făcut ea De-i faceți rău ? Scuipând În urma ei, o huiduiți Când iese-n drum, și când Vă vine-n prag flămândă, voi O bateți înjurând. Îi știți povestea ei ? De-o știți, Ce mult vă cred mișei. Dar nu ! Atunci ați fi miloși, Cu dânsa, dragii mei, Veniți dar, vreau azi să vă spun Povestea vieții ei. Pe deal, în revărsat de zori, Un bucium repetat Da sunet, și lătrau zăvozi; Bărbat lângă bărbat Ieșea din văi, suia pe culmi Cu groful la vânat. Sărmani iobagi ! Un sat întreg Cu sila-n codru dus, Pe placul unui domn nebun ! Și sus și tot mai sus Treceau, purtând în ochi grăbiți Un cerb pe goană pus. Și șir de șir gonaci stăteau În umbră de copaci, Și contele pe-un tânăr cal Da frâu ca dus de draci, Dar iată ! Calul sub picior A prins p-un biet gonaci ! Arama potcovită,-n piept Un larg mormânt făcu, Au stat iobagii marmor toți, Dar Arpad groful nu: Zburând pe cal privea-napoi Cu râsete, huhu ! Luptându-se cu moartea, el În pat se zvârcolea, Și biata mă-sa ! Vezi-o azi Cum plânge-n hohot ea? Același plâns, pe care-atunci Sărmana îl plângea. Sărmana ! și vă bateți joc De traiul ei d-acum; Dar mama voastră n-ar putea S-ajungă oarecum Nebună ? V-ar plăcea s-o știți De râs obștesc pe drum ? Oh, leacul! unde-i ? Din pământ, Din foc ea l-ar fi scos ! Erau săraci. Bărbatul ei, De mult bolnăvicios, Zăcea și el, puteai de slab Să-i numeri os de os. Pe laiț fecior, părinte-n pat, Pe răni al cârpei nod, Și-n vatră focul stâns de mult Și nu-i porumb în pod: Trei zile, iar a patra zi Doi morți sub un prohod ! Iar azi când se trezește-n ea Nelimpedele gând Al morții lor, ce râs aflați În plânsul ei ? Urlând Morțește, biata, iat-o iar, De zid cu fruntea dând Și vezi cum face gesturi ea, Așa precum în joc, Dezmierzi copii ? Cum râde ea, Ca omul în noroc ? Apoi răsare blăstămând: Și-i varsă gura foc. Rusanda e, copila ei ! În ușa tinzii-n prag, O dezmierda ea nopți întregi Ca un odor pribeag, Ea singură i-a mai rămas Din tot ce-avuse drag. Privindu-și fata, îi părea Și traiul mai domol. Frumoasă, ca un sfânt potir P-al schitului pristol, Și harnică, din ceas în ceas Umplând al casei gol. Dar într-o zi, la casa ei S-abate un argat: Vrea domnul o cămașă-n flori Cu portul de la sat Tu, Sando, coși cea mai isteț, Să mergi dar la palat ! S-a dus. Dar Arpad, el fierbea De parimi păgânești. De ce-ncui ușa ? Ce vrei tu ? Turbatule ce ești ! Și capul ea și l-a zdrobit De drugii din ferești. A fost prea mult ! Când i-au adus Pe Sanda doi argați, Ea n-a mai plâns, a stat ca stan Cu pumnii ridicați, Cu gura plină de blăstăm, Cu ochii înghețați. Ești om nebun, când vrei să porți Întreg onorul tău ! Nimic nu-i sfânt ! Căci cei tari pot Sili pe slabi la rău. Și domnii sunt d-aceea tari, Căci râd de Dăumneîzeu ! Și-aici i-a izbucnit din ochi Plânsoarea bob de bob, Și jos, săcată de simțiri, Căzu ea toată zdrob. Domn groful, domn și Dăumneîzeu, Ei ambii râd de rob. Și noi ? Să râdem înjurând Pe robi ? De ce pe ei ? De ce nu domni ? Giganți în drept Și-n suflete pigmei. Cu crucea-n mâini sa pălmuiești Pe domni ca pe mișei !

 

PE VALURI - de Carol Ardeleanu (1883 - 1949)

PE   VALURI   de Carol Ardeleanu  (1883 -  1949) Nici o nădejde... Apele-s crescute, Se clatină corabia pe mare Și zările,  o, zări necunoscute, Se pierd în noaptea umbrelor bizare. Și bate vântu ’n pânzele întinse,  Frământă nava ca eșit din minte;  Prelung troznesc catargurile ’nvinse, Și călătorii merg tot înainte... Nainte !... Apa spumegă mai tare; Și nici o licărire de lumină, Ca nici o milă ’n inimele-avare; Doar cei plecați, în noapte, lung suspină. Și urlă vântul, biciuind întinsul De apă răsvrătită de urgie Ce vrea să ’nece ’n valuri tot cuprinsul, În valurile-i mari de apă vie. Nici o nădejde... Toți sortiți să piară, Cu brațele ’ncleștate de catarguri, Din nava lor făcut-au colț de țară Și-așteaptă clipa ca să moară ’n valuri.

RUGĂCIUNEA FLORILOR - de Alfred Moșoiu

RUGĂCIUNEA  FLORILOR de Alfred Moșoiu Plâpând ghiocelul Ieșind din zăpadă Striga: „Tatăl nostru” Ca lumea să-l vadă. „Care ești în ceruri”, Șopti floarea-soare Și-un val de lumină Căzu pe răzoare. Smerit busuiocul Când vântul îl mână Și-i scutură roua „Sfințească-se”-ngână. Când „numele-Ți” spune Trist ochiul-de-bou Nu știu de-a fost șoaptă Sau numai ecou. Albastră ca cerul O nu-mă-uita Spune: „Împărăția Să fie a Ta”. „Și facă-se voia" Suspină o camee Calcată-n picioare Pe albă alee. Când nuferii-n lacuri Văd stele că sunt, Șoptesc: „Cum e-n ceruri Așa pe pământ.” Și grâul, când moara Vuiește într-una A zis: „Pâinea noastră Cea de totdeauna”. Iar nalba și gura- De-leu, amandouă, La fel, rugătoare, Răspund: „Dă-ne-o nouă!” Cu gândul la fluturi Stau rozele-n glastre Și spun: „Iartă nouă Greșalele noastre”. „Precum noi iertăm Greșiții”, încet, Răspunde garoafa Uscată-n buchet. Și crinii, podoaba Fecioarei cinstite, Șoptesc: „Nu ne duce Pe noi în ispite”. Iar spinii, ce-odată Mărturii-i purtară „Și ne izbăvește de rele” – oftară. Și vântul pornește Ecoul Divin, Cu freamăt pădurea Răspunde: „Amin!”.

AFARĂ NINGE CU FULGI MARI DE NEA... - de Văduva Andreea

AFARĂ  NINGE  CU  FULGI  MARI  DE  NEA... de Văduva  Andreea Afară ninge cu fulgi mari de nea,  Parcă sunt lacrimile de pe fața mea...  Sunt atât de reci și dese,  Ca acești fulgi ce se așează pe creste...  Încă îți mai păstrez fotografia într-un vechi album,  Și o privesc deseori când am ceva să-ți spun.  Aș da orice ca aceea hârtie să prindă viață...  Oare mi-ai cere iertare dac-am fi față-n față ?

ORE DE PACE INTERIOARĂ cu câţiva din pictorii mei preferați

AGNOLO  DI  BRONZINO - Portretul lui Cosimo I în armură. 1545. Galeria Uffizi.

Cosimo I de Medici este Marele Duce al Toscanei.
Primul reprezentant al liniei Medici  care a condus Florența.

Agnolo di Cosimo (1503 - 1572), cunoscut de obicei sub denumirea de Bronzino sau Agnolo Bronzino, a fost un pictor manierist italian din Florența. Supranumele său, Bronzino, se poate referi la pielea relativ întunecată sau la părul roșiatic.

A trăit toată viața la Florența, iar ultimii 30 de ani din viata sa , a fost  pictor al curții lui Cosimo I de Medici, Marele Duce al Toscanei. A fost în principal portretist, dar a pictat și numeroase subiecte religioase și câteva subiecte alegorice

CANALETTO - Autoportret -  Colecție privată

Giovanni Antonio Canal ( 1697 –  1768) cunoscut și sub numele de Canaletto
- artist italian, șeful școlii  venețiene;
maestru al peisajelor urbane în stilul academismului.

FEODOR STEPANOVICI ROKOTOV (1736 – 1808)  - Autoportret. 1757 
Galeria Tretyakov

Rokotov, marele pictor portret rus, a cărui soartă este plină de secrete și mistere. Nici nu știm anul nașterii sale, cu exactitate 1735 sau 1736.  Galeria Tretyakov găzduiește expoziția „Fedor Rokotov”, care prezintă aproximativ 40 de lucrări ale acestui strălucit pictor din a doua jumătate a secolului XVIII. Rokotov s-a născut pe moșia Vorontsovo a Prinților Repnins de lângă Moscova și a fost iobag.

GIOVANNI  ANTONIO  BOLTRAFFIO (sau Beltraffio) (1466 sau 1467 - 1516) 

a fost un pictor italian al Renașterii din Lombardia, care a lucrat în studioul lui Leonardo da Vinci.

Aici  avem  ''Portretul unui tânăr cu chipul Sfântului Sebastian''

Artistului milanez Giovanni Antonio Boltraffio a fost printre cei mai dotați studenți ai lui Leonardo da Vinci. Boltraffio a învățat lecțiile principale ale profesorului - în lucrările sale apare un om care este frumos fizic și spiritual. Așa apare personajul din „Portretul unui tânăr în imaginea Sfântului Sebastian”.

JEAN - ÉTIENNE  LIOTARD  -  Portretul lui George,
Prinț de Wales (ulterior George III). 1754 Stil: rococo

Galeria Națională a Scoției, Edinburgh

Jean-Étienne Liotard (1702 - 1789) a fost un pictor elvețian

ANTON  RAPHAEL  MENGS   -  Autoportret -  1773 Galeria Uffizi

Anton Raphael Mengs (1728 - 1779) a fost un pictor german (saxon), activ în Dresda, Roma și Madrid, care în timp ce picta în perioada rococo a mijlocului secolului al XVIII-lea a devenit unul dintre precursorii picturii neoclasice, care a înlocuit rococo -ul  ca stil de pictură dominantă.

De-a lungul vieții, Mengs și - a pictat mai multe autoportrete.

PAOLO  UCCELLO  -  Giotto da Bondogne.
Un fragment din tabloul „Cinci Maeștri ai Renașterii florentine”.
Începutul secolului XVI. Muzeul Luvru, Paris.

Paolo Uccello (1397 - 1475), născut Paolo di Dono, a fost un pictor și matematician florentin care s-a remarcat pentru munca sa de pionierat în perspectiva vizuală în artă. Fondator al epocii proto-renascentiste.

DANIELE  DA  VOLTERRA  -  Michelangelo (fragment). 1544
Metropolitan Museum of Art, New York.

Daniele Ricciarelli (c. 1509-1566), mai cunoscut sub numele de Daniele da Volterra, 

a fost un pictor și sculptor manierist italian.

A lucrat cu Michelangelo la Roma și, grație patronatului său, a devenit succesorul său și curatorul lucrărilor în Vatican. Michelangelo l-a ajutat cu sfaturile sale.

RAPHAEL -  Autoportret -  1506
Galeria Uffizi, Florența, Italia.

Un tânăr cu un chip inspirat, chipul unui tânăr geniu
- așa este  Raffaello Sanzio da Urbino (1483-1520), privindu-ne dintr-un autoportret.
Din aparența sa emană calm și armonie cerească, care distinge întreaga pictură a artistului.
Culoarea acestei imagini este subliniată de fundal neutru, păr întunecat, pălărie neagră.
Între o haină întunecată și pielea caldă, o fâșie albă îngustă de cămașă este vizibilă - în această tranziție 

subtilă de la negrul surd la tonuri vii ale feței și gâtului
- Acesta a fost Raphael, cel care a simțit legile profunde ale picturii.

TIZIANO  VECELLI   sau Vecellio (c. 1488/90 - 1576), a fost un pictor italian în perioada Renașterii, considerat cel mai important membru al școlii venețiene din secolul al XVI-lea , una dintre perlele moștenirii artistice venețiene, italiene și mondiale.
Contemporanii săi l-au numit „regele artiștilor și artistul regilor”.

DIEGO  VELAZQUEZ -  Portretul lui Papa Inocențiu X -  1650
Galeria Doria Pamphili, Roma

Diego Rodríguez de Silva y Velázquez (1599 - 1660) a fost un pictor spaniol, artist de frunte la curtea regelui Filip al IV-lea și unul dintre cei mai importanți pictori ai epocii de aur spaniole. 

A fost un artist individualist din perioada barocului contemporan.
Unul dintre punctele forte ale lui Velasquez a fost considerat
că a putut să înfățișeze întreaga lume interioară a omului
și arată chiar acele aspecte care sunt ascunse în profunzimile individului.
Este deosebit de surprinzător faptul că la crearea acestui portret (lucrarea de față), Velazquez s-a întâlnit cu Innocent  doar  de câteva ori, iar cea mai mare parte a lucrărilor a fost realizată exclusiv din memorie.

Potrivit memoriilor artistului, Papa l-a impresionat ca o persoană extrem de crudă și suspectă.

ÎN ȚARA LOR - de George Cair

ÎN  ȚARA  LOR de George Cair În țara lor durerea e stăpână De la colibă până la palat, Posomorâtul cer îndoliat Se 'ndoaie pe ruine și țărână... În țara lor mirarea este mare De cum veniră toate fără rost... Trăiau un vis ce parcă nici n'a fost... Și parcă nu-i păzește-acelaș soare !. În țara lor nici cântec nu răzbește, Iar freamătul răsună cobitor ; Tac apele în valurile lor... Din ce a fost viu doar jalea mai trăiește! În țara lor plâng ochii cei albaștrii Și albe mâini se frâng peste dureri Cu pomenirea zilelor de eri... Iar sus pe cer întunecați par aștrii ! ...În țara lor poporul e cuminte Își poartă resemnat destinul crud... Dar în tăria nopței, se aude Blesteme vii din proaspete morminte !...