CĂLĂTORIND CU GÂNDUL - de Elena Oprică

CĂLĂTORIND  CU  GÂNDUL de  Elena Oprică Gândul te plimbă unde vrea  Cu trenuri infinite,  Prin reci vagoane-ţi poţi purta  Iluzii amorţite ...  Călătoreşte fără sens,  Fără ca destinaţii  Să îi grăbească al său mers  Haotic, fără staţii...  Ai un vagon plin cu tristeţi,  Unul cu fericire,  Altul cu oportunităţi Şi-altul cu ne-mplinire...  Într-un vagon, mai la-nceput,  Cu uşile-ncuiate,  Stau pasiuni, dor şi tumult,  Dorind a fi plimbate...  Nu-ţi cere gândul aprobări,  Nu-ţi trebui' rezervare,  Îţi dă bilet fără să-i ceri  (Oricum, nu sunt controale...) !  Gândul mă lasă ca s-ajung  Chiar şi până la tine  Cu trenu-mi ce-i atât de lung,  De nu mai sunt nici şine... Şi-aşa greoi şi deraiat  Dar curajos din fire,  Mă plimbă gândul devotat,  Spre-o tainică oprire...

PICTURI PE PORTELAN - AUSTRIA

Pictura manual - artisti:

Joseph Karl Stieler (1781-1858) 

Angelo Asti (1807-1903)

 Jean-Baptiste Greuze (1725-1805)

POEȚII - de Miron Radu Paraschivescu

POEȚII de  Miron Radu Paraschivescu Voi, oamenilor care trăiți Care faceți case, lucruri, copii, Care munciți, vă tocmiți, vă certați, Iubiți, urâți, cântați, vindeți, cumpărați. Voi, oamenii adevărați Care faceți lumea Și pentru care ea a și fost anume făcută,  Voi, și când muriți sunteți egali cu voi; Vă zidiți mormintele care vi se potrivesc, Pe măsura trupului, a vieții, a faptelor voastre Voi nu riscați să muriți la-ntâmplare Înecați, căzuți în șanțuri, în râpi, Zdrobiți, nebuni, alcoolizați, paralitici, schilozi O moarte fără trup întreg Ca o negație până și a morții însăși, Voi faceți totul, de la un capăt la altul, Întreg, robust și deplin, Ca pasiunile, ca simțurile, ca gusturile voastre (Întregi) care nu cunosc jumătăți de măsură. Voi, oamenilor care trăiți adevărat, Voi nici n-aveți timp să știți că trăiți Și sunteți morți de tot când muriți Vă simțiți bine în mormântul vostru dinainte pregătit Fiindcă totul s-a împlinit după cum ați prevăzut. Dar sunt și alții Care nu trăiesc din faptele vieții Așa cum umbra nu trăiește din ea însăși Ci din lumina și consistența lor. Ei sunt într-adevăr doar umbra, prelungirea și ecoul Faptelor voastre. Aceștia sunt poeții. Ei n-au nimic Ei sunt fiindcă voi sunteți (Nu-ntotdeauna în urma voastră Cideseorinainte, ca să vă prevestească Așa cum umbre lungi în răsărit și amurg merg înaintea pașilor voștri). Ei sun tăcerea care creează sunetele, Mișcarea prin care durata se măsoară. Ei sunt negația. Ei nu sunt, ei încep să fie Doar de acolo de unde lucrurile încep să se sfârșească. De aceea moartea nu există pentru ei Cum nu e întunericul pentru umbră. Ei mor, de obicei, fără morminte dinainte pregătite Și-n neființa morții nici nu sunt Decât protestul florii pe-un mormânt.

VIKA ANOKHINA - Personaje de la Grafit Studio

RUBEN DARIO - POEZII ȘI SCURTĂ BIOGRAFIE

Félix Rubén García Sarmiento, cunoscut sub pseudonimul Rubén Darío ( 1867 - 1916) a fost un poet nicaraguan. 

Mare liric de limba spaniolă, a fost considerat părintele modernismului hispano-american. 

Rubén Darío s-a născut la Metapa, Ciudad Darío, Matagalpa în Nicaragua la 18 ianuarie 1867. A avut o copilărie zbuciumată plină de lipsuri și certuri familiale. La 14 ani începe să scrie și să publice poezie, fiind autodidact. A lucrat mulți ani ca jurnalist în Chile, Argentina, Guatemala sau Costa Rica, apoi ca diplomat. Se întâlnește cu mari poeți hispanoamericani: Julián del Casal, José Martí, Leopoldo Lugones, Rafael Obligado sau Ricardo Jaimes Freyre. Se mută în Europa din 1900, la Madrid și Paris. Via New-York se întoarce în țara sa în 1914, bolnav și părăsit. Moare la Leon pe 6 februarie 1916. 

LUI ROOSEVELT

Numai cu glasul Bibliei sau versul lui Walt Whitman

se poate ajunge la tine, Vânătorule !

Primitiv şi modern, simplu şi complicat,

cu o parte din Washington şi patru din Nemrod !

Eşti Statele Unite,

eşti cotropitorul de mâine

al Americii cu sânge indian şi nevinovat,

ce încă se mai roagă lui Isus

şi încă mai vorbeşte spaniola.

Ins mândru şi puternic al neamului tău,

eşti cult, eşti dibaci ; îl contrazici pe Tolstoi

Şi călărind sau vânând tigri,

pari Alexandru Nabucodonosor.

(Eşti un profesor al energiei,

după cum spun nebunii de azi.)

Crezi că viaţa-i un incendiu,

că progresu-i o explozie ;

că unde semeni glonţul creşte viitorul.

Nu !

Statele Unite sunt puternice şi mari.

Când tresar ele, un cutremur adânc

alunecă prin vertebrele Anzilor.

Şi de strigaţi, un leu parcă s-aude.

De mult Hugo i-a spus lui Grant : „Stelele

sânt ale voastre”.

Abia străluce, ridicându-se, soarele Argentinei,

iar steaua chiliană se-nalţă-ncet...) Sunteţi bogaţi.

Alăturaţi cultului lui Hercule pe cel al lui Mammon ;

şi luminând drumul uşoarei cuceriri,

Libertatea-şi ridică torţa la New York.

Dar America noastră, cea care avea poeţi

din vremurile bătrâne ale lui Netzahualcoyotl,

cea care a păstrat urmele uriaşelor tălpi

ale marelui Bacus

cea care a învăţat dintr-o dată alfabetul orfic,

cea care a consultat aştri şi a văzut Atlantida,

al cărui nume răsună în Platon,

cea care, din îndepărtaţii ei ani de viaţă,

trăieşte din lumină, din foc, din parfum, din iubire,

America marelui Monctezuma, a lui Inca,

America tânără a lui Columb,

credincioasa Americă, America spaniolă,

America unde nobilul Cahutemoc a spus :

„Eu nu stau pe un pat de trandafiri" ;

această Americă tremurând sub furtuni

şi trăind din iubire,

cu oameni oacheşi şi suflet barbar, trăieşte.

Visează şi speră. Iubeşte şi vibrează.

E fiica Soarelui. Ai grijă :

America spaniolă trăieşte !

Lângă Leul spaniol există mii de lei.

Şi ar fi nevoie, Roosevelt,

să fii divinitatea însăşi,

cel mai bun Trăgător, perfectul Vânător,

pentru a ne prinde în ghearele voastre de fier.

Şi, de le-aveţi pe toate, un lucru vă lipseşte : Credinţa.

CÂNTEC DE TOAMNĂ ÎN PRIMĂVARĂ

Tinereţe, dar dumnezeesc,

de-acum pleci şi n-o să mai revii !

Nu pot plânge, când să plâng doresc

şi adesea plâng făr-a dori.

Mult încercată a fost şi castă,

inima mea întru iubire.

Cândva o fată, în această

lume de doliu şi mâhnire,

privea cum zorii puri ca ea

surâd ca floarea plină de mistere.

Părul ei lung şi negru îmi părea

desprins din noapte şi durere.

Eram copil sfios, iar ea, tăcută,

Şi-a fost firesc ca ea să fie,

iubirii mele doar din nea ţesută,

Herodie şi Salomie...

Tinereţe, dar dumnezeesc,

de-acum pleci şi n-o să mai revii !

Nu pot plânge, când să plâng doresc

şi adesea plâng făr-a dori.

Mai bună decât ea şi, poate, mai

mângâietoare şi-alintată,

o alta mai apoi aflai,

cum nu credeam că voi afla vreodată.

In dezmierdările-i fără de număr,

furtuni nebănuite aducea

şi numai cu un peplu aruncat pe umăr

bacantă prea frumoasă devenea.

În braţe visul mi l-a luat

ca pe un prunc şi pe-ndelete,

trist l-a ucis, în legănat,

fără lumini, fără regrete...

Tinereţe, dar dumnezeiesc,

dusă eşti şi n-o să mai revii !

Nu pot plânge, când să plâng doresc

şi adesea plâng făr-a dori.

O alta gura-mi a crezut că-i bună

de joc iubirii ei dezlănţuite ;

surâs, privire, dinţi — nebună,

şi azi le duc pe suflet tipărite.

în dragoste găsindu-şi unic rost,

din rosturile vieţii toate,

săruturile ei au fost

bucăţi desprinse din eternitate.

Eden şi-nchipuia, uşoară,

sufletul nostru fără de sfârşit,

necunoscând că Primăvară

şi suflet se termină, negreşit.

Tinereţe, dar dumnezeesc,

dusă eşti şi n-o să mai revii !

Nu pot plânge, când să plâng doresc

şi adesea plâng făr-a dori.

Şi celelalte ! In atâtea locuri

din lumea asta, cum va fi mereu !

Acuma simple rime, jocuri,

iar dacă nu, fantasme-n pieptul meu

Zadarnic căutai prinţesa,

ce de-aşteptare se-ntrista.

Amară-i viaţa, dură şi, adesea,

nici pe prinţesă nu o poţi cânta.

Chiar dacă timpul mi s-a dus, firesc,

iubirea mea nu se termină ;

cu părul nins şi astăzi mă opresc

la trandafirii din grădină...

Tinereţe, dar dumnezeesc,

nu mai eşti şi n-o să mai revii !

Nu pot plânge, când să plâng doresc

şi adesea plâng făr-a dori.

Zorii însă-n mine auru-şi trăiesc !

UNUI POET

Nimic mai trist ca un titan ce plânge,

om-munte-ncătuşat de-o floare-amară;

voinic – gemând, viteaz ce-n rugi se frânge,

martir arzând în propria sa pară.

Heracle-n poala leneşei Omfale

stă ţintuit şi lupta o refuză,

erou ce-ncalţă muiereşti sandale,

poet ce-şi uită inspirata muză.

Cum să sugrume leii-n bătălie

cel care toarce, sclav, din furca slabă?

Doar prin efort, voinţă, vitejie,

pumnu-i de fier, iar mâna nu e roabă.

Poetul nu-i făcut pentru covoare

unde triumfă feminine danţuri;

să zvârle-n noapte raze lungi de soare,

să scrie versuri ce sfărâmă lanţuri.

Străfulgerând din strofe idealuri,

să lase-n urmă flacăra-i suavă;

mocirla de batjocuri şi scandaluri

n-o vadă-n zboru-i àcvila din slavă.

Soldat viteaz cu coif înalt de aur,

să tragă suliţi care ard ca para,

s-atace mândru, cum atacă-un taur,

şi, ca un leu, să-nfigă aprig gheara.

Cântând puternic, plăsmuiască-n cântec

stejari care-nsutesc pădurii zvonul,

idei ce sparg al răutăţii pântec

precum, desişul codrilor, bizonul.

Ca tot ce spune gura inspirată

să bubuie-n popor cu aspre creşteri,

talaz izbind în stânca nenfricată,

suflări de munte, glas profund de peşteri.

Samson să las-ale Dalilei rochii;

Dalila-nşală şi-i retează părul;

nu-şi pună bravu-n lanţuri, pentru ochii

unei frumoase, braţul lui ca fierul.

 

MELANCOLIE

Lui Domingo Bolivar

Tu, frate, care ştii lumina, spune-mi-o şi mie.

Sunt ca un orb.

Sunt fără drum şi merg pe bâjbâite.

Merg pe sub ploi şi fulgere dezlănţuite,

orbit de vis, nebun de armonie.

Visul e boala mea. Din poezie

lucrată mi-e cămaşa pe suflet; ascuţite

vârfuri de fier ea are, spini, cuţite,

din care picură melancolie.

Şi astfel merg. Orb şi nebun prin lumea mea

amară;

şi mi se pare-adesea că drumu-i lung şi-i seară,

iar uneori că-i scurt şi va să se termine.

Şi-n căutarea dintre viaţă şi-agonie,

chinul mi-l duc şi-abia mă mai pot ţine.

N-auzi cum cad din mine stropi de melancolie?

TRECI  ȘI  UITĂ

Tu, Pelerinule, cel care cauţi zadarnic

un drum mai bun decât cel ţie hărăzit,

cum vrei ca mâna să-ţi întind, năvalnic

dacă noi doi avem acelaşi drum, sortit?

Nu vei ajunge vreodată la liman;

tu porţi în tine moartea ca viermele umil

cel care îţi consumă tot ce e uman ...

Umanul şi divinul sunt cu tine în exil!

Continuă, o, călătorule, tăcut!

Ţi-a mai rămas mult drum de străbătut

până la ţara neştiută la care tu visezi ...

Mai bine treci şi uită, chiar să visezi e rău.

De te laşi pradă visării, te-nverşunezi

făclia vieţii tale să o arunci în hău.

VERSURI  DE  TOAMNĂ

Când gândurile mele spre tine vin înmiresmate,

privirea ta atât de dulce devine mai profundă.

Tălpile tale-s albe, în spumă de mare cufundate,

şi-ntreaga bucurie a lumii buzele-ţi inundă.

Iubirea trecătoare te-ncântă o scurtă perioadă,

şi duce-n tot atâta timp la bucurie şi mâhnire.

Acum o oră eu scriam un nume pe zăpadă,

şi-acum o clipă, pe nisip, îmi declaram noua iubire.

Pe-aleea de plopi, frunzele galbene se-aştern

pe unde rătăcesc perechi de-ndrăgostiţi.

Şi în paharul Toamnei rămâne un vin tern

în care, Primăvara, cad petale din trandafirii ofiliţi.

traducere: Elena Liliana POPESCU

LITERATURA AMERICO - LATINĂ - CONSIDERAȚII GENERALE

Bartolome de Las Casas (c.1484 - 1566)

Literatura americo-latină este formată din literatura orală și scrisă din America Latină, în mai multe limbi, în special în spaniolă, portugheză și limbile indigene din America, precum și literatura din Statele Unite scrise în limba spaniolă. Această literaură s-a ridicat la o importanță deosebită la nivel mondial în a doua jumătate a secolului XX, în mare parte datorită succesului internațional al stilului cunoscut sub numele de realism magic. Ca atare, literatura regiunii este adesea asociată exclusiv cu acest stil, cu mișcarea literară din secolul XX cunoscută sub denumirea de Boom Latino-American și cu cel mai faimos exponent al său, Gabriel García Márquez. Literatura latino-americană are o tradiție bogată și complexă a producției literare care datează de mai multe secole.

LITERATURA  PRECOLUMBIANĂ

Culturile precolombiene au fost în primul rând orale, deși aztecii și mayașii, de exemplu, au produs codici elaborate. Relatări orale ale credințelor mitologice și religioase au fost, de asemenea, înregistrate uneori după sosirea colonizatorilor europeni, cum a fost cazul Popol Vuh. Mai mult decât atât, o tradiție a narațiunii orale supraviețuiește până în ziua de azi, de exemplu în rândul populației vorbitoare din Quechua din Peru și Quiché din Guatemala

LITERATURA  COLONIALĂ

Încă din momentul în care europenii s-au întâlnit cu Lumea Nouă, exploratorii timpurii și conquistadores au produs relatări scrise și critici ale experienței lor, cum ar fi scrisorile lui Columb sau descrierea lui Bernal Díaz del Castillo a cuceririi Mexicului. Uneori, practicile coloniale au stârnit o dezbatere aprinsă despre etica colonizării și statutul popoarelor indigene, așa cum se reflectă, de exemplu, în Raportul scurt al distrugerii Indiilor, al lui Bartolomé de las Casas.

Mestizo și băștinași au contribuit, de asemenea, la corpul literaturii coloniale. Autori precum El Inca Garcilaso de la Vega și Guaman Poma au scris relatări ale cuceririi spaniole care arată o perspectivă care contrastează adesea cu relatările colonizatorilor.

În perioada colonială, cultura scrisă a fost deseori în mâinile bisericii, contextul în care Sor Juana Inés de la Cruz a scris poezii și eseuri filozofice memorabile. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, a apărut o tradiție literară criollo distinctivă, inclusiv primele romane precum El Periquillo Sarniento (1816), de José Joaquín Fernández de Lizardi. „Libertadores” înșiși au fost, de asemenea, adesea scriitori distinși, precum Simón Bolívar și Andrés Bello.

LITERATURA  DIN  SEC.  al  XIX -lea

Secolul al XIX-lea a fost o perioadă de „ficțiuni fundamentale” (în cuvintele criticului Doris Sommer), romane în tradițiile romantice sau naturaliste care au încercat să stabilească un sentiment de identitate națională și care se concentrau adesea pe rolul și drepturile indigenilor sau ale dicotomia de „civilizație sau barbarie”, pentru care se vede, argentinianul Facundo (Sărneț de la 1845), argentinianul Domingo Sarmiento (1845), columbianul Jorge Isaacs (1867), ecuadorul Juan León Mera (1879) sau brazilianul Euclides da Cunha lui Os Sertões (1902) . Astfel de lucrări sunt în continuare bazele canoanelor naționale și, de obicei, elemente obligatorii ale programelor de învățământ liceal.

Alte lucrări importante ale literaturii latino-americane din secolul al XIX-lea includ clasici regionali, precum poezia epică a lui José Hernández, Martín Fierro (1872). Povestea unui gaucho  sărac ce lupta  împotriva unui război de frontieră împotriva indienilor, Martín Fierro este un exemplu de „gauchesque”, un gen de poezie argentiniană centrat în jurul vieții gauchos.

Mișcările literare ale secolului al XIX-lea în America Latină variază de la Neoclasicismul de la începutul secolului până la Romantismul de la mijlocul secolului, la Realism și naturalism în ultima treime a secolului și, în sfârșit, la invenția Modernismului, în mod distinct Mișcarea literară din America Latină, la sfârșitul secolului al XIX-lea.

ROMANTISM, REALISM, NATURALISM ȘI ALTE TENDINȚE LITERARE EMERGENTE ACESTORA

Războaiele de independență din America Latină care au avut loc la începutul secolului al XIX-lea,  au dus la teme literare de identitate, rezistență și drepturile omului. Scriitorii au urmărit adesea și au inovat mișcări literare populare (precum romantismul, realismul și naturalismul), dar mulți explorau și idei precum naționalism și independență. 

Independența culturală s-a răspândit în toată America Latină în această perioadă, iar scriitorii au descris teme și locații latino-americane în lucrările lor.  În timp ce literatura care a pus sub semnul întrebării ordinea colonială ar fi apărut inițial în cursul secolului al XVII-lea în America Latină, a crescut în popularitate sub formă de rezistență împotriva Spaniei, Statelor Unite și altor națiuni imperialiste în secolul al XIX-lea. Scriitorii latino-americani au căutat o identitate latino-americană, iar aceasta va fi ulterior strâns legată de mișcarea literară a Modernismului.

Autorii de sex masculin au dominat în principal literatura colonială, cu excepția lui Sor Juana Inés de la Cruz, dar a început, în secolul al XIX-lea o schimbare care a permis apariția mai multor autori femei. O creștere a educației femeilor a adus în prim plan câteva doamne scriitoare, printre care autoarea romantică cubaneză Gertrudis Gómez de Avellaneda cu romanul Sab (1841), un roman romantic care oferă o critică subtilă a sclaviei și a tratamentului femeilor din Cuba, Aautoarea naturalistă peruană Clorinda Matto de Turner care a scris ceea ce este considerat unul dintre cele mai importante romane ale „indigenismului” din secolul al XIX-lea: Aves sin nido (1889) și scriitoarea romantică argentiniană Juana Manuela Gorriti (1818-1892), care a scris o varietate de romane și nuvele, precum La hija del mashorquero (1860) și a condus un cerc literar în Peru. O deschizătoare de drumuri literare ca naturalista peruană Mercedes Cabello de Carbonera, a personificat în  eroina descrisă de ea, Blanca Sol (1888) o critica acerbă față de lipsa de opțiuni ppractice de muncă pentru femeile din societatea timpilui  ei. Femeile scriitoare din secolul al XIX-lea au descris adesea despre inegalitățile din America Latină care erau vestigii ale colonialismului, cum ar fi marginalizarea și opresiunea popoarelor indigene, sclavii și femeilr.  Multe lucrări ale femeilor din această perioadă au contestat societățile patriarhale din America Latină. Acește scriitoare proeminente au discutat despre ipocrizia clasei și instituțiilor dominante care existau în națiunile lor și au criticat corupția guvernelor. Câteva exemple de astfel de lucrări includ Indole, Herencia și El Conspirador de Clorinda Matto de Turner.

MODERNISMUL,  VANGUARDII  ȘI  PRECURSORII  ”BOOM”

La sfârșitul secolului 19, a apărut modernismul, o mișcare poetică al cărei text fondator a fost „ AZUL”  al nicaraguanul Rubén Darío (1888). Aceasta a fost prima mișcare literară latino-americană ce a influențat cultura literară din afara regiunii și a fost, de asemenea, prima literatură cu adevărat latino-americană, în sensul că diferențele naționale nu mai constituiau o problemă, iar autorii au căutat să stabilească conexiuni între popoarele și culturile latino-americane. José Martí, de exemplu, deși un patriot cubanez, a trăit și el în Mexic și Statele Unite și a scris pentru reviste în Argentina și în alte părți. În 1900, uruguayanul José Enrique Rodó a scris ceea ce a devenit citit ca un manifest pentru trezirea culturală a regiunii, ”ARIEL”. Delmira Agustini, una dintre figurile feminine ale modernismului, a scris o poezie care a utilizat atât imagini moderniste tipice, cât și mesaje feministe și teme erotice, după cum descrie criticul literar Sylvia Molloy.

Deși modernismul în sine este adesea privit ca esteticist și anti-politic, unii poeți și eseisti, Martí printre aceștia, dar și peruanii Manuel González Prada și José Carlos Mariátegui, au introdus critici convingătoare ale ordinii sociale contemporane și în special situația popoarelor indigene din America Latină. . În acest fel, începutul secolului al XX-lea a înregistrat și ascensiunea indigenismului, o tendință popularizată anterior de Clorinda Matto de Turner, care a fost dedicată reprezentării culturii autohtone și a nedreptăților prin care se confruntă astfel de comunități, ca de exemplu cu peruanul José María Arguedas și mexicanul Rosario Castellanos.

Rezistența împotriva colonialismului, o tendință apărută mai devreme în secolul al XIX-lea, a fost, de asemenea, extrem de importantă în modernism. Această literatură de rezistență a fost promovată de moderniști de seamă, printre care mai sus menționați José Martí (1853-1895) și Rubén Darío (1867-1916). Martí a avertizat cititorii despre tendințele imperialiste ale Statelor Unite și a descris cum America Latină ar trebui să evite să permită Statelor Unite să intervină în treburile lor. Un exemplu primordial al acestui tip de mesaj îl regăsim în ”America noastră ” a lui Martí, publicată în 1892. Darío a lucrat, de asemenea, pentru a evidenția amenințarea imperialismului american, care poate fi văzută în poezia sa” To Roosevelt”, precum și în celelalte lucrări ale sale Cake-Walk: El Baile de Moda. Multe dintre lucrările sale au fost publicate în La Revista Moderna de Mexico, o revistă modernistă a vremii.

Argentinianul Jorge Luis Borges a inventat ceea ce era aproape un gen nou, povestea filosofică și va continua să devină unul dintre cei mai influenți dintre toți scriitorii latino-americani. În același timp, Roberto Arlt a oferit un stil foarte diferit, mai aproape de cultura de masă și literatura populară, care reflectă urbanizarea și imigrația europeană care contura conul sudic. Ambii scriitori au fost cei mai importanți emergenți într-o controversă importantă în literatura argentiniană între așa-numitul grup Florida al lui Borges și alți scriitori și artiști care se întâlneau la Richmond Cafe, în centrul  Florida din orașul Buenos Aires vs. Grupul Boedo al lui Roberto Arlt care obișnuia să se întâlnească la cafeneaua japoneză din cel mai periferia Boedo din același oraș.

Venezueleanul Romulo Gallegos a scris în 1929 ceea ce a devenit unul dintre cele mai cunoscute romane latino-americane din secolul XX, Doña Barbara. Doña Barbara este un roman realist care descrie conflictul dintre civilizație și barbarie în câmpiile din America de Sud și este o capodoperă a criollismo. Romanul a devenit un hit imediat, fiind tradus în peste patruzeci de limbi.

Printre figurile notabile din Brazilia în acest moment se numără romancierul excepțional și scriitorul de nuvele Machado de Assis, a cărui viziune ironică și analiză psihologică profundă au introdus un domeniu universal în proza ​​braziliană, poeții moderniști Mário de Andrade, Oswald de Andrade (al cărui „Manifest Antropófago” "a lăudat puterile braziliene de transcultură) și Carlos Drummond de Andrade.

În Mexic, în anii 1920, Stridentismul și los Contemporáneos au reprezentat afluxul mișcărilor de avangardă, în timp ce Revoluția mexicană a inspirat romane precum Los de abajo a lui Mariano Azuela, o lucrare angajată a realismului social și a revoluției și după aceea va continua să fie punct de referință pentru literatura mexicană timp de mai multe decenii. În anii ’40, romancierul și muzicologul cubanez Alejo Carpentier a inventat termenul „lo real maravilloso” și, împreună cu mexicanul Juan Rulfo și guatemaleanul Miguel Ángel Asturias, s-ar dovedi un precursor al Boom-ului și stilul său de „realism magic”.

POEZIA  DUPĂ  MODERNISM

Poezia modernistă a progresat în poezia experimentală suplimentară, în special în Vanguardia sau Avant Garde, care a dat naștere unei varietăți de mișcări și tendințe artistice. Poezia secolului al XX-lea în America Latină a exprimat adesea dragoste și angajament politic, în special modelul oferit de poetul peruan Cesar Vallejo și laureatul Nobel chilianul Pablo Neruda și urmat de poeți precum nicaraguanul Ernesto Cardenal, salvadoranul Roque Dalton și peruanii Blanca Varela , Jorge Eduardo Eielson sau Javier Sologuren.

Alți poeți importanți includ cubanezul Nicolás Guillén, chilianul Gonzalo Rojas și uruguayanul Mario Benedetti, fără să mai vorbim de laureații Nobel -  Gabriela Mistral și Octavio Paz, acesta din urmă, de asemenea, un distins critic și eseist, celebru în special pentru cartea sa despre cultura mexicană, Labirintul singurătății.

În Chile, Braulio Arenas și alții au fondat în 1938 grupul Mandrágora, puternic influențat atât de suprarealism, cât și de Creacionismo de Vicente Huidobro. Cu toate acestea, acest grup de poeți a fost umbrit de Pablo Neruda și Gabriela Mistral. În Peru, Cesar Moro și Emilio Adolfo Westphalen au dezvoltat suprarealismul în regiunea Andes.

”BOOM”-ul LATINO-AMERICAN

După cel de-al doilea război mondial, America Latină s-a bucurat de o creștere a prosperității economice, iar o încredere nou-găsită a dat naștere și unui boom literar. Din 1960 până în 1967, unele dintre lucrările  majore ale boomului au fost publicate și  admirate și comentate dincolo de America Latină. Multe dintre aceste romane și colecții de nuvele au fost oarecum rebele din punct de vedere general al culturii din America Latină. Autorii au trecut granițele tradiționale, au experimentat limbajul și au amestecat adesea diferite stiluri de scriere în lucrările lor.

Structurile operelor literare se schimbau și ele. Scriitorii de boom s-au aventurat în afara structurilor narative tradiționale, îmbrăcând neliniaritatea și narațiunea experimentală. Figura lui Jorge Luis Borges, deși nu este un autor „Boom„ în sine, a fost extrem de influentă pentru generația Boom. Autorii latino-americani s-au inspirat din autori nord-americani și europeni, precum William Faulkner, James Joyce și Virginia Woolf, din legendarul poet și dramaturg spaniol Federico García Lorca, precum și din lucrările celuilalt; mulți dintre autori se cunoșteau, ceea ce a dus la o încrucișare reciprocă a stilurilor.

Boom a lansat literatura americană pe scena mondială. S-a remarcat prin romane îndrăznețe și experimentale, cum ar fi Rayuela (1963) de Julio Cortázar, care au fost publicate frecvent în spaniolă și traduse rapid în engleză. Din 1966 până în 1968, Emir Rodríguez Monegal a publicat influentul său ziar de literatură latino-americană Mundo Nuevo, cu extrase de romane inedite ale unor scriitori de atunci noi, precum Guillermo Cabrera Infante sau Severo Sarduy, incluzând două capitole ale lui Cien años de solitudine ale lui Gabriel García Márquez în 1966. În 1967, cartea publicată a fost unul dintre romanele definitorii ale lui Boom, ceea ce a dus la asocierea literaturii latino-americane cu realismul magic, deși alți scriitori importanți ai perioadei precum Mario Vargas Llosa și Carlos Fuentes nu se încadrează atât de ușor în acest cadru. În același an, 1967. Miguel Ángel Asturias a primit premiul Nobel pentru literatură, făcându-și romanele  grele de metaforă, folclor și uneori încărcate de realism politic, cunoscute pe scară largă în Europa și America de Nord. Poate, culmea Boom a ajuns în monumentala Yo, el supremo (1974) a lui Augusto Roa Bastos. Alți romancieri importanți ai perioadei includ chilienul José Donoso, guatemalezul Augusto Monterroso și cubanezul Guillermo Cabrera Infante.

Deși boomul literar a avut loc în timp ce America Latină a avut succes economic, lucrările din această perioadă au avut tendința de a se îndepărta de liniile pozitive ale modernizării . Lucrările Boom au adesea tendința să nu se concentreze pe problemele sociale și locale, ci mai degrabă pe teme universale și uneori metafizice.

Tulburările politice în țările din America Latină, cum ar fi Cuba în acest moment, au influențat și boomul literar. Unele lucrări au anticipat sfârșitul prosperității care se întâmpla și chiar au prezis că vechile probleme vor reapărea în viitorul apropiat. Lucrările lor au prevestit evenimentele care vor urma în viitorul Americii Latine, odată cu dictaturile anilor ’70 și ’80 și  tulburările economice și politice.

POST - BOOM  ȘI LITERATURA CONTEMPORANĂ

Literatura post-Boom este uneori caracterizată printr-o tendință spre ironie și umor, ca narațiunea lui Alfredo Bryce Echenique și spre utilizarea genurilor populare, ca în opera lui Manuel Puig. Unii scriitori au considerat că succesul Boom-ului este o povară și au denunțat cu duioșie caricatura care reduce literatura latino-americană la realismul magic. De aici, chilienul Alberto Fuguet a venit cu McOndo ca un antidot al Macondo-ismului care a cerut tuturor scriitorilor aspiranți să-și așeze poveștile în jungle tropicale  în care fantasticul și adevărul  au coexistat în mod fericit. Într-un jurnal al postmodernistului Giannina Braschi, Naratorul Boom-ului din America Latină este împușcat de un make-up artist Macy care acuză Boom-ul de a-și valorifica singurătatea. Alți scriitori au tranzacționat cu succes succesul Boom: a se vedea, de exemplu,  realismului magic al Laurei Esquivel în Como agua para chocolate.
Autorul de limbă spaniolă care a avut cel mai mare impact în Statele Unite a fost Roberto Bolaño. În general, literatura contemporană din America Latină este vibrantă și variată, de la cele mai bine vândute Paulo Coelho și Isabel Allende până la operele mai avangardiste ale unor scriitori precum Diamela Eltit, Giannina Braschi, Luisa Valenzuela, Marcos Aguinis, Ricardo Piglia, Roberto Ampuero, Jorge Marchant Lazcano, Alicia Yánez, Jaime Marchán, Jaime Bayly, Fernando Ampuero, Miguel Gutierrez, Edgardo Rivera Martinez, Alonso Cueto, Manfredo Kempff, Edmundo Paz Soldán, Gioconda Belli, Jorge Franco, Daniel Alarcon, Víctor Montoya sau Mario Mendoza Zambrano. 

Alte figuri importante includ argentinianul César Aira, peruan-mexicanul Mario Bellatin sau columbianul Fernando Vallejo, a cărui ”La virgen de los sicarios” a înfățișat violența într-un oraș ca Medellín sub influența comerțului de droguri.

De asemenea, s-a acordat o atenție considerabilă genului de mărturii, texte produse în colaborare cu subiecte, cum ar fi Rigoberta Menchú.

În cele din urmă, o nouă rasă de cronicari este reprezentată de jurnalistii Carlos Monsiváis și Pedro Lemebel, care se bazează și pe tradiția îndelungată a producției eseistice, precum și pe precedentele non-ficțiuni angajate și creative reprezentate de uruguayanul Eduardo Galeano și autoarea mexicană Elena Poniatowska, printre altele.

LAUREAȚI AI PREMIULUI NOBEL PENTRU LITERATURĂ din AMERICA LATINĂ

Gabriela Mistral - CHILE  - 1945

Miguel Angel Asturias - GUATEMALA  - 1967

 Pablo Neruda - CHILE  - 1971

 Gabriel García Márquez - COLUMBIA  - 1982

 Octavio Paz - MEXIC  - 1990

 Mario Vargas Llosa - PERU  - 2010

Poetul peruan César Vallejo, considerat de Thomas Merton „cel mai mare poet universal de la Dante”