CÂNTEC - de George Coșbuc

CÂNTEC de George Coșbuc A venit un lup din crâng Și-alerga prin sat să fure Și să ducă în pădure Pe copiii care plâng. Și-a venit la noi la poartă Și-am ieșit eu c-o nuia: "Lup flămând cu trei cojoace, Hai la maica să te joace"  Eu chemam pe lup încoace, El fugea-ncotro vedea. Ieri pe drum un om sărac Întreba pe la vecine: - "Poartă-se copiii bine? Dacă nu, să-i vâr în sac!" Și-a venit la noi la poartă Și-am ieșit eu și i-am spus: - "Puiul meu e bun și tace Nu ți-l dau, și du-te-n pace! Ești sărac dar n-am ce-ți face! Du-te, du-te!" și s-a dus. Și-a venit un negustor Plin de bani, cu vâlvă mare, Cumpăra copii pe care Nu-i iubește mama lor. Și-a venit la noi la poartă Și-am ieșit și l-am certat: - "N-ai nici tu, nici împăratul Bani să-mi cumpere băiatul! Pleacă-n sat, că-i mare satul, Pleacă, pleacă!" și-a plecat.

BATE VÂNTUL - de Radu Istrati

BATE  VÂNTUL de   Radu Istrati  Bate vântul pe afară !   Mama mea de-acum bătrână   Numai are ea răbdare  Și pământului se-nchină.  Strigă vântului pe nume,   Îl întreabă dacă știe   Ce mai fac pe astă lume  Rătăciții ei copii.   Și tot strigă-n gura mare !  Spune-i, vântule, că eu   Am să mor acuș, degrabă..  Și mă duc la Dumnezeu.  Simt cum vântul dinspre țară   Tot mă bate peste umeri,  Mi-a adus veste de-acasă  Unde glasul mamei spune:  Dragi copii, trecut-au anii  Care Domnul mi i-a dat !!   Lumea, timpul, chiar și banii   Pe toți  ne-au-nstrăinat.   Ați plecat demult de-acasă,  Dar și-acum mai țin eu minte  Cum ieseați fuga pe poartă   Și privind doar înainte.   Ați uitat să vă întoarceți   Să priviți și înapoi,  Ochii mei umpluți de lacrimi   S-au uscat azi de nevoi.   N-ați trecut de-atunci pe-acasă  Nu știu dacă veți mai trece !   Măcar vântul să vă spună   Despre chinurile mele   Și de plânsetele toate   Nopți de-a rândul nedormite,  Așteptând ca pe la poartă   Într-o bună zi să intre...  "Copiii'.

Artistul japonez AYAKO TSUGE

PRIMĂVĂRATIC - de Manuela Cerasela Jerlăianu

PRIMĂVĂRATIC de  Manuela Cerasela Jerlăianu  Cald nu-i,frig nu-i, nici soare,  Nici raze printre nori,  Nici urmă sfântă de-ncercare,  Să plouă astăzi peste flori.  E starea pură de speranţă. Plină de-o armonie de culori,  Sunt pregătite pentru viaţă, Ca pentru veşnicele sărbători.  E prinsă c-un sigur jurământ,  La mijloc şi la poale Și-n capăt poart-acel cuvânt  A morţii ei banale.  A aşteptat prea mult  Timpul, să îi priască, Fiindcă de astăzi eu să ascult.  O primăvară cu haină preoţească.

FANTEZIE - de Larysa

FANTEZIE de  Larysa Te-ascund în foaia-mi de hârtie  Ca într-un loc de fantezie,  Unde ieşim la ceas de seară, Să mai sorbim din viaţa-amară... În jur, nu-i nimeni să ne vadă, Doar alte foi cu scris grămadă, Cuvinte negre, despuiate,  Sensuri bizare, mult fardate,  Imens de gânduri mâzgălite  Rămână-n veci nedesluşite,  Căci nu-i nimic în ce nu eşti,  Doar goliciuni de stări lumeşti...  Tu eşti mai sus de-acestea toate,  Scris mi-eşti pe foi imaculate,  Cerneală-mi curgi în limpezi valuri,  Peniţă-mi străluceşti de lauri !  Te-ascund acolo pentru mine  Să-mi întâlnesc gândul cu tine,  Cu egoism dus la extreme  Te strâng în cartea vieţii mele Şi-apoi, din rafturi prăfuite,  Acele-mi foi îngălbenite,  Mă vor salva de-a mea urgie,  Ca într-un loc de fantezie...

”PROPRIETATE PERSONALĂ” - de Elena Oprică

”PROPRIETATE  PERSONALĂ” de  Elena  Oprică Ce dacă nu am vreo speranţă Fiindcă destinul a fost scris...  Ce dacă mor de-atâta viaţă  Şi tot trăiesc de-o vreme-n vis ?  E gratis tot ce port în suflet,  Nu dau impozit pe visări Şi nu plătesc chirii pe cuget  Sau pe-o iluzie din seri...  Ce dacă luxul nu mi-e casă  Şi mulţi se miră : "n-ai maşină?!" , Mă bucur că am pat, am masă  Şi-a mea inimă-i limuzină !? Zile sau nopţi, îmi sunt miracol,  Prin lumi de basme mă creez,  N-am limite sau vreun obstacol,  De personaje-ntruchipez...  Ce dacă simt în plin durerea  Din realitatea ce-o deţin,  În mine regăsesc puterea  Din nou să zbor, să nu mă-nclin...  Eu sunt bogată-n sentimente,  De-aceea mai şi dăruiesc,  În gândul meu se-aud sonete  De doruri ce mă împlinesc...  Doar ale mele-s astea toate,  Nu le pot vinde cu-nvoială Căci scrise-mi sunt adânc pe frunte :  "Proprietate personală" !

 

BARCAROLĂ VENEȚIANĂ - de Vasile Alecsandri

BARCAROLĂ    VENEȚIANĂ de   Vasile  Alecsandri Când ochii mei înnoată în gingașa lumină Ce tainic izvoresce din ochii tăi frumoși, Atunci ori ce durere în sînul meu s'alină Cu marea tulburată ce-adoarme și suspină Sub ale nopții blânde luceferi mângăîoși; Căci ziditorul lumii, în dulcea lor privire Vărsând văpaie lină și farmec de slăvit, Le-a dat a sa putere ș-a sa Dumnezeire, Ca să-mi arate-n lume un drum de fericire, O cale luminoasă sub cerul înnegrit!  Când fruntea mea în pace cu drag e legănată Pe sînul teu ce saltă aprins de dulce dor, Ființa mea ferice, de visuri desmerdată, în lumi necunoscute se simte înălțată Ș'urmează-a ta ființă în tainicul ei zbor; Căci sînul teu în care domnesce-a ta iubire Precum o lampă sfîntă ce arde'ntr'un altar, Frumos ca și altarul uimesce-a mea simțire Trezind în al meu suflet ori care nălucire, Ștergând din a mea minte ori care gând amar! Când veselă, ferbinte, gurița-ți zimbitoare Mă'ncântă, mă îmbată cu-a sale sărutări, In inimă-mi atunce s'aprinde-un dulce soare, Și vieața-mi, ca albina lipită de o floare, Se leagănă în raiuri pe-a tale desmerdări. Căci îngerul iubirei, al cărui glas pătrunde Și care lângă tine din ceruri a sburat, A strîns pe-a ta guriță aripele-i rotunde Ș'acum, ca într'un leagăn, în ele se ascunde Cu lira sa duioasă ce cântă ne'ncetat.  Când noaptea în tăcere, la oara ce s'adună A dogilor vechi umbre pe maluri șovăind, Gondola, leagăn dulce, ne primblă împreună Pe luciul lin al mărei în care alba lună Cu stelele voioase se scaldă strălucind, Atunci, din umbra deasă ce doarme 'ntre canaluri, Din lampele aprinse în boltele ceresci, Din turnuri, din palaturi ce triste zac pe maluri, O tainică-armonie plutesce peste valuri Șoptind inimei noastre cuvinte îngeresci: «Iubiți, iubiți! ne zice Veneția cernită, «Iubiți! amorul vostru puternic e și sfînt ! «Iubiți! și calea voastră va fi tot înflorită, «Și 'n sânul nălucirei, păreche fericită, «Cu-o lungă sărutare veți trece pe pămînt «Căci vremea ce restoarnă cu coasa-i ne'mpăcată «A falei omenirei vechi marturi și măreți, «Nu poate-avea putere de-a stinge nici odată «Acea scântee vie de dragoste 'nfocată «Ce luminează calea frumoasei tinereți!»

Nat

SPLENDIDE LUCRARI ALE PICTORULUI ROMÂN - EMIL CIUBOTARU - (contemporan - din Buzau)

CÂNTEC VECHI - de Constantin Negruzzi

Constantin Cantemir (n. 8 noiembrie 1612, Silișteni, Lunca Corbului, Argeș, România – d. 24 martie 1693, Iași, Moldova) a fost Domnul Moldovei (25 iunie 1685-13 martie 1693). A fost tatăl lui Antioh Cantemir și Dimitrie Cantemir. 

Odinioară, ținutul Hârlăului era unul din cele mai frumoase a țării. Astăzi însă și-a pierdut pănă și numele și, în adevăr, e păcat, căci făr-a vorbi de podgoria Cotnarii, vestită prin vinațele sale, în el găsește cineva dealul Catalinei, de care, deși istoria nu pomenește, tradiția ne spune că se numește astfel de pe numele unei prințese române, care scăpase de o navală dușmănească în vârful lui, unde, făcând șanțuri și baterii, se apără cu slugile sale; ruinele politiei Cotnarii, unde un domn a întemeiat o universitate vestită pe acele vremi; două biserici, una ortodoxă, alta catolică, zidită de doi prinți români; beciuri gigantice, pre care, oricât s-a încercat ciocanul vandalilor, tot nu le-a putut încă surpa de tot; Dumbrava Roșie, faptă barbară și mare a unui mare domn , care, ca să lasă un monument fieros a viteziei sale, înjugă leșii la plug și semănă o întreagă câmpie cu ghindă. Ghinda a produs stejari uriași și, când vântul clatină frunzele lor, se aude un gemăt tânguios ca în pădurea Dodonii. Mai încolo, vezi un istm de pământ, numit Podul de lut, care unește două prăpăstii și alăturea un izvor ce se cheamă Fântâna cerbului.

În locul acesta a fost tăiat bravul Dragomir, care cutezase a se înamora cu fiica lui Radu Mihne, pângărind cu plebea lui sângele patrician ș.a., ș.a. Iacov. Ștefan.

Toate aceste vechi rămășițe a gloriei strămoșești, făcute pe măsura oamenilor mari și pe care noi, mirmidoni degenerați, nu le putem nici prețui, nici înțelege, le vizitam călăuzit de un bătrân mazil din Cotnari, la care trăsesem la gazdă.

- Nu știi care e balta unde au pierit atâta călărime leșească în vremea domnului Constantin Cantemir ? am întrebat pre călăuzul meu.

- N-a fost niciodată baltă, ci numai un loc hleios, plin de mlaștine, colo devale.

- Unde mi se înglodaseră roțile trăsurii ?

- Așa; și încă acum e vară, dar toamna nu e de umblat și leșii au venit despre toamnă. Îmi spunea tatăl meu că-i spunea bunul său - care a fost în bătălia aceea cu căpitanul Turculeț -  că mulți leși au pierit aice și că împăratul lor de necaz mare își bătea ulanii cu sabia și le zicea: "Nadba umirác jak psy", adecă: "Rușine să muriți ca câinii".

- Cantemir s-a purtat cu mare minte atunci; el era bun domn.

- Bun și nu prea. A omorât doi bunătate de boieri, pentru că-i da pe foaie și nu-l lăsa să-și facă mendrele; dar așa a fost de când e țara noastră. Dreptul umblă totdauna cu capul spart.

- Poate; însă mi se pare, moșule, că nu pre aveți dreptate a vă plânge tot de domni și nu și de boierii care încungiură pre domni.

- Acei doi pre care i-a tăiat nu-l sfătuiau de rău. Îi ziceau numai: "Măria-ta, mai des cu paharul și mai rar cu birul, că nu poate țara". E, cine-i asculta !

- Miron logofătul și Velicicu hatmanul erau prieteni lui Cantemir. El nu i-ar fi omorât de nu l-ar fi îndemnat ministrul său Iordache Roset visternicul și Cantemir a plâns mult c-a făcut așa păcat. Judecând deci că și domnitorii au slăbiciunile lor ca și ceilalți oameni, trebuie a osândi pe sfetnicul ce-l împinse la asta.

- Poate că ai cuvânt d-ta. Las-să se mânânce lupii ca să mai răsufle oile. Când au murit boierii aceia, ieșise și un cântec care-l știa tatăl meu pe de rost; îl și pescrisesem eu... 

- Mă rog, caută-l și mi-l dă, am strigat.

- Ce să faci d-ta cu el ? Cântecul acesta nu-i făcut de boieri, nici pentru boieri. Știi d-ta că boier la boier nu-și face cântec. Corb la corb nu scoate ochii.

- Fie cum zici, numai dă-mi cântecul.

Ajungând acasă, mazilul multă vreme l-a căutat; în sfârșit, întrun unghi pe poliță, găsind un ghiozdan vechi, îl deschise și, dintrun smoc de tărfăloage de moșie (care-l sărăciseră de tot cu judecățile), scoase o hârtie afumată pe care mi-a dat-o.

Cetindu-o, m-am încredințat că oamenii de pe atunci nu scriau mai rău decât acum.

M-am pus de l-am pescris întocmai dupre a moșneagului: 

CÂNTEC

Cantemir era un domn

    Altfel pre de treabă om,

    Numai țara cam prăda.

    Boierii, văzând așa,

    Îi zicea: "Măria-ta !

    Cu paharul îndesește,

    Dar cu birul mai rărește".

    Domnul la masă-i poftea

    Și cu cotnar îi cinstea,

    Pănă ce îi îmbăta.

    Boierii când închina

    Îi zicea: "Măria-ta !

    Cu paharul îndesește,

    Dar cu birul mai rărește".

    El însă nu-i auzea,

    Mânca, bea și jăcuia,

    Și-n seamă nu le baga.

    Boierii se supăra

    Și-i zicea:"Măria-ta !

    Cu paharul îndesește,

    Dar cu birul mai rărește".

    Într-o zi s-au adunat

    Ș-au făcut între ei sfat,

    ând la divan i-a chema

    Pe norod a judeca,

    Să-i zică: "Măria-ta !

    Cu paharul îndesește,

    Dar cu birul mai rărește".

    Domnul dacă au văzut

    Că de șagă s-au trecut,

    Și că vor a-l dărăma,

    Căci boierii nu-nceta

    A-i zice: "Măria-ta !

    Cu paharul îndesește,

    Dar cu birul mai rărește",

    Foarte mult s-au mâniat;

    Pre doi din ei i-au tăiat.

    Ca doar de ei va scăpa,

    Și nu-i va mai asculta

    Zicându-i: "Măria-ta !

    Cu paharul îndesește,

    Dar cu birul mai rărește".

    Ei la moarte se ducea

    Veseli, vorbea și râdea,

    Frică nicicum arăta,

    Și-n gura mare striga:

    "Ien auzi, măria-ta !

    Cu paharul îndesește,

    Dar cu birul mai rărește".

    Spun că cum i-au omorât,

    Pe loc domnul s-au căit,

    Căci îndată ce-nopta,

    Amândoi i s-arata

    Și-i zicea: "Măria-ta !

    Cu paharul îndesește,

    Dar cu birul mai rărește".

    Pe la schituri, sehăstrii,

    Au dat multe liturghii,

    Că doar îi va împăca:

    Dar prin somn tot îi visa

    Zicându-i: "Măria-ta !

    Cu paharul îndesește,

    Dar cu birul mai rărește".

    Neavând nicicum ragaz,

    De ciudă și de necaz,

    Muri înălțimea-sa.

    Norodul îl îngropa

    Zicându-i: "Măria-ta !

    Cu paharul îndesește,

    Dar cu birul mai rărește".

Constantin (Costache) Negruzzi (n. 1808, satul Hermeziu, județul Iași – d. 24 august 1868)

 a fost un om politic și scriitor român din perioada pașoptistă.

DOMNIA  LUI  CONSTANTIN  CANTEMIR

 A ajuns pe tronul Moldovei la vârsta de 73 de ani. Ca domn și-a luat numele de Constantin vodă. A fost ales de boierii mari ca domn pentru că întrunea toate calitățile cerute unui instrument docil al oligarhiei boierești: era bătrân, fără carte, fără avere și moșii, fără sprijin la rude de neam mare. Cronicarul Ion Neculce, în Letopisețul țării Moldovei, se exprimă astfel despre alegerea ca domn a lui Constantin vodă de către boieri: „Au socotit cu toții pre Constantin Cantemir cliuceriul, fiind om bătrân, ca de șaptedzăci de ani și om prost, mai de gios, că nice carte nu știa, socotind boierii că l-or purta pre cum le va fi voia lor. Și de va fi rău, încă nu va trăi mult, că era bătrân. Că alții mai de cinste și mai de neam nu priimia să fie domn." A fost viteaz, dar incult. A participat la luptele dintre polonezi, austrieci și turci, ducând o politică oportunistă. Era de partea turcilor, dar le comunica regelui polonez Jan Sobieski și austriecilor, planurile acestora. Dușman al partidei poloneze din Moldova, face marea greșeală de a-i ucide pe logofătul Miron Costin și pe fratele său hatmanul Velicico Costin, bănuiți că au participat la un complot împotriva domnului. Marele cronicar Miron Costin nici nu a mai avut posibilitatea să-și dovedească nevinovăția în fața domnului: luat din satul său Bărboși (jud. Neamț), în drum spre Iași a fost executat la Roman (1691). Fiindu-i în primejdie tronul, din cauza intrigilor lui Constantin Brâncoveanu al Țării Românești, se decide să susțină politica turcească. Se îngrijește să dea o educație bună fiilor săi Antioh Cantemir și Dimitrie Cantemir. Acesta din urmă a scris chiar o carte apologetică în limba latină „Vita Constantini Cantemyri”, de fapt o tentativă de a explica decizia de a-l ucide pe cărturarul Miron Costin.

Petre P. Panaitescu arăta că „În împrejurările specifice în care a scris Dimitrie Cantemir viața tatălui său, el nu putea face operă de cronicar obiectiv, chiar sentimentele firești ale unui fiu față de părintele său îl sileau să înfrumusețeze, să înnobileze figura morală a lui Constantin Vodă”. În timpul domniei lui, Moldova a suferit o invazie a tătarilor și polonezilor, dar și biruri grele. Despre el, cronicarul Ioan Neculce scrie astfel: „Carte nu știè, ce numai iscălitura învățasă de o făcè. Practică bună avè la voroavă, era sănătos, mânca bine și bè bine".

Biografia lui Constantin Cantemir, scrisă de fiul său Dimitrie în limba latină, Vita Constantini Cantemyrii, apare în traducerea românească a lui Nicolae Iorga în anul 1924.  La sfârșitul acestei scrieri, N.Iorga prezintă un citat din cronica atribuită lui Nicolae Costin, care descrie moartea lui Constantin Cantemir:

„Iară când au fost veleatul 7201 (1693) în luna Martie în 17 zile, au murit și Cantemir-vodă, după ce au domnit opt ani, fără trei luni, și l-au astrucat cu mare cinste în biserica cea domnească a lui Ștefan- vodă cel bun, unde este hramul Sfântului Nicolae, în gropnița ce și-au făcut Antonie vodă...Iară, dacă au venit la Domnie fiul său Antioh-vodă, mutatu-i-au oasele la a lor sfântă mănăstire ce-i făcută de Cantemir-vodă, pre anume Mira, ce este pe apa Milcovului, la ținutul Putnei." Mănăstirea Mira (astăzi localitatea se numește Mera) (Putna) a avut drept ctitori pe Moțoc și soția Ursa (din secolul al XVI-lea), iar în refacere, pe Constantin Cantemir și fiul său Antioh. Pictura murală din biserica Mera îl înfățișează pe Constantin Cantemir înconjurat de copiii săi.