POVESTE PRINTRE POVEȘTI - de Larysa

 

POVESTE  PRINTRE  POVEȘTI de  Larysa Supusă legilor terestre  Primise dar de nuntă-zestre  Un lanţ cu zala mare, grea  Să-şi înfăşoare inima  L-a preţuit o bună vreme  "Lanţul mi-e drag, de ce m-aş teme  Când inima, pe veşnicie  E dată celui sortit mie ?!"  Trăi-n măreţul de castel  Doar ea cu...ea şi fără el  Vraja iubirii dispăruse  Basmul părea că se sfârşise  El, doar străin şi trecător  Prin cel imens castel dar gol  Ea, suspinând lângă ferestre  Supusă legilor terestre...  Pe-afară, cânt de păsărele  Flori colorate, lună, stele  Fluturi vioi şi-mbujoraţi  De-un soare zâmbitor scăldaţi  O lume care până-acum  Credea că n-are vreun parfum  Castelul mare cu zăbrele  Inima-i strânse-n lanţuri grele...  Dar câteva zale pocniră Parcă mai bine-acum respiră Se-ncurajă "fie ce-o fi..." Şi-afară din castel ţâşni  Nu aşteptă nici dimineaţa Şi-încă nu-i ridicată ceaţa  N-are teamă nici de-ntuneric  Totul afar' pare feeric  Plesnesc zalele câte una  Fugind spre viaţă ca nebuna  Cătând a inimii ei pace  Nici moartea-n drum n-o mai întoarce...  În lung şi-n lat dădură veste  Supuşi ai legilor terestre  Cum ea la drum s-a-ncumetat Şi zestrea-n urmă şi-a lăsat  Apoi...o linişte deplină Gurile, goale amuţiră Iar ea zbura şi zi şi noapte  Cu inima-i în libertate.

UNEORI… - de Manuela Cerasela Jerlăianu

UNEORI… de  Manuela Cerasela Jerlăianu Uneori iubirea are de urcat,  Prin păienjenișul crângului de vară, Fără pic de ploaie vorba s-a uscat,  Creanga-n noi pustie prinde ca să doară. Noaptea cântă-n flaut, ciripind obscur,  Luna este albă, lunecă-n mistere,  Dar în casă bate vântul și-l înjur,   Clipa sângerează fără pic de miere.  Îmi azvârl chitara printre buruieni,  Închid noaptea asta într-o călimară  Și mă culc sihastră-n, clica cu coceni,  Așteptând iubitul, seara să răsară.

POATE, POATE.... - de Elena Oprica

 

POATE,  POATE.... de  Elena  Oprica de-aş aduna câteva clipe din timpul fericirii imaginare ori câteva picături de vise poate aş reântregi sufletul spart cioburile înşirate pe caldarâmul tristeţii n-ar mai pătrunde atât de crud în carne, în oase, în viaţa de anotimp fără culoare  de-aş regândi conturul tău de umbră într-o poveste a noastră stelarăacolo unde Soarele se iubeşte cu Luna în văzul cerului care vinovat sărută marea iar pământul se contopeşte cu toată învolburarea apelor formând întregul Universului nostru oh, de-aş putea...  ceva ar mai semăna a primăvară şi te-aş simţi în chip de luminăprin noaptea mea de potop  de-ai putea să-mi răsfeţi petalele cu priviri de gând însetate de tot ce-ai dori să-ţi fiu atunci n-aş mai spera că drumul din întuneric e salvarea şi poate, poate...