1. POEME EPICE
Homer - Iliada, Odisea
Vergilius - Eneida
Lucanus - Pharsalia
2. POEZIA DIDACTICĂ ȘI FILOZOFICĂ
Hesiod - Teogonia, Munci și zile
Lucrețius - Despre natura lucrurilor
Vergilius - Georgicele
Ovidius - Metamorfozele
Phaedrus - Fabule
3. POEZIA LIRICĂ
Arhiloh - Poezii
Sapho - Poezii
Alceu - Ode
Anacreon - Ode
Pindar - Ode
Teocrit - Idile
Catullus - Ode
Propertius - Elegia
Vergilius - Bucolicele
Horatius - Ode, Satire
Ovidius - Triste, Pontice
Juvenalis - Satire
4. ROMANUL
Petronius - Satyricon
Longos - Dafnis și Cloe
Lucian - Dialogurile morților
Apuleius - Măgarul de aur
5.TEXTE ESTETICE ȘI FILOZOFICE
Platon - Banchetul, Republica
Aristotel - Poetica
Horatius - Arta poetică
Pseudo-
Longinus - Tratatul despre sublim
Boethius - Mângâierile filozofiei
6. LITERATURA DRAMATICĂ
Eschil - Orestia, Prometeu încătușat
Sofocle - Oedip rege, Antigona
Euripide - Medeea, Ifigenia în Aulida
Seneca - Medeea
Aristofan - Pacea, Păsările
Plautus - Ulcica, Soldatul fanfaron
Terentius - Eunucul, Andria
Ovidiu s-a născut la 20 martie 43 î.Hr. în Sulmo (Sulmona de azi) localitate aproape de Roma.
A crescut într- familie de nobili rurali primind cea mai bună educație și fiind încățat retorica de cei mai respectați profesori.
Urmând dorința tatălui său, Ovidiu a urmat cariera publică pe care m-a târziu a ăntrerupt-o în favoarea poeziei, găsindu-și un patron în binefăcătorul Mesalla Corvinus.
In cercurile poetice, Ovidiu s-a împrietenit cu Sextu Propertius și în această perioadă a prieteniei lor, Ovidiu a publicat primul său poem.
Ovidiu a scris poezie lirică, elegiacă, erotică și de observație a moravurilor Romei din timpul lui Augustus.
Amores, heroides - poeme erotice, scrisori atribuite eroinelor din mitologie
Ars amandi - Arta iubirii.
Este exilat la Tomis (Constanța de astăzi) de către împăratul Octavian Augustus.
La Tomis scrie Tristele - în care descrie dorul de Roma , de familie și prieteni, și Ponticele în care descrie viața ”barbarilor” - adică a locuitorilor ținuturilor Dobrogei de azi - Tracia - și din descrierea lui rezultă că în timp, deși detesta clima , i-a îndrăgit pe locuitori și i-a admirat pentru dârzenia și felul greu în care-și duceau viața.
A murit la Tomis.
METAMORFOZELE
(Metamorphoseon libri)
Metamorfozele constituie un amplu poem epic, o ”istorie” mitologică a genezei lumii, a metamorfozei ființelor și lucrurilor.
Prima metamorfoză cuprinde explicația genezei și se resimte influența lui Hesiod, Lucretius și a filozofilor materialiști greci.
Cartea I. Invocație; Universul înainte de creația lumii.
Gândul mă îndeamnă să povestesc despre ființe schimbate în noi chipuri. Zei, inspirați-mi lucrul început, că tot voi le-ați schimbat și pe ele, și urziți un cântec neîntrerupt, de la primele obârșii ale lumii, până-n vremea mea.
Înainte de mare, de pământ și de cerul care acoperă toate, în întreg univers era o singură înfățișare a naturii, pe care oamenii o numeau haos, o masă fără formă și fără închegare. Nu era altceva, decât o îngrîmădire primitivă, o adunătură fără rânduială de semințe ale lucrurilor, ce nu aveau bună legătură între ele. Până atunci nici un Titan nu dădea lumină lumii, nici Phoebe răsărind, în creștere, nu-și umplea golul coarnelor.
Pământul nu atârna cumpănit prin greutatea sa în aerul înconjurător. Nici Amphitrite (soția lui Neptun) nu-și întinsese brațele de-a lungul țărmurilor pământului și unde era uscatul acolo erau și apa și aerul. Astfel, pământul n-avea stabilitate, în apă nu se putea înota, aerul era fără lumină. Nimic nu avea o formă anumită și unele se împotriveau altora; într-un singur corp frigul lupta cu căldura, umezeala cu uscăciunea, elementele tari cu cele moi, cele grele cu cele ușoare.
Acestei lupte i-a pus capăt un zeu și o natură mai bună. Căci a despărțit pământul de cer, , uscatul de ape și a deosebit cerul limpede de aerul cel des al atmosferei. Pe acestea, după ce le-a descurcat șo le-a scos din îngrămădeala oarbă, le-a pus pe fiecare la locul lor și le-a legat printr-o pace armonioasă.
Puterea de foc și fără greutate a cerului boltit s-a ridicat în sus și și-a ale loc în înalt. Vecin acesteia în greutate și spațiu este aerul. Mai vârtos fiind decât acestea, pământul a târât cu sine rlrmrntrlr mari și a fost îndesat de propria sa greutate.
Ultima parte a luat-o în stăpânire apa înconjurătoare, care a încercuit uscatul. Astfel, oricare dintre zei va fi fost acela, după ce a pus rânduială în haos și-a făcut această împărțire, a rotunjit mai întâi pământul în forma unui glob mare, ca să fie deopotrivă în toate părțile sale. A poruncit ca mările să se întindă, să se umfle de vânturi furioase și să înconjoare țărmurile șerpuite ale pământului. A așezat izvoare și mlaștini întinse și lacuri. A mărginit cu maluri povârnite râurile ce curg la vale care, deosebite fiind după ținuturi, parte sunt absorbite în pământ, parte ajung în mare și, primite în noianul unor ape slobode, izbesc țărmuri în loc de maluri.
A poruncit apoi să se întindă câmpiile, să se aștearnă văile, să se acopere pădurile cu frunze și să se înalțe munții de piatră. Și, după cum cerul are în partea dreaptă două zone, la stânga două, iar la mijloc a cincea, mai arzătoare decât celelalte, tot așa prin grija zeului a fost despărțit, în același fel, globul pământesc.
Tot atâtea zone sunt și pe pământ. Cea de la mijloc nu e locuită din pricina căldurii. Pe două le acoperă o zăpadă veșnică. Intre acestea a așezat pe celelalte două și le-a dat un timp potrivit, un amestec de căldură și frig. Deasupra lor se înalță cerul, care este cu atât mai greu decât focul, cu cât este mai greu pământul decât apa. A poruncit ca aici să stea negurile și norii și tunetele, care sperie mințile oamenilor, și vânturile aducătoare de fulgere și trăznete. Și acestora, ziditorul lumii nu le-a îngăduit să stăpânească pretutindeni văzduhul
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Abia despărțise toate cu hotare sigure, când stelele, care atâta vreme stătuseră apăsate sub masa aceea, au început să strălucească pe toată întinderea cerului. Și, pentru ca să nu fie vreo regiune lipsită de viețuitoarele sale, aștrii și zeii au luat în stăpânire cerul, apele au început să fie locuite de peștii cei lucioși, pământul de fiare, prin aer au început să zboare păsările...
Lipsea acum o ființă mai vrednică și înzestrată cu o minte mai înaltă, care să poată stăpâni peste celelalte. S-a născut omul (...) omului i-a dat chip mândru și i-a poruncit să privească cerul și să-și înalțe fața spre stele...
Ovidius est primul cântăreț, în versuri, al unui ținut din țara noastră.
In versurile pe care le redau mai jos, Ovidiu descrie prima iarnă cumplită, petrecută la Tomis:
Când însă vine iarna cea tristă și cumplită,
Și geru-mbracă țara în albul lui veșmânt
Și când la miazănoapte e crivăț și ninsoare
Atunci să-i vezi pe barbari de viscol doborâți !
Nici soarele, nici ploaia nu pot topi zăpada,
Și crivățul o-nghiață; ea-n veci nu se mai ia;
Nu s-a topit cea veche și vine alta nouă
Și-n multe părți rămâne omăt din dou ierni.
Și-așa de tare-i vântul, că dezgolește case
Și turnurile nalte le surpă la pământ.
Atunci, de frig, barbarii își pun pe ei cojoace,
Își pun ițari, nu-și lasă decât obrazul gol
Iar țurțurii de gheață le zuruie în plete,
De albă promoroacă ascânteie barba lor.
Aice vinu-ngheață și el păstrează chipul
Ulciorului, și nu-l bei, ci-l fărâmi în bucăți”
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Când crivățul sălbatic, cu aspra lui suflare,
Îngheață apa mării ori Istru-n volburat
Indată ce s-așterne câmpia cea de gheață,
Dau barbarii năvală pe caii lor cei iuți.
(TRISTELE - III - X - 9-24 și 51 - 55)
Horatiu este unul din cei mai mari poeți latini și un clasic al literaturii latine și universale.
Fiu de libert (sclav eliberat) Hortiu este originar din Venusia.
A studiat la Roma sub îndrumarea maestrului Orbilius Pupillus și apoi și-a completat studiile la Atena.
S-a înrolat în armata romană și a luptat la Phillipi sub conducerea lui Brutus ceea ce i-a adus confiscarea bunurilor.
Reveind la Roma, Horatiu a îmbrățișat profesia de poet și a fost extrem de noocos ca după pierderea bunurilor să-și găsească un patron filolog și iubitor de artă în persoana lui Maecenas.
Opera sa literară constă în ode, satire și epistole, toate remarcându-se prin eleganța dictiei și a expresiei gândurilor, într-o calmă și înțeleaptă reflecție asupra vieții.
ODE (Carmina)
Cărțile de ode cuprind o tematică majoă, bigată și diversă, ilustrând cu strălucire lirica socială, îndeosebi pe cea satirică, și lirica filozofică
Cartea I - Oda IX-a - LUI TALIARH
(regele ospățului -greacă)
Oda este o meditație asupra ideii de tihnă, de „otium”, de răgaz spiritual.
Vezi cum se-nalță-n naltul omăt sclipind
Soracte fără vlagă pădurile
se pleacă sub poveri și gerul
aspru a încremenit pâraie ?
Topește frigu-n vatră punând din nou
butuci belșug și scoate din amfora
sabină vin de patru ierne
O, Taliarh, mai cu dărnicie.
Tot restun-n seama zeilor lasă-l; când
ei vânturi care-n fierberea mărilor
se luptă au potolit, nici vechii
frasini se clatin și nici ciprești
Ce fi-va mâine-feri să întrebi: o zi
oricum, de-ți mai dă Soarta, câștigului
s-o treci și, june, nu fugi de
dulcile dragoste, nici de hore
cât încă verde, încă departe ești
de căruntețea morocănoasă. - Acum
e timp de câmp, de piețe, șoapte
line spre noapte la ceasu-n care
v-ați înțeles; acuma și râsul drag
pe fata - ascunsă-n tainicul colț trădând
și de pe braț podoaba smulsă
ori de pe degete rău păzite.
Cartea a II-a - ODA XIv
CĂTRE POSTUMUS
Hei, Postume, Postume,'n aprigă fugă
se spulberă anii și-n van e-orice rugă,
căci nici bătrâneții ce vine grozavă
nici morții nefrânte n-aduce zăbavăȘ
n-aduce, lui pluto, cel crunt de-ai jertfi,
amice, trei sute de tauri pe zi:
el și pe-ntreitul Gerion cufundă
ca și pe Tityos în jalnica-i undă
pe care - el lege ce nimeni n-a frânt
câți roadem din rodul acestui pământ
vom trece-o cu toții, ori rege de ești
ori numai săracul ce-ogorul muncești.
Zadarnic fugi-vom de crâncene lupte,
de-a Hadriei valuri ce-n țărmuri sunt rupte,
zadarnic, Austrul în toamnă când vine,
de teama lui trupul păzi-ne-vom bine,
căci tot vom vedea noi Cocitul de-aproape
târându-se leneș cu negrele-i ape,
pe Sisif la munci îndelunge căznit
și neamul lui Danau de lege lipsit
lăsa-vom pământ și cămin și soție:
din pomii pe care i-ai pus n-o să vie
nici unul cu tine, ci doar și-o-nsoți
un trist chiparos p stăpânul de-o zi.
Cartea a dou a Epistolelor cuprinde Ars poetica (arta poetică) cu titlul Epistule ad Pisones (Scrisoare către Pisones), în care se formulează principiile estetice ale clasicismului antic, reluate de Boileau.
Horatius subliniază necesitatea respectării unor principii fundamentale, care dau valoare operei de artă: claritatea, simplitatea, unitatea dintre fond și formă, originalitatea temei, concizia, armonia, noutatea lexicului în concordanță cu conținutul.
ARTA POETICĂ (Ars poetica)
EPISTOLA CĂTRE PISON
Cap omenesc dacă la o ecvină un pictor
Să-l înnădească-ar voi și cu fulgi feluriți să îmbrace
Membre culese-n tot locul, așa ăncât să se sfârșească
Într-un urât pește negru femeia ce-n sus e frumoasă,
Oare, venind s-o priviți, v-ați putea ține râsul, prieteni ?
Credeți, Pisoni, că-i asemenea mult cu tabloul acesta
Cartea în care, ca visele unui bolnav, plăsmuite-s
Închipuiri găunoase la care nici mâini, nici picioare
Nu aparțin unui tot. Li s-a dat la poeți și la pictor
Ca să-ndrăznească orice, totdeauna, egală putere
Știm, și noi voiama aceasta, o cerem și dăm deopotrivă
Nu însă ca lâng-o fiară un blând animal să stea,
Șerpii cu păsări să se-mperecheze și tigrii cu mieii.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Voi care scrieți, luați subiect pe măsura puterii
Voastre și mult chibzuiți ce vă pot purta, sau vă refuză
Umerii. Celui ce-alege materia după putință
Nu-i va lipsi bogăția-n cuvinte, nici ordinea clară,
Ordinea (sau eu mă-nșel) are-această virtute, acest farmec
Că autorul promisei poeme se spune îndată
Ceea ce-ndată-i de spus, că pe multe le lasă, le-amână
Pentru moment, una-i place, pe alta o disprețuiește
prin legătura prudentă și fină-a cuvintelor, iarăși,
Capeți distincție-n scris, dacă, prin iscusită-mbinare
faci dintr-un mai vechi cuvânt unul nou. De
cumva e nevoie.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
S-a disputat dacă face natura sau arta poem
Demnă de laudă. Munca lipsită de-o vână bogată
Cum și talentul incult nu văd ce-ar folosi, într-atât de
Mult se cer una pe alta și prietenește se leagă.
SATIRE (Sermones)
Horatius a scris și două cărți de Satire în hexametri dactilici, cu subiecte foarte variate, în care tendințele poetului spre observație și generalizare morală îl fac să critice vicii sau defecte obișnuite: inconstanța sau lipsa de măsură, părtinirea, indiscreția, ambiția, desfrâul etc. În ansamblu, satirele conturează o lecție de viață și de moderație.
În Cartea I, Satira I, critică avariția.
De ce, Mecena, omul nicicând nu-i mulțumit
Cu soarta ce-i fu dată sau singur și-a croit ?
de ce îl pizmuiește pe altul fiecare,
Și-a celorlalți ursită mai fericită-i pare ?
Întors din bătălie, bătrânul luptător
Oftează: ”Ah, ce bine trăiește-un negustor !”
Iar negustorul zice, pe marea în furtună:
”Ostașilor li-e dată o soartă mult mai bună.
Înfrunt-o clipă moartea și cad adeseori,
Dar ce plăceri i-așteaptă când sunt biruitori !”
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Mi-aduc aminte
Povestea din Atena despre-un bogat avar,
Îl huiduia mulțimea, dar el n-avea habar;
”Pot să mă ocărască oricât, clevetitorii,
Acasă eu m-aplaud, sunându-mi bănișorii.”
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Dormiți cu guri căscat pe pungi de aur pline,
ca pe odoare sacre voi banii îi păstrați,
Vă bucură vederea, de parc-ar fi pictați !
Știți voi la ce-i bun banul ? Să-ți cumperi ce-ți
lipsește
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Să tremuri zi și noapte, să fii numai urechi,
Ba că te calcă hoții, ba casa că se-aprinde,
Ba că te fură sclavii și fug de nu-i piți prinde...
Acestea-s pentru tine plăceri și bucurii ?
Aș vrea lipsit de ele să fiu cât voi trăi !...
Clasic al literaturii latine și universale, Publius Vergilius Maro s-a născut la Mantua, a studiat la Cremona, Milano și Roma.
A scris BUCOLICELE, după modelul idilelor rustice ale lui Teocrit, punând bazele poeziei pastorale în literatura latină.
Elogiază viața la țară, simplitatea ei, în viziunea ușor melancolică a orășeanului, înstrăinat de liniștea vieții rustice.
GEORGICELE amintesc de Munci și zilea lui Hesiod și constituie un poem închinat vieții țăranului, muncii și strădaniei nobile a plugarilor. Cuprinde versuri cu caracer didactic și unele în care elogiază țara și poporul roman.
Opera cea mai valoroasă este ENEIDA.
GEORGICELE (Georgica)
Printre cele mai frumoase părți ale acestei opere, iată un exemplu în care versurile sunt un elogiu adus țării și poporului roman.
Totuși, nici pământul țării mezilor - cât de bogat e
In păduri - nici mândrul Gange, nici - cu ape tulburate
De bogatul praf de aur - râul Hermes nu-s în stare
În minuni să se întreacă cu Italia; nici Bacra,
Indiile ori Panchaia cea acoperită toată
De nisipuri dătătoare de tămâie. Plaiul nostru
- Ce e drept - n-a fost vreodată răsturnat de acei tauri
Ce suflau pe nări văpaie, ca în sânu-i să primească
Drept sămânță colții hidrei - nămetenie hidoasă;
Nici n-a ridicat la față, drept recoltă-mbelșugată,
Coifuri nalte și lănci dese de războitori purtate.
Ci meleagurile noastre sunt de grâne-acoperite
Grele-n spic, și de pe Massic curg licorile lui Bachus,
Și-mpânzite-s de măslinii zvelți și de cirezi voioase.
Aici, mândrii, bătăioșii cai se-avântă în câmpie;
Colo, albele ciopoare pasc la malul tău, Clitumne,
Cum și taurii puternici - cele mai de frunte jertfe -
Cari, scăldați în apa-ți sacră, însoțeau ades la Roma
Către templele divine triumfalele alaiuri
La noi primăvara este veșnică, iar timpul verii
Stăruie și-n luni ce nu sunt, pe-alte plaiuri, ei sortite.
Oile își fată mieii două ori pe an, și pomii
Tot de două ori dau roade. Insă n-ai să vezi nici tigrii
Cei turbați, nici seminția crudă-a leilor. Omagii
Nu înșeală, otrăvindu-i pe nefericiții care
Culeg ierburi, și nici șerpii nu-și târăsc pe sol ca-ntr-alte
Părți, imensele inele sau, solzoși, se strâng și-n jurul
Lor se-ncolăcesc - spirală. Mai adaogă atâtea
Mari orașe fără seamăn, și lucrările mărețe
Cu strădanie nălțate, și cetățile zidite
Sus, pe stânci prăpăstioase, și-apele ce-nvolburate
Se rostogolesc de-a lungul anticelor metereze.
(II - 136 - 167)
ENEIDA ( Aeneis)
Eneida este epopeea națională a Romei și a latinității, este un monument literar, închinat de Vergilius gintei latine.
Autorul urmărește evoluția Romei în epoca legendară, de la plecarea lui Eneas din Troia până la așezarea pe pământul Latiumului, anticipând momente mărețe, eroice ale istoriei sale.
Eneas împreună cu flota lui e gata să ajungă în Italia când Junona dezlănțuie împotriva kui o furtună care-i împrăștie corăbiile și-l azvârle pe coasta Africii.
Acolo e primit de Didona, de care se îndrăgostește.
Cele mai frumoase cânturi din întreaga operă sunt cânturile II, IV și VI, cânturi pe care însuși Vergilius le considera cele mai izbutite.
Cântul I se deschide cu prezentarea succintă a acțiunii, a eroului vestit, Eneas, urmată apoi de invocația muzei, în formula clasică a epopeii.
Eu arme cânt acum și pe bărbatul
Cel care, de pe plaiurile Troiei,
El cel dintâi, veni mânat de soartă
Pe țărmurii lavinici, în Italia.
Mult timp l-au aruncat pe dânsul zeii
Și pe uscat și pe adâncul mării
Din pricina mâniei nempăcate
A aprigei Iunone. Multe încă
A suferit și în război, pe urmă,
Cetatea până s-o întemeieze
Și zeii până să-i aducă-n Lațiu:
Așa născutu-s-a latina gintă
Așa părinții noștri de la Alba
Și zidurile Romei cele nalte.
O ! Muză, spune-mi mie din ce pricini,
Ce voie i-a fost frântă, ce durere
O mistuia pe-a zeilor regină,
De l-a împins pe-un om vestit în lume
De cuvios să treacă prin atâtea
Primejdii și să-ndure-atâtea chinuri ?
Mânii așa de mari să-ncapă oare
In pieptul unor zei ? - A fost o veche
Cetate (de coloni din Tir zidită)
Cartagina, în față cu Italia
Și pân'departe-n dreptul gurii Tibrului
Oraș avut și aprig la războaie.
Aici se spune că-i era Iunonei
Mai drag decât oriunde-n altă țară
Mai drag decât în Samos chiar. Aice
Ea își avea și armele și carul
Și de pe-atunci se străduia zeița,
Chiar de pe-atunci visa să pun-aici
Domnia lumii, de-ar fi vrut Ursita.
Dar auzise că se va naște
Din sângele troian o seminție,
Ce va dărâma cetatea tiriană,
Și că din el cândva o să răsară
Intru risipa Libiei poporul
Trufaș în luptă, domn a toată lumea:
(I - 1 - 40)
Enea îi povestește reginei, în care Venus aprinsese dragostea pentru el, căderea Troiei și rătăcirile spre Hesperia, țara pe care i-o promit oracolele.
Jupiter îi amintește lui Eneas de misiunea sa, smulgându-l din mrejele Didonei, care se omoară.
Ajuns pe coastele Italiei, Sibila îi prezice viitorul și îl conduce în Infern, unde își întâlnește tatăl printre umbrele eroilor morți. Acesta îi dezvăluie o parte din înaltele destine ale Romei.
CÂNTUL al VI-lea cuprinde călătoria
lui Eneas în Infern.
Cei doi mergeau în umbra nopții, singuri,
Prin goalele ținuturi a lui Pluto
Și prin deșarta lui împărăție
Cum mergi printr-o pădure în lumină
Cea palidă și îndoioas-a lunii,
Când Jupiter ascunde ceru-n umbră
Și noaptea neagră-nvăluie pământul.
Chiar la intrare, chiar în gura iadului
Stau Plânsul și Mustrările de cuget
Și serbedele Boli și Bătrânețea
Cea tristă, Foamea răusfătuitoare
Și frica și scârboasa Sărăcie
Cumplite chipuri, Moartea, vai ! și Chinul,
Și somnul, care-i frate bun cu Moartea,
Și culpeștele pofte ale inimii
Căscată, fără fund, în clocot fierbe,
Și varsă în Cocit aina toată.
Luntrașul înfricoșător veghează
Aceste ape, Caron. E cumplită
Necurăția lui ! Cărunta-i barbă
I-atârnă-n jos, tufoasă și zbârcită,
Iar ochii lui de foc se uită țintă
O țoală prinsă într-un nod îi spânzură,
Soioasă, de pe umeri. El singur
Cu cangea-mpinge luntrea ori o cârmuie
Cu pânzele și-n barca lui cea neagră
La malul dimpotrivî cară umbrele,
Bătrân, dar bătrânețea lui e verde
Și ca un zeu de tânăr e bătrânul”.
(VII 443 - 471)
Ajuns în Latium, Eneas încheie o înțelegere cu Latinus, regele țării, care îi fîgîduiește pe Lavinia, fiica sa, de soție. Junona provoacă războiul și-l stârnește pe Turnus, regele rutulilor, pretendent la mâna Laviniei, împotriva troienilor.
Așezat pe malul Tibrului, până la locul viitoarei Rome, un rege arcadian, Evandru, aliat cu Eneas, îi dă în ajutor pe fiul său Pallas și trupe de călăreți.
Turnus îi atacă pe troieni și e gata să cucerească tabăra. Consiliul zeilor hotărăște soarta troienilor, Jupiter va lăsa să se împlinească destinul.
Eneas cu flota etruscă va câștiga o mare bătălie, în care Pallas e ucis. Soarta războiului depinde de duelul dintre Eneas și Turnus. Dacă Eneas va fi biruitor, o va lua de soție pe Lavinia și va domni asupra unui amestec de populații în care se vor îmbina calitățile latinilor și ale troienilor.
Eneas iese învingător.
Este cel mai talentat autor roman de comedii.
S-a născut în jurul anului 255 - în satul Sarsina din munții Apenini. Se presupune că și-a părăsit satul destul de tânăr, însoțind o trupă de actori ambulanți și odată ajuns la Roma, a părăsit trupa spre a deveni soldat. Aici se presupune că a văzut primele spectacole cu dramele grecești și a și încercat să scrie.
Mai târziu încearcă să se facă comerciant dar își dă repede seama că nu este făcut pentru asta și la 45 de ani este hoinar pe străzi încercând să-și câștige traiul zilnic vânzând diferite fleacuri.
Intre timp, la Roma ajunge la modă traducerea și adaptarea dramelor grecești și văzând succesul stârnit de acestea, hotărăște să-și încerce talentul scriind piese de teatru.
In timpul lui Plautus, piesele de teatru nu erau reprezentații de sine stătătoare, ele se jucau la diferite sărbători, însoțite de luptele cu carul, întreceri sportive, lupte cu gladiatorii și deci trebuia să fie oarte competitivă pentru a stârni interesul spectatorilor care de cele mai multe ori veneau pentru lupte.
De regulă, Plautus lua din comediile grecești doar personajele și intriga dar desfășurarea evenimentelor îi aparținea și reușea într-un mod excelent să trezească interesul prin numeroase momente comice pe care le punea în piesă, astfel că a devenit în scurt timp foarte popular și foarte solicitat la sărbători.
I se atribuie 130 de piese de teatru dar doar 21 s-au păstrat intacte până în zilele noastre, dar nu s-a păstrat nimic din muzica acestor piese deși, potrivit timpului, erau însoțite și de muzică.
Cele 21 de comedii păstrate până astăzi alcătuiesc Corpus Plautinum, din care cele mai cunoscute și mai izbutite sunt :
- Aulularia (ulcica), Captivi, Miles gloriosus etc.
Unele sunt comedii de intrigă - Mostellaria (Comedia cu stafii), altele, comedii cu interes psihologic -Aulularia (Comedia ulcicăi), comedii de moravuri - Miles gloriosus (Ostașul lăudăros).
Comedia ulcicăi (Aulularia)
Aulularia tratează o temă universală, dezumanizarea celui stăpânit de setea de înavuțire.
personajul care deschide galeria unor astfel de dezumanizați este Euclio, sărac și bătrân care a găsit în casa lui o ulcică plină cu bani. El o îngroapă mai adânc și este cuprins de frică să nu o piardă și, treptat, de lăcomie și o permanentă stare de neliniște, de care nu scapă decât când dă comoara de zestre fiicei sale.
Acțiunea se derulează repede și situațiile comice în care se află cei ce dobândesc neașteptate averi sunt artistic realizate.
Următorul dialog dintre Euclio și sclava sa definește personajul pe linia dezumanizării.
ACTUL I, SCENA I
Euclio și Staphyla (sclava)
EU. Ieși, zic, hai, ieși ! Pe Hercule, trebuie să ieși imediat de aici afară,
spioană cu ochi iscoditori.
ST. Nenorocita de mine, de ce mă ciomăgești ?
EU Ca să fii nenorocită și netrebnică cum ești, să-ți duci o viață netrebnică,
așa cum meriți.
ST. Da, de ce m-ai alungat acuma din casă ?
EU Să-ți dau eu ție socoteală, holdă de bice ? Du-te la o parte acolo de la
ușă ! Acolo, acolo, te rog. Uite cum merge ! Dar știi tu ce te așteaptă ? Pe
Hercule, dacă-oi pune mâna pe bâtă sau pe bici o să te fac să-ți
mărești pasul ăsta de broască țestoasă !
ST. Duce-m-ar toți zeii la spânzurătoare, decât să mi te mai slujesc pe tine în
halul ăsta !
EU. Ia uite, nelegiuita, cum murmură sigură ! Pe Hercule, hoațo, am să-ți scot
eu ție ochii ăștia, ca să nu mai vezi ce fac. Inapoi de acolo, acum, acum.
ST. Incă mai înapoi ?
EU. Ho ! Acolo să stai ! Dacă ai să te muți din acest loc cât lațul unui deget
sau căt o unghie, sau dacă ai să te uiți înapoi până când am să-ți
poruncesc eu, îndată, pe Hercule, am să te fac eleva spânzurătorii. Nici
o îndoială că nu am văzut niciodată o babă mai nelegiuită ca asta, și mă
tem neînchipuit de mult de ea...să nu simtă unde este ascuns aurul...ea
are ochi și în ceafă, netrebnica. Acum am să mă duc să văd dacă mai
este aurul acolo unde l-am ascuns. Tare mă mai frământă, sărmanul de
mine !
ST. (aparte) Așa să mă ajute Castor, dacă pot eu să spun ce nebunie a dat
peste stăpânul meu; în felul ăsta de zece ori pe zi mă scoate din casă. Pe
Polux, nu știu ce furtuni îl stăpânesc pe omul ăsta. Veghează noapte
după noapte, apoi ziua ca un cizmar șchiop stă tot timpul acasă.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Scena a III-a din actul V prezintă frământările lui Euclio de teama pierderii comoarei.
ACTUL V, SCENA III
EUCLIO. - S-a sfârșit cu mine. Sunt pierdut. M-au omorât. Unde să alerg ? Unde să n-alerg ? Stăi, stăi. Cine ? Nu știu, nu văd nimic, merg ca un orb; nu mai sunt în stare nici să-mi dau seama unde sunt, nici cine sunt. Fieți-vă milă, vă rog în genunchi, veniți-mi într-ajutor, arătați-mi-l pe cel care mi-a furat-o.....(către public). Ce spui tu ? Pe tine te cred pe cuvânt: se cunoaște după față că ești om de treabă...ce-i ? De ce râdeți ? Vă știu eu pe toți cine-mi sunteți ; știu câți tâlhari sunt printre voi înveșmântați în haine albe, să păreți oameni cinstiți...E, nu-i nimeni dintre voi care m-a furat ? Vai de mine !...Atunci, vorbește tu, ăla - cine-i hoțul ? Nu știi ? Sărăcan de mine, m-a luat iadul. Pier de cea mai rea moarte...zi blestemată !....Ai abătut asupră-mi dureri și lacrimi, foame și sărăcie...Cine-i mai nenorocit decât mine pe lume ? La ce-mi mai folosește viața dacă mi-am pierdut comoara la care țineam ca la ochii din cap ? Cât mi-am chinuit trupul și sufletul de dragul ei...Acum alții se bucură de nenorocirea și paguba mea...Ah, n-am tăria să sufăr” .
TITUS LUCRETIUS
CARUS
(cca. 95 - 55 î.Hr.)
Poet și filozof latin, Lucretius este autorul poemului filozofic, cosmogonic și sociogonic „De rerum natura” (Deaspre natura lucrurilor) , de inspirație epicuriană, realizat cu intentia morală de a propune un ideal de fericire, rezultat al cunoașterii. Opera este compusă din șase cărți, în hexametru dactilic.
Lumea este, în concepția sa, de natură materială și toate lucrurile au la baza lor un izvor real, ale cărui însușiri se percep senzorial și rațional, izvor care se numește materie.
Materia care este esența lucrurilor și a ființelor este veșnică și în permanentă transformare.
Lucrețius susține principiul că la baza lucrurilor se află adevărul că: „ nimic nu se naște din nimic, din vrerea zeilor”.
Lumea este creată, cum susținea și Epicur, din atomi care se grupează dând astfel naștere corpurilor însuflețite.
Și omul este material ca și sufletul său, deci muritor, căci orice combinare de atomi sfârșește prin a se descompune în elementele ei.
Și universul și orice fenomene se datorează unor cauze naturale.
In opera sa, puterea neînvinsă a a rațiunii devine poezie.
DESPRE NATURA LUCRURILOR
DE RERUM NATURA
Poemul se deschide cu invocția către Venus, simbolul fecundității universale.
Tu născătoarea ginții lui Enea,
Tu, zeilor ș-al oamenilor farmec,
O, Venus, rod de viață, care pururi,
Sub bolta cea cu stele călătoare,
Împoporezi câmpiile mănoase.
Și marea purtătoare de corăbii;
Prin tine doar tot neamul de ființe
Începe-se și, scos din întuneric,
Prin tine vede-a soarelui lumină.
Din calea ta fug nourii, zeiță,
Și vânturile; iscusit, pământul
În drumul tău așterne flori suave
Și ție râde linul mării, ție
Scăldat în valuri de lumină, cerul
Zâmbește blând ! Când zori de primăvară
S-au revărsat și roditor zefir,
Descătușat, începe iar să bată,
Atunce zburătoarele din aer
Vestesc întâi sosirea ta, zeiță,
De focul tău la inimă pătrunse,
Și, ca turbate, vitele tot zburdă
Pe pajiștile cele desfătate,
Și ape repezi trec înot; robită
De tine, fiecare te urmează
Oriunde vrei s-o duci pe fiecare.
Pe mări, pe munți, pe râurile-n clocot,
Pe verzile ogoare și prin cuiburi
Tu, strecurând iubire dulce-n piepturi
La toate vietățile, pe toate
L-ncingi de dor să-și veșnicească neamul,
Fiindcă dar tu singură natura
O cârmui, și pe țărmurii luminii
Nimic nu poate-ajunge fără tine,
Nici bucurie nu-i, nici desfătare,
Pe tine eu acum te vreau părtașă
Să-mi fii la scrisul versurilor mele.
(I - 1- 36)
Caracterul de poem cosmogonic este suliniat de tabloul genezei universului din Cartea a V-a.
Concepția lui Lucrețiu este tot materialistă în interpretarea acestui grandios moment de început de viață a naturii.
Dar cum acea-mbinare de materie
Urzi pământul, cerul, hăul mării
Și sorele și luna călătoare ?
Pe rând aceste ți le-oi spune toate.
Doar nu-ntr-adins, cu iscusința minții,
S-au așezat atomii fiecare
La locul lui; și ce mișcări să facă,
Nu ei au hotărât, fără-ndoială,
Ci, fel și chip, de-o veșnicie-ntreagă,
Puzderii de atomi, ciocniți întruna,
Mânați de greutatea lor pin haos
S-au tot împreunat în multe feluri,
S-au tot cercat întruna să creeze
Tot ce puteau crea întrulocându-se.
Și astfel, când cu unii, când cu alții,
Cercând în veacul veacului, tot felul
De-ntrulovări și de mișcări, la urmă
deodată s-au împreunat aceia
Care-au ajuns a fi adus urzeala
Acestor lucruri mari: pământ și mare
Și cer ș-atâtea feluri de ființe.
Atunci n-ai fi văzut nici discul soarelui
Zburând pe sus în valuri de lumină;
N-ai fi văzut pe bolta lumii stele,
Nici mare, nici pământ, nici cer, nici aer.
Nimic asemeni lucrurilor noastre,
Nimic afară numai de-un amestec
Involburat de-atomi de multe feluri,
A căror dezbinare și încaier
Învălmășau distanțe, drumuri, ponderi
Și îmbinări și lovituri și ciocnete
Ș-a lor mișcare, deoarece atomii,
Având figuri și forme felurite,
Nu toți puteau rămâne laolaltă,
Nici nu puteau să-și potrivească bine
Mișcările-ntre ei. De-acolo, dară
Stihiile-ncepură-a se desprinde,
Atomii cei asemeni se-ntruniră
cu cei asemeni, desfăcură lumea
Din haos, îi deosebiră membrele
Și părțile ei mari le-orânduiră.
De-o parte-adâncul cerului, de-o parte
Pământul, și de-o parte-ntinsul mării
Și, tot de-o parte, focul cel eteric.
(Cartea a V-a - 594 - 638)
Aristotel s-a născut în Stagira din Macedonia, tatăl său fiind medicul curții regale a Macedoniei.
După ce a studiat la rândul său medicina, Aristotel a plecat la Atena ca să învețe filosofia - aici l-a avut ca maestru pe Plato și la Academia lui Plato au început să i se contureze primele idei filozifice.
Plato and Aristotle by Raphael
După perioada ateniană el pleacă în Asia Mică - a studiat viața animalelor pe lângă filozofie și era interesat în multe alte aspecte ale vieții.
In final rvine în Macedonia unde est pofesorul lui Alexandru cel Mare. El însuși și-a întenmeiat și deschis aici o școală după modelul academiei lui Aristotel .
Și-a numit această școală Lyceum. Opera sa crisă numără peste 150 de tratate pe diverse teme.
Întemeietor al școlii peripatetice, el este autorul unei vaste opre filozofice, cuprinzând scrieri de logică (Analitica, Organon), de filozofie a naturii (Fizica), de filozofie propriu-zisă (Metafizica), de etică (Etica Nicomahică, Etica Mare) și de poetică.
POETICA (Peri poetikes)
Întemeiată pe conceptul de „mimesis” (imitație prin artă a realității) lucrarea face o clasificare a operelor literare după tipul de imitație, și, ocupându-se de specia tragediei, enunță ideea „katharsis-ului” - care constă în purificarea pasiunilor prin însuși spectacolul lor.
I
Mi-e în gând să vorbesc despre poezie în sine și despre felurile ei; despre puterea de înrâurire a fiecăruia din ele; despre chipul cum trebuie întocmită materia pentru ca plăsmuirea să fie frumoasă; din câte și ce fel de părți e alcătuită, cât și despre toate câte se leagă de o asemenea cercetare, - începând, cum e firesc, cu cele de început.
Epopeea și poezia tragică, ca și comedia și poezia ditirambică, apoi cea mai mare parte din meșteșugul cântatului cu flautul și chitara sunt toate, privite laolaltă, niște imitații. Se deosebesc însă un de alta în trei privințe: fie că imită cu mijloace felurite, fie că imită lucruri felurite, fie că imită felurit - de fiecare dată altfel.
Căci după cum, cu culori și forme, unii izbutesc să imite tot soiul de lucruri (cu meșteșug învățat, ori numai din deprinderi), după cum mulți imită cu glasul, tot așa și în artele pomenite: toate săvârșesc imitația în ritm și grai și melodic, folosindu-le în parte ori îmbinate. Cântul cu flautul ori cithara - și, la fel cu ele, și altele, căte vor mai fi având aceeași înrâurire, cum e cântul cu naiul - folosesc doar ritmul și melodia ; arta dănțuitorilor numai ritmul fără melodie; căci și aceștia, cu ritmuri turnate în atitudini, imită caractere, patimi, fapte.
Cât privește arta care imită slujindu-se numai de cuvinte simple ori versificate, fie folosind împreună mai multe feluri de măsuri, fie unul singur, - până astăzi n-are un nume al ei. Căci n-avem termen care să îmbrățișeze deopotrivă mimii unui Sofron ori Henarhos și dialogii socratici, nici imitația săvârșită în versuri de trei măsuri, în versuri epice, în versuri elegiace și altele la fel. Atâta doar că oamenii legând numele metrului de cuvântul care exprimă ideea de creație (poesis) îi numesc pe unii creatori de versuri elegiace, pe alții creatori de versuri epice, chemându-i ”creatori” (”poeți”, nu pentru imitația pe care o săvârșesc cu toții, ci pentru comuna folosire a versului; încât, de-ar trata cineva în versuri chiar un subiect medical ori de știința naturii, încă i s-ar zice la fel, după datină, cu toate că Homer și Empedocle n-au nimic comun afară de faptul de a fi scris în versuri, și cu toate că unuia i se dă pe drept numele de poet, câtă vreme celuilalt i s-ar potrivi mai bine cel de naturalist.
Tot astfel, dacă cineva ar săvârși imitația amestecând în fel și fel de măsuri, precum Hairemon în al său Centaur - poem alcătuit din toate felurile de măsuri - și acestuia tot poet ar trebui să i se spună.
În legătură cu cele de până aici, acestea ar fi deosebirile ce se cuvin făcute.
Mai sunt însă unele arte ce se slujesc de toate mijloacele înșirate, - vreau să zic ritm, melodie, măsură, - cum fac poezia ditirambică, poezia nomilor, tragedia și comedia; - se deosebesc însă între ele prin aceea că unele le folosesc pe toate odată, altele pe rând.
Acestea sunt, cred eu, deosebirile dintre arte în ceea ce privește mijloacele cu care săvârșesc imitația.
-----------
Sofron și Xenarhos - scriitori siracuzani, descriu viața rustică
Hairemon - poet tragic sec.IV î.Hr
poezia nomilor -cânturi religioase pe un singur glas
Discipol al lui Socrate, Platon a scris 28 de dialoguri și scrisori.
Sofismul lui Plato, se observă în scrierile sale mai ales cele de început - ”Dialogurile socratice!”.
Aceste scrieri de tinerețe aplică metoda socratică de AFLARE A ADEVĂRULUI DE LA ÎNSUȘI CEL CARE ESTE EDUCAT ȘI CARE L-AR DEȚINE FĂRĂ S-O ȘTIE - MAIEUTICĂ.
Dialogurile de tinerețe sunt :
- Apologia lui Socrate
- Criton
- Gorgias
Dialogurile de maturitate reprezintă contribuția originală a lui Platon, care constă în TEORIA IDEILOR, esențe care ar exista în afara timpului și spațiului, realitatea vizibilă fiind doar o copie a lor.
Dialogurile de maturitate sunt:
- Menon
- Banchetul
- Fedon
- Fedru
- Republica
REPUBLICA sau STATUL (politeia)
Acest dialog de mari proporții este un tratat despre organizarea ideală a statului și despre formele de guvernare.
Mitul cavernei (al peșterii) constituie o alegorie a cunoașterii din punctul de vedere al teoriei platoniciene a ideilor.
Academia lui Platon
CARTEA VII
Acuma, reluai eu, reprezintă-ți în felul acesta starea naturii noastre cu privire la știință și neștiință. Închipuiește-ți niște oameni într-o locuință subterană, în formă de peșteră, având pe toată lățimea ei o intrare deschisă la lumină; acești oameni sunt acolo din copilăria lor, cu picioarele și gâtul în lanțuriȘ în acest fel că ei nu se pot nici mișca, nici privi în altă parte decât înaintea lor, lanțul împiedicându-i a întoarce capul; lumina le vine de la un foc aprins departe în spatele lor; între foc și prizonieri trece un drum ridicat: Imaginează-ți că pe acest drum este construit un zid mic,asemenea paravanului pe care acei xe arată marionetele îl așează în față și deasupra cărora ei își arată minunățiile lor.
- Văd acesteaa, spuse el.
- Închipuiește-ți acum de-a lungul acestui zid oameni care duc tot felul de obiecte care depășesc zidul, statuete de oameni și animale în piatră, în lemn și alte feluri de materii: natural că între aceștia unii vorbesc, alții nu.
- Este, spuse el, un tablou straniu și stranii sunt prizonierii.
- Ei seamănă cu noi, am răspuns; și înainte de toate crezi tu că într-o asemenea situație ei au văzut vreodată altceva din ei înșiși și din vecinii lor decât umbrele proiectate de foc pe pereții cavernei care le stau în față ?
- Cum ar fi făcut-o, observă el, dacă sunt forțați să stea toată viața lor cu capul nemișcat ?
- Și pentru obiectele care tec nu este același lucru ?
- Fără îndoială.
- Dar dacă ei ar putea vorbi împreună, nu crezi tu că ei ar lua, ca obiecte reale, umbrele pe care le văd ?
- Este necesar.
- Și dacă peretele din fund al peșterii ar avea un ecou, de fiecare dată ce unii din purtătorii obiectelor ar vorbi, ar crede că ei aud altceva decât pe umbrele care trec înaintea lor ?
- Pe Zeus nu, spune el.
- Desigur, reluai eu, acești oameni nu vor atribui o realitate decât umbrelor obiectelor fabricate.
- Este absolut necesar.
- Gândește-te acum la ceea ce li s-ar întâmpla în mod natural dacă ei ar fi scăpați de lanțurile lor și ar fi vindecați de neștiința lor. Dacă unul din acești prizonieri ar fi desfăcut, dacă el ar fi forțat să se ridice numaidecât, să întoarcă gâtul, să meargă, să ridice ochii către lumină; făcând toate aceste mișcări, el va suferi - și orbirea luminii îl va împiedica să distingă aceste obiecte, din care, înainte, nu vedea decât umbrele. Ce crezi tu că ar răspunde el dacă cineva ar veni să-i spună că el nu a văzut până atunci decât fantome goale, dar că acum, mai aproape de realitate, și întors către obiectele mai reale, el vede mai drept ? Dacă, în fine, arătându-i fiecare din lucrurile care trec, l-ai pbliga să spună întrebându-l ceea ce sunt acestea ? Nu crezi că el ar fi încurcat și că umbrele pe care le vedea înainte îi vor părea mai adevărate decât obiectele care îi sunt arătate acum ?
- Mult mai adevărate, recunoscu el.
- Și dacă îl silești să privească lumina ea însăși - ochii săi nu vor fi răniți ? Nu va fugi el de privirea ei, pentru a se reîntoarce la lucrurile pe care poate să le vadă, și nu va crede că acestea sunt mai distincte decât cele care i se arată ?
- Desigur.
- Și dacă, reluai eu, el este smuls din peșteră cu forța, dacă este pus să urce urcușul greu și prăpăstios și dacă nu i se dă drumul înainte să fie târât până la lumina soarelui, nu va suferi el mult și nu se va plânge de aceste ,altratări ? Și când va fi ajuns la lumină, va putea el, orbit de strălucirea ei, să distigă singur între lucrurile pe care acum le numim adevărate ?
- Nu o va putea face, răspunse el, cel puțin la început.
- El va avea nevoie deobișnuință pentru a vedea lucrurile din regiunea superioară. Întâi va distinge mai ușor umbrele, apoi chipurile oamenilor și ale celorlalte obiecte care se reflectă în apă, după aceea, înfruntând lucirea stelelor și a lunii, va putea să contemple mai curând în cursul nopții corpurile cerești și cerul însuși decât ziua soarele și lumina soarelui.
- Desigur.
- La sfârșit, îmi închipui, va fi soarele însuși în locul lui, și nu imaginile lui goale, rflectate în apă sau alte lucruri.
- Este necesar, zise el.
- După aceea va ajunge la concluzia, despre soare, că acesta face anotimpurile și anii, că el conduce totul în lumea care se vede și că,într-un fel oarecare, este cauza a tot ceea ce vedea cu tovarășii săi în peșteră.
- Sigur că va ajunge la această concluzie.
- Atunci însă aducându-și aminte de prima sa locuință, de ce se știe (cunoaște) acolo și de cei care au fost tovarășii săi de captivitate, nu crezi tu că el se va bucura de schimbare și că va plânge pe aceștia din urmă ?
- Da, desigur.
- Și dacă aceștia și-ar împărtăși între ei onoruri și laude, dacă ei ar avea premii pentru acela care prinde cu un ochi mai ager trecerea umbrelor, care-și aduce mai bine aminte de cele care trec de obicei întâi sau cele din urmă, sau de cele care trec împreună și care, prin aceasta ar fi cel mai îndemnatec a ghici apariția lor, crezi tu că omul nostru ar fi gelos pe aceste distincții și că ar invidia pe acei dintre prizonierii care sunt onoați și puternici ? Sau nu ar prefera el de o mie de ori, ca și eroul lui Homer, să nu fie decât servitor la plug și să sufere totul pe lume mai curând decât să se întoarcă la vechile lui iluzii și să trăiască așa cum trăia ?
Acuma, dragă Glaucon, reluai eu, trebuie să aplicăm punct cu punct această imagine la acelea ce am spus mai sus, să comparăm lumea pe care ne-o arată vederea cu timpul petrecut în închisoare și lumina focului care o luminează, puterii soarelui; cât despre ridicarea în regiunea superioară, la conemplarea obiectelor ei, dacă tu o consideri ca o ascensiune a sufletului către inteligibil, atunci nu te vei înșela asupra gândirii mele, fiindcă tot dorești s-o cunoști.
In ceea ce mă privește, aceasta este părerea mea: În lumea inteligibilă, ideea poți s-o vezi fără să tragi concluzia că este cauza a tot ce este drept și frumos în toate lucrurile. Că ea a creat în lumea vizibilă lumina și pe suveranul luminii și că, în lumea inteligibilă, ea însăși este suverană și împarte adevărul și inteligența.
MAXIME de Platon
Fericirea cuprinde cinci părți. O parte este a lua hotărâri bune; a doua este a avea simțuri bune și sănătate trupească; a treia este reușita în ceea ce întreprinzi; a patra este reputația printre oameni și a cincea, abundența de bani și a bunurilor folositoare pentru viață - Platon
Odată Platon văzu pe cineva jucând zaruri şi îl luă la rost, iar când acesta se dezvinovăţi spunând că joacă pe nimica toată, Platon îi replică: ”Dar obişnuinţa nu-i o nimica toată.”
Încălecând într-o zi, descălecă imediat, spunând că trebuie să se păzească ca să nu fie apucat de trufia cabalină.
Banchetul - Platon
Aristofan este cunoscut drept dramatuegul comic al lumii antice gecești. El a mai fost supranumit și ”Tatăl comediei” sau ”Prințul comediei antice ”
Data și locul său de naștere nu se cunosc cu exactitate dar se știe că venea dintr-o familie înstărită și bine educată.
Aristofan satirizează în piesele sale viciile societății ateniene din perioada războiului peloponesiac (431 - 404 î.Hr)
A scris 44 de piese dintre care doar 11 s-au păstrat integral.
Luând adesea forma unor fantezii alegorice, piesele de teatru ale lui Aristofan elogiazî pacea, demascându-i pe cei care i se opun (Acharnienii, Pacea, Lysistrata), abordează subiecte politice criticând conducerea Atenei din acea vreme (Cavalerii, viespile), ironizează mania atenienilor pentru procese (Păsările) sau ridicularizează educația dată de sofiști (Norii) și unele aspecte ale vieții literare (Broaștele).
PACEA - 421 î.Hr.
Exasperat de război, viticultorul atenian Trigeu (Trygaios = adunător de roade) pleacă spre cer călare pe un cărăbuș spre a face cunoscute lui Zeus nenorocirile grecilor și a readuce zeița Pacea pe pământ.
Zeii se retrăseseră din Olimp lăsându-l în locul lor pe POLEMOS (Războiul - de unde vine și cuvântul polemică) iar acesta închisese Pacea într-o peșteră.
Trigeu eliberează Pacea cu ajutorul țăranilor, al negustorilor și meseriașilor, al tuturor celor care profită de binefacerile ei și o aduce pe pământ, însoțită de Opora (Recolta) și Theoria (sărbătoarea recoltei).
Trigeu se căsătorește cu Opora.
TRIGEU
O, Pace ! tu ne dai belșug de struguri !
Mi-ar trebui un imn atât de mare,
Și greu de zeci de mii de amfore,
Să te slăvesc, căci n-am nimic în casă !
Bine-ați venit, Theoria și Opora !
Ce chip frumos și blând ! Ce dulce ești,
Theoria, tu, dulce ca miresmele
Plăcute ale vremilor de pace !
HERMES
Că sacul soldățesc miroase, parcă....
TRIGEU
”Urât mi-i mie sacul spldățesc”
Urât îmi e soldatul ! Râgâie
Doar ceapă și oțet ! O, tu, Opora,
Ne-aduci belșug de struguri și ospețe,
Și versuri dulci de fluiere ne-aduci
Și tragedii, și cânturi de Sofocle;
Și potârnichiȘ Și pe Euripide,
Cu stih mărunt...
HERMES
O superi ! Ei nu-i place
Cuvântul meșter din acest poet...
TRIGEU
...Oiâa care zbiară: iederă;
Strecurători de vin; grumaji de fete
În fugă spre câmpieȘ sclave bete;
Ulcioare răsturnate...ce belșuguri
De frumuseți !
HERMES
O, vezi cetățile,
Cum stau la sfat, cu drag, întreolaltă,
Cu zâmbetul pe buze, împăcate ?...
TRIGEU
Deși grozav li-s fețele stâlcite,
Și trupuile numai umflături....
HERMES
Ia-n uităte la cei din jurul nostruȘ
Chiar după chip se vede cine-s...
TRIGEU
O !
HERMES
Colo în fund un negustor de coifuri,
Își smulge părul....
TRIGEU
meșterul de sape
Nici nu se uită înspre săbier !
HERMES
Numai nu cântă, meșterul de coase !...
TRIGEU
Și-și bate joc de meșterul de suliți !.....
