TITUS LUCRETIUS CARUS
(cca. 95 - 55 î.Hr.)
Poet și filozof latin, Lucretius este autorul poemului filozofic, cosmogonic și sociogonic „De rerum natura” (Deaspre natura lucrurilor) , de inspirație epicuriană, realizat cu intentia morală de a propune un ideal de fericire, rezultat al cunoașterii. Opera este compusă din șase cărți, în hexametru dactilic.
Lumea este, în concepția sa, de natură materială și toate lucrurile au la baza lor un izvor real, ale cărui însușiri se percep senzorial și rațional, izvor care se numește materie.
Materia care este esența lucrurilor și a ființelor este veșnică și în permanentă transformare.
Lucrețius susține principiul că la baza lucrurilor se află adevărul că: „ nimic nu se naște din nimic, din vrerea zeilor”.
Lumea este creată, cum susținea și Epicur, din atomi care se grupează dând astfel naștere corpurilor însuflețite.
Și omul este material ca și sufletul său, deci muritor, căci orice combinare de atomi sfârșește prin a se descompune în elementele ei.
Și universul și orice fenomene se datorează unor cauze naturale.
In opera sa, puterea neînvinsă a a rațiunii devine poezie.
DESPRE NATURA LUCRURILOR
DE RERUM NATURA
Poemul se deschide cu invocția către Venus, simbolul fecundității universale.
Tu născătoarea ginții lui Enea,
Tu, zeilor ș-al oamenilor farmec,
O, Venus, rod de viață, care pururi,
Sub bolta cea cu stele călătoare,
Împoporezi câmpiile mănoase.
Și marea purtătoare de corăbii;
Prin tine doar tot neamul de ființe
Începe-se și, scos din întuneric,
Prin tine vede-a soarelui lumină.
Din calea ta fug nourii, zeiță,
Și vânturile; iscusit, pământul
În drumul tău așterne flori suave
Și ție râde linul mării, ție
Scăldat în valuri de lumină, cerul
Zâmbește blând ! Când zori de primăvară
S-au revărsat și roditor zefir,
Descătușat, începe iar să bată,
Atunce zburătoarele din aer
Vestesc întâi sosirea ta, zeiță,
De focul tău la inimă pătrunse,
Și, ca turbate, vitele tot zburdă
Pe pajiștile cele desfătate,
Și ape repezi trec înot; robită
De tine, fiecare te urmează
Oriunde vrei s-o duci pe fiecare.
Pe mări, pe munți, pe râurile-n clocot,
Pe verzile ogoare și prin cuiburi
Tu, strecurând iubire dulce-n piepturi
La toate vietățile, pe toate
L-ncingi de dor să-și veșnicească neamul,
Fiindcă dar tu singură natura
O cârmui, și pe țărmurii luminii
Nimic nu poate-ajunge fără tine,
Nici bucurie nu-i, nici desfătare,
Pe tine eu acum te vreau părtașă
Să-mi fii la scrisul versurilor mele.
(I - 1- 36)
Caracterul de poem cosmogonic este suliniat de tabloul genezei universului din Cartea a V-a.
Concepția lui Lucrețiu este tot materialistă în interpretarea acestui grandios moment de început de viață a naturii.
Dar cum acea-mbinare de materie
Urzi pământul, cerul, hăul mării
Și sorele și luna călătoare ?
Pe rând aceste ți le-oi spune toate.
Doar nu-ntr-adins, cu iscusința minții,
S-au așezat atomii fiecare
La locul lui; și ce mișcări să facă,
Nu ei au hotărât, fără-ndoială,
Ci, fel și chip, de-o veșnicie-ntreagă,
Puzderii de atomi, ciocniți întruna,
Mânați de greutatea lor pin haos
S-au tot împreunat în multe feluri,
S-au tot cercat întruna să creeze
Tot ce puteau crea întrulocându-se.
Și astfel, când cu unii, când cu alții,
Cercând în veacul veacului, tot felul
De-ntrulovări și de mișcări, la urmă
deodată s-au împreunat aceia
Care-au ajuns a fi adus urzeala
Acestor lucruri mari: pământ și mare
Și cer ș-atâtea feluri de ființe.
Atunci n-ai fi văzut nici discul soarelui
Zburând pe sus în valuri de lumină;
N-ai fi văzut pe bolta lumii stele,
Nici mare, nici pământ, nici cer, nici aer.
Nimic asemeni lucrurilor noastre,
Nimic afară numai de-un amestec
Involburat de-atomi de multe feluri,
A căror dezbinare și încaier
Învălmășau distanțe, drumuri, ponderi
Și îmbinări și lovituri și ciocnete
Ș-a lor mișcare, deoarece atomii,
Având figuri și forme felurite,
Nu toți puteau rămâne laolaltă,
Nici nu puteau să-și potrivească bine
Mișcările-ntre ei. De-acolo, dară
Stihiile-ncepură-a se desprinde,
Atomii cei asemeni se-ntruniră
cu cei asemeni, desfăcură lumea
Din haos, îi deosebiră membrele
Și părțile ei mari le-orânduiră.
De-o parte-adâncul cerului, de-o parte
Pământul, și de-o parte-ntinsul mării
Și, tot de-o parte, focul cel eteric.
(Cartea a V-a - 594 - 638)
