Băiatul se numea Bănică, iar cățelul, pentru că fusese prins de două ori cu botul într-o cratiță, primise porecla Tocănel.
Era în februarie, ninsese o zi și o noapte - acum zăpezile acopereau geamul până la două palme de marginea de sus a cercevelelor și ei ședeau în odaie: Bănică în pat, iar Tocănel lângă ușă, vârât într-un ciorap de lână, căruia băiatul îi deșirase laba, transformându-l astfel într-un costum, pe care cățelul îl privea cu mândrie ori de câte ori ieșea afară în aer. Soba frigea - ardeau în ea lemne de brad cu miros de cetină - și undeva, într-o spărtură a peretului, cânta un greier, parcă bătându-și joc de vântul care gonea pe sub streșini, răsucind zăpada și aruncând-o peste coama salcâmilor.
- Tocănel, zise Bănică, ținând ochii închiși, moleșit de căldură, spune-i ticălosului ăla să tacă !
- Eh, dac-aș ști unde e ! făcu Tocănel.
O pasăre trecu pe la geam, atingându-l cu vârful aripii.
- Parc-a bătut cineva, spuse Tocănel.
- O vrabie. A trimis-o cocoșul de lemn de pe stâlpul porții. L-au îngropat zăpezile, îngheață.
- Și e prietenul nostru, spuse Tocănel. Astă-toamnă, când se culegeau viile, te-ai suit în spinarea lui și te-a dus să culegi nuci din podgorie.
- Nu e chiar așa, răspunse Bănică, te-am mințit. M-am suit în spinarea lui și m-a dus în luncă, unde s-a întâlnit cu toți cocoșii de lemn din sat. Era lună plină și ei toți ședeau roată în jurul salcâmului unde-am stat noi o zi ca să prindem iepuri. Erau acolo și douăzeci de puișori și ei voiau să-i învețe să zboare. Ăștia micii sunt foarte proști, dau o dată din aripi și cad pe pământ. Cocoșul nostru mi-a zis: „ Bănică, te-am adus până aici și dacă vrei te ridic până la nori, unde plouă mereu, ce vezi acum să nu spui la nici un om, te juri ?” „Mă jur”. „Bine”, a zis el, și atunci a venit la mine un cocoș bătrân, ăla din poarta lui nea Lache Petcu, care are pene roșii și coada albastră, a venit, a desfăcut aipile și mi-a zis: „ Bănică, ia puișorii noștri în sân, urcă-te în salcâm și dă-le drumul ”. M-am suit și scoteam câte unul din sân, îl țineam în palmă o clipă și pe urmă îl aruncam ușor în aer. Jos, între niște tufe de cătină, cocoșii bătrâni puseseră un polog cu grăunțe, și puii se căzneau să ajungă acolo și nu mai picau ca bolovanii. Era lună și toți erau vii, că pe lună, când doarme toată lumea, prind viață și se duc de la o poartă la alta să mai schimbe o vorbă.
- Dar la nori ai ajuns ? se interesă Tocănel.
- Nu s-a putut. Tot cerul era albastru și nu se vedea nici o urmă de nor. O să mă duc cu el cu albinele din livadă, care au un coș mare pentru cules miere și câteodată iau și ele câte un băiat și-l poartă din floare în floare și la nori, unde beau apă.
- N-o să te duci, pentru că și pe ele le-a astupat zăpada, spuse Tocănel. Nici eu, da nici tu !
- Ascultă, se-nfurie Bănică, o să-ți dau vreo două peste bot.
- N-ai decât. Dar să știi că nu mai vorbesc cu tine, am să vorbesc numai cu cățeii.
- Și eu am să te trag de zgardă în zăpadă și-ai să degeri.
- Până una-alta degeră cocoșul. Și nici albinele n-o duc mai bine. Ai vreo idee cum să le scăpăm ?
- Da, zise Bănică, intră sub pat și dă-mi roatele de la căruț.
Tocănel se strecură sub pat și rostogoli roatele în mijlocul odăii.
- Greierul e aici, se auzi vocea lui, ce fac, îl plesnesc ?
- Lasă-l, răspunse băiatul, ne răfuim noi cu el mai târziu.
- Măcar să-i cârpesc o lăbuță, ceru Tocănel.
- Lasă-l, domnule, când îți spun, și ieși afară !
Tocănel se supuse.
- Apucă roatele, zise Bănică. Eu ridic soba și tu să fixezi roțile dedesubt. Așa, făcu el opintindu-se, ai grijă să nu-ți cadă vreun bob de jar pe blană.
Bănică ținu soba în brațe și Tocănel îi puse roțile. Când sfârșiră, băiatul era roșu de atâta chin, iar Tocănel se trase lângă perete și căscă gura ca prostul.
Bănică luă vătraiul și făcu semn să i se deschidă ușa. Înainte de a scoate soba afară, se opri un moment și zise:
- Hei, ticălosul ăla care cânți mereu și-mi strici somnul, dacă vrei să n-o pățești, vino cu noi !
Dându-și seama că n-o să-i fie moale dacă se ascunde, greierul veni țopăind și intră în buzunarul băiatului.
- Gata, spuse el, și împinse soba cu vătraiul în tindă și de acolo în curte.
Zăpezile înalte cât malul, întărite de ger și de vânt, începură să sfârâie și să se înmoaie.
Bănică, fără să-i pese că deasupra se zbătea, hohotind, viscolul, împingea soba spre livadă, și-n urma lui rămânea o cărare adâncă, pe care venea Tocănel fluturând din coadă. Ajunse la stupi - aveau zece - și-i încălzi pe toți, iar lângă cel așezat în coada gardului de mărăcini se opri și-i spuse lui Tocănel:
- Aici țin ele coșul cu care o să zbor în nori. Dacă o să m-asculți mereu te iau și pe tine. Trebuie să nu te mai legi de vrăbii, iar când îl vezi pe motan că se-apropie să le ia în gheare, sări în cârca lui și bagă-l cu botul în țărână. De la livadă trecură pe la staulul oilor și se îndreptară spre poartă. Din trupul cocoșului de lemn ieșea la lumină numai creasta. Băiatul îngenunche și răscoli jarul din vatră. Valul de căldură care se revărsă făcu să cadă gheața de pe stâlpi. Liberat de strânsoare, cocoșul desfăcu aripile, le plesni puternic pe trup și cântă cocoșește. Din lungul uliței îi răspunse cu glas gros, bătrânesc, cocoșul lui Lache Petcu. Iar în același timp se porni să țârâie și greierele ascuns în buzunar.
- Cocoșule, pot să-ți spun o vorbă ? întrebă Bănică, dar cocoșul nu răspunse și el înțelese că acesta se ferea de Tocănel și se întoarse în odaie, ducând și soba cu el.
Îi desfăcu roțile și, obosit, se culcă.
Târziu, când se trezi, Tocănel moțăia încă după uță, sub mătură, iar greierul cânta sub pat. Privi pe fereastră și văzu că se luminase. Ningea - o ninsoare deasă, bătând în albastru - și sub perdeaua de fulgi văzu cărarea tăiată de el, către poartă, și cocoșul de lemn care se rotea într-un picior. „Ehei, zise el, ce-o să mai zburăm noi doi când o ieși luna plină !”.
Se ridică în coate și se răsti la cățel:
- Tocănel ! Trezește-te, trebuie să ieșim cu sania.
- Acum ?
- Chiar acum. Și să nu-i spui mamei c-am scos soba în ger. Dacă te prind că trăncănești, ai de-a face cu mine. Asta am spus-o și pentru ticălosul ăla de sub pat.
