duminică, 6 decembrie 2020

IARNA - de Gheorghe Asachi (1788 - 1869)





IARNA

de Gheorghe Asachi  (1788 - 1869)



Pictori plini de sumeție,
Ce-aratați pe-a iernei zână
Sub figura d-o bătrână,
Tremurați de-a ei mânie!

De-nsuși Ercules, mai tare,
Prin ea râul zace-n fieră,
Ș-a ei singură suflare
Schimbă toate-n atmosferă.

Ea invită pre pământ
Pre turbatul ager vânt,
Lui Zevs tunetu-nfrânează
Și a fulgerilor rază.

Însă dac-a ei putere
Ne aduce-atâta frică,
Ea prin liniștea, ce-i fiică,
Ne revarsă mângâiere.

Ea d-ospețe-i dătătoare
Ș-alinează-a vieței haos;
Timpuri alte-s de sudoare,
Iarna-i timpul de repaos.

Ea din Olimp ni adună
Pe-Amor, Bahus și pre Gioc,
Și când viforile sună,
Ii ni-aprind în inimi foc

Că în van a verei doamna
De spici și de flori să-ncinge,
Ni surâde în van toamna,
C-a lor poame iarna strânge! 





 




REPEGIUNEA TIMPULUI - de Gheorghe Asachi (1788 - 1869)

 




REPEGIUNEA  TIMPULUI

de Gheorghe Asachi (1788 - 1869)


Timpul fuge cu iuțeală,
Iar pieirea noastră vine,
Să nu pierdem vro clipală,
Zile să trăim sănine !

Am văzut că-n primăvară
Dimineața naște-o floare,
Dă miroase pănă-n seară
Și cu ziua apoi moare.
Timpul fuge...

Auzit-am mari cuvinte
Din filozofilor gură,
Însă nu țin alt-aminte
Decât astă-nvățătură:
Timpul fuge...

Un neam merge, altul vine,
Cu cel mare cel mic piere,
Noroc trainic nu mai ține,
Dar nici vecinică durere.
Timpul fuge...

De ce-avem înțelepciune
În o viață atât de mică,
Când ea alta nu ni spune
Fără că nu știm nimică !
Timpul fuge...

De vreu ochii ca să vază
Pe ceasornic timpu,-ndată
Acul ce în giur rotează
Cu minutele arată:
Timpul fuge cu iuțală,
Iar pieirea noastră vine,
Să nu pierdem vro clipală,
Zile să trăim senine.









FULGI DE ZĂPADĂ - de ”osiris”


 



FULGI  DE  ZĂPADĂ

de  ”osiris”



Fulgi de zãpadã,
imponderabile, fragile iubiri,
din ce fioruri cosmice veniţi ?
Ce visuri vã trimit departe,
ce interstiţii galactice strãbateţi,
ca sã ne-aşterneţi la picioare
cristalizate Cãi-Lactee,
pe care le strivesc
paşii greoi
şi le acoperã
noroiul, tãcerea şi uitarea ?
Ningeţi acum pe liniştea terestrã !
Şi apele-au tãcut ca sã v-asculte
muzica de sfere-ndrãgostite,
iar vântul tace, tace vivaldian.
Cântaţi-vã iubirea pe mîinile-mi întinse !
Opriţi-vã aleanul pe genele tremurãtoare !
Or sã vã fie leagãn,
iar inima mea cuprinsã de dor
or sã vã transforme-n poezie.
O, fulgi de zãpadã,
Imponderabilele,
astralele mele iubiri !



 
 


NU ÎMI VORBIȚI... - de Tudorache Viorel

 





NU  ÎMI  VORBIȚI...

de  Tudorache Viorel



Să nu-mi vorbiți de bunătate
Căci am hrănit atâtea guri
Ce m-au vorbit cu răutate
Uitând de tot ce e-n scripturi


Nu îmi vorbiți nici de credință
Căci am văzut atâția sfinți
Care în loc s-ajute-o ființă
S-au vândut pentru arginți


Nu îmi vorbiți doar de ce-i pur
Căci n-am văzut doar zile roz
Și-atunci când m-am uitat în jur
Nu am zărit nici vreun matroz


Ce să-și dedice-ntreaga viață
Doar militând pentru dreptate
Ori s-aibă rol de-a da speranță
Persoanelor ce-s întristate.


Vorbiți-mi doar, de va fi cazul
De tot ce-n bine v-a schimbat
Sau de momentul când necazul
Dintr-un sărman l-ați alinat.


Atunci când am s-aud acestea
Cu mare drag am să v-ascult
Că-i duceți mai departe zestrea
Celui ce v-a făcut din lut.








miercuri, 25 noiembrie 2020

PICTORUL VASIL GORANOV - BULGARIA

 










Vasil Goranov este un pictor contemporan din Bulgaria . S-a născut în orasul Velingrad in 1972 si a studiat la Veliko Tarnovo University.
Lucrările sale sunt prezente în multe expoziții internaționale și se bucură de aprecierea atât a criticilor cât și a iubitorilor de artă.

Veți înțelege de ce după ce veți privi câteva din tablourile sale:


































































TOAMNA - de Dimitrie Anghel

 



TOAMNA 

de Dimitrie Anghel



Vara s-a dus...
Palid, și fără vlagă, moare
Colo-n apus,
Mâhnitul soare...


Pustii sunt toate...
Când vine toamna cu vălu-i alb de brumă,
Holdele-s moarte,
Pădurea-i goală, izvoru-n maluri jalnic sună...


S-a stins farmecul nopții...
Nu mai răsare luna-n taină...
S-au îmbrăcat natura-ntreagă... cu-a morții
Neagră haină...




 



TOAMNĂ - de Ștefan Octavian Iosif

 



TOAMNĂ 

de Ștefan Octavian Iosif



Se-ntoarce toamna iar, cu aiureli 
De vânt pe la ferești, 
Tu, suflet plin de griji și de-ndoieli, 
Te-nfiorezi de tristele-i povești...
El povestește despre moarte foi 


Pe care le gonește ca pe-un roi, 
Ca pe-un convoi 
De fluturi morți, și ți le-aruncă-n geamuri, 


El stinge crini, și roze, și zambile, 
El frânge ramuri, 
Și plânge, și se tânguiește zile 
Întregi și nopți întregi, necontenit.
Acuma stins și parcă ostenit 


Abia suspină, 
Ca plânsul violinei în surdină, 
Apoi își schimbă fără veste tonul 
Și-uimit l-auzi cum suie 
Din nou diapazonul 
Și șuieră, și fluieră, și vuie, 
Și vâjâie, și hohotă, și geme 
Într-un amestec înfiorător 


De bocet, și de vaiet, și blesteme! 
Ah, ce frumos, ce potolită vreme, 
Ce veac senin fusese până ieri!
Ai fi crezut că firea amăgită 


De visul cald al somnoroasei veri, 
Așa bogată-n fermecate vise, 
Dormea, dar s-a trezit... 


Văzând fugită 
Vicleana vară care-o amăgise, 
Acum, când înțelege adevărul, 
Se zbate ca o mamă părăsită 
Și-n deznădejdea ei își smulge părul!... 


 


 




TOAMNA - de Matilda Cugler-Poni

 


TOAMNA

de Matilda Cugler-Poni


Frunzele îngălbenite
Cad încetul, obosite,
Cad pe câmpul cel uscat,
Pe pamântul înghețat.


Frunzulițele ce pică,
Vântul toamnei le ridică
Și le ia încetișor
Pe aripa lui în zbor


Și le duce, le tot duce
Pe morminte fără cruce,
Unde dorm uitați, neplânși
Luptătorii cei învinși...


Ei, în lupte desperate
Cu dureri nemăsurate,
Singuri chinul și-au curmat, 
Fără teama de păcat !


Primăvara nu răsare
Nici o frunză, nici o floare
Pe pământul urgisit
Și de lacrimi nestropit:


Numai toamna mult miloasă
Pune haina ei frumoasă
Ca o mantie de 'mpărat
Pe mormântul cel uitat. 










TOAMNA - de Alphonse de Lamartine

 



TOAMNA 

de Alphonse de Lamartine



Salutare, lemne triste, ce verzi, galbene-nnegriți,
Frunzi ce, căzând risipite pe livezi, vă veșteziți!
Salutare, voi frumoase zile ce ați mai rămas!
În voi tânguirea firii urmează c-un slab, trist pas.
Ea se cuvine durerii, mie-mi place s-o privesc;
Singuratica cărare, uitat pășind, o citesc.


A! să mai văz înc-o dată soarele îngălbenind,
A cărui lumină slabă abia pătrunde sclipind
La piciorul meu ce sună frunza, lemnul cel uscat,
Întunericimea deasă în pădurea ce-am călcat.
În aste zile de toamnă, când natura-și dă sfârșit,
Dar! aflu mai mult plăcere l-al ei ochi acoperit:
Este al unui prieten tristul rămâi sănătos,
Este zâmbirea din urmă genei ce, lăsată-n jos,
Moartea vine s-o închiză, mai mult a nu s-ardica.
Așa orizonul vieții gata fiind a lăsa,
A lungilor mele zile nădejdea slabă plângând,
Mă mai întorc înc-o dată și, nesățios cătând,
Mă uit l-ale sale bunuri ce încă n-am întâlnit,
Bunuri de la care soarta pân-acum m-a ocolit.
Frumoasă, dulce natură, soare, cer, crânguri, pământ,
Sunt dator; lacrima pică pe margini l-al meu mormânt.
Ce curată e lumina! aerul plin de miros!
L-a murindului privire soarele cât de frumos!
Acum aș vrea și cu drojdii să deșert acest pahar
Amestecat când de fiere, când de dulcele nectar.
În fundul acestei cupe unde viața sunt a-mi bea,
Vreun gust de miere-aicea e putinț-a-mi rămânea?
E putință viitorul pentru mine a păzi
O-ntoarcere-a fericirii ce n-am a nădăjdui?
E putință în mulțime un suflet a fi ascuns
Să cunoască al meu suflet, la ce voi să am răspuns?
Floarea, căzând jos, își lasă la zefir al ei miros,
Și e la soare, la viață al ei rămâi sănătos.
Eu mor însă, ș-al meu suflet în minutul ce l-am dat
Se revarsă ca un sunet melodios întristat.