URCAN BĂTRÂNUL - de Pavel Dan

Pavel Dan s-a născut la 3 septembrie 1907 în localitatea Clapa. Fiu de țărani, a fost elev al „Liceului Regele Ferdinand” din Turda (azi Colegiul Național Mihai Viteazul).

După terminarea Facultății de Litere a Universității din Cluj, a funcționat câțiva ani ca profesor la Liceul de Băieți din Blaj, timp în care se îmbolnăvește de cancer. Este spitalizat la o clinică din Cluj. Pleacă la Viena, dar boala se agravează. Revine în țară și moare în clinica Sturdza din Cluj la data de 2 august 1937, la vârsta de numai 30 ani.

Necrologul a fost rostit de Ion Agârbiceanu

Conducător al grupului literar al liceului (grup care a editat în 1925 propria revistă „Fire de tort”), scrie de timpuriu, tratând subiecte inspirate din viața aspră a țăranului român transilvan.

Este un prozator înzestrat cu un robust talent litarar. Pe patul clinicii din Cluj scrie nuvela „Iobagii”, care obține premiul I la concursul literar organizat de ziarul clujean „România Nouă”. După decesul său, i se publică colecția de nuvele în volumul „Urcan Bătrânul”.

Talentul său a fost asemănat cu cel al scriitorilor Ion Slavici, Ion Agârbiceanu și Liviu Rebreanu.

Este unul din reprezentanții cei mai importanți ai ardelenismului literar românesc.

Paul Gauguin - Peisaj cu țărancă și vite

I

Când Ludovica ajunse în culmea dealului cu poala plină de fasole, strânsă de peste răzoare, din pământurile vecine, se opri să răsufle. Îi bătea inima nu atât din pricina suișului ori a poverii — căci era femeie voinică — cât de teama să nu o prindă paznicii câmpului, cu șorțul plin, în cucuruzii altora. Toată vremea cât culesese fasolea vecinilor i se păruse că aude vorbe, pași de oameni care o pândesc și stau să o prindă. Dar parcă poți deosebi vorba în freamătul pănușilor uscate ?

Și, Doamne ferește s-o fi prins; hapsâni și răi cum sunt oamenii, ar fi dus-o la primărie și ar fi făcut-o de râsul satelor.

Dar acum putea să se odihnească liniștită; pământurile dijmuite erau departe, și chiar de s-ar fi întâlnit cu paznicii, nu puteau ști din ce delniță vine.

„Da’ parcă ei nu fură destul, dă-i în minune să-i coacă” își zise ea, ștergându-și fruntea de sudori.

Șezând pe un mușuroi înțelenit, în mijlocul imașului, cu năframa neagră dată puțin pe ceafă, de i se vedea părul brumat, cu chipul osos înnegrit de soare și zbârcit, pe fondul albastru al cerului, femeia părea o pasăre mare de pradă, gata să-și ia zborul. Cu mâna streașină la ochi, se uita departe, spre casa al cărei acoperiș de țiglă roșie era ca o uriașă floare de mac în mijlocul lanurilor de porumb.

Se mutaseră în câmp, pe „moșia” lor, cum le plăcea să spună, abia de câțiva ani. Căci aici „nu trebuie să le dai la toate de mâncare din mână”: vita îmbucă o gură de iarbă de pe orice răzor, porcul scurmă rădăcini și mai apucă la un cucuruz, bostan ori cartof; nici nu bagi de seamă cum vine Crăciunul și se îngrașă. Pământul e atât de întins și de gras, încât săul lui îi rămâne pe degetele celui care îl scormonește mai mult, e mai aproape de el. Cât au stat în sat, abia puteau ține două vaci rele, și astea cu mare trudă; bucatele le erau numai pleavă și golgotine; nu o dată au fost siliți să cumpere primăvara, ca să aibă ce semăna. Și uite, acum jirezile de grâu li-s mari cât dealurile, și șase boi ca șase flori scot carul din ograda lor.

O dată cu numărul boilor din poiată și turma din ocol, le crescuse și vaza în sat, unde nu se mai ia nimeni după faima neamului, ci fiecare atâta cântărește câtă avere are. Dacă până ieri-alaltăieri mai spuneau unii că Urcăneștii nu-s gazde de rangul întâi, acum, de când feciorul lor, Valer, s-a întors din cătane, de la Kadetschule — vorba era a lui Simion — și s-a însurat cu Ana lui Triloiu, bocotanul Tritiului, n-ar mai fi cutezat să facă gură nici unul.

Iar ei făceau tot ce le sta în putință ca să-și sporească pământul câștigat cu atâta trudă. Când și-au cumpărat clopote pe boi, au dus câteva care de fân unui om sărac, numai ca să aibă prilejul să le poarte de-a lungul satului și să vadă oamenii că ei au clopote și cănaci pe boi. Își tocmiseră apoi la un cojocar meșter, în Turda, cojoace cu pene roșii, mărginenești, așa cum în sat aveau numai cuscrii lor.

La biserică, Simion, bărbatul Ludovichii și gazda casei — căci bătrânii lăsaseră de mult cârma și trăiau într-o căsuță mică, lângă poartă — trecea tot mai înainte, până când ajunse în frunte, unde, scoțându-și burta înainte, se uita la cei mai săraci decât el, parcă zicându-le: „Uitați-vă la mine, cine mi-s eu, câți boi am !” Tușea din gât când era liniștea mai mare în biserică, cum făceau și celelalte gazde și, tot ca ele, dormea cât ținea slujba.

Năravul vechi, din vremea sărăciei, de a ciupi câte ceva din bunul altuia nu l-a lepădat o dată cu îmbrăcarea cojocului cu pene, ba, cu cât s-a îmbogățit mai mult, cu atât năravul s-a lățit mai departe, s-a întins ca o boală rea pe neam. De la părinți îl învățaseră copiii, și de la aceștia, slugile.

Când îl prindea cineva pe Simion cărându-i bostanii din cucuruzi ori snopii din claie, îi zicea, din gât:

– Ce, mă ! Eu îs silit pe pământul tău ? Eu am ce-mi trebuie…

Socoteala lui era că un om bogat poate să-și ia dintr-al altuia, că are cu ce plăti…

Acum Ludovica, stând în deal pe răzor, se uita la valea Urcii, valea lor, în formă de potcoavă, cu deschizătura spre răsărit.

Pe la cele două capete ale potcoavei, colo, departe, se zăreau câteva case, pânza limpede a unui lac și, în dosul lor, un tren în mers; era trenul mic, care străbate Câmpia Ardealului de la Luduș spre Bistrița. Apoi dealuri și dealuri cât cuprindeau ochii, ca valurile împietrite ale unei mări înfuriate.

„Mare-i lumea asta, Doamne ! se gândi Ludovica. Cât pământ ! Și tot n-ajunge”.

Privirile îi alunecară peste livada verde din mijlocul potcoavei — otava lor era necosită — până sus, spre drumul de câmp ce tăia în două călcâiul potcoavei, moșia lor; lângă drum era casa, înconjurată de gard, în spatele ei cîțiva pomi, fântâna, și de jur împrejur, moșia. Înspre apus intra în tabla lor un petec de pământ în formă de ic. Era o zdreanță dintr-o veche moșie, sfârticată, prinsă în pământurile vecine.

„Cum ne strică tabla limba ceea de câne a lui Botoș ! Nici n-am văzut până acum ! Hm ! Dar o va bea el în curând și pe asta ! Dacă am putea pune noi mâna pe ea — e înglodat în datorii — am întregi o moșie cum nu este alta prin împrejurimi. Bine ar fi ! Cincizeci de iugăre la trei copii”.

Deși în sat era datina ca fetele să fie plătite în bani și vite, iar pământul să se dea feciorilor, ei aveau de gând să-i dea și Mărioarei partea ei, ca la orice fecior. O, dar până atunci mai trebuie să treacă vreme: fata e abia de doisprezece ani. Câte nu se pot întâmpla în cinci-șase ani !

Ei, dacă ar putea pune mâna pe pământul lui Botoș — Ludovica suspină din adânc — ar avea o mulțime de încurcături cu întabularea; pământul stă pe mai mulți frați.

„Că nici locul nostru nu e întabulat pe noi. Și suntem oameni bătrâni azi-mâne”.

„Așa e Simion, lăsător”, își zise femeia cu un strop de părere de rău în glas.

De câte ori n-ar fi putut-o face până acum ! Că bani au avut. Dar s-au gândit: Simion e singurul copil la părinți, lui îi rămîne averea, că n-au cui foc o lăsa; în pământ n-or duce-o. Ar trebui totuși să-și rostuiască treburile, căci, cu lăsământul, tot vor avea ei cheltuieli, acum ori mai târziu.

Femeia se lăsă furată de un gând rău: „S-ar putea să-l înșele cineva pe bătrân, cum e în mintea copiilor, să-l îmbete și să-l ducă la lege. Le-ar lua pământul de sub picioare. Valer, feciorul lor, ori altcineva”…

„Asta ar fi apoi una, își zise ea. Una și bună !” De ce s-a gândit tocmai la Valer ? Copilul lor ! „Doamne, cum mai umblă mintea când îi dai drumul ! Nu-s doar oamenii chiar lupi.”

Își strânse șorțul cu fasole, își potrivi năframa și porni la vale, pe drumul de la capete, unde iarba verde, moale îi mângâia picioarele zdrelite de vițele de mure de prin cucuruzi.

Era după cărat, târziu; de cules nu se apucase încă nimeni, dar porumbul cu frunzele verzi era aproape copt. Toamna, cu ploile nesfârșite, cu noroi și neguri, nu venise încă. Într-amiezile erau tot ca în dricul verii, numai serile și nopțile luminate de lună, ca ziua, erau lungi și răcoroase.

Ludovichii, când intră în drumul mare cotind spre casa lor, îi ieși înainte, ca din pământ, Urcan bătrânul, socrul ei.

Ras proaspăt, încălțat cu obiele albe de pânză și cu straița de piele în spate, ca un târgoveț, bătrânul venea pe marginea cucuruzaștinii și, când îi răsări înainte noru-sa, tresări. Făcu o mișcare ca și cum ar fi vrut să se oprească, apoi porni iar la drum, parcă mai grăbit; înciudat oarecum.

– Deie Dumnezeu bine, tată !

Femeia avea chef să stea de vorbă, să-l întrebe ce mai e pe acasă, una, alta.

– Dar dumneata unde te duci, amu, pe înserate ?

– Unde, unde… Mie nu mi-e îngăduit să merg nicăiri ? Numai vouă ? mormăi bătrânul în barbă și, fără măcar s-o privească, măsură mai departe pământul cu cârja.

Târâindu-și opincile după el bătrânește, se uita mereu spre apus, ca și cum i-ar fi fost teamă să nu-l ajungă cineva din partea aceea.

– Hodoroaga dracului ! zise femeia, rămânând singură în drum și uitându-se în urma lui. Bine că se duce; mai rămâne mâncarea. Dă-l în turbare ! Că altă treabă nu face, numai șade și mâncă, iar de moarte nici gând n-are.

Pînă acasă se mai gândi la o soră măritată în Țicud, la ce va face pe seară de cină, la un vițel care făcuse viermi între unghii.

Intrând pe poartă, o zări pe Urcăneasa, soacra ei, șoșotind cu Ana, nevasta lui Valer; apropiindu-se de ele, surprinse o anumită mișcare din geană, care nu-i plăcu; înțelese că au schimbat vorba.

„Ce au astea de împărțit ?” se gândi ea înciudată, prefăcându-se că nu le vede. Își chemă fata în colțul de sus al târnațului să-i ajute la dejghiocatul fasolei. Când fură singure, o întrebă, uitându-se cu ochi răi spre cele două femei:

– Unde s-a dus moșul tău ?

– Nu știu, că tot s-o ascuns de mine. A vorbit cu tetea Valer și, când a plecat moșul, dumnealui l-a petrecut până la poartă. L-am auzit că-i zice: „Du-te dumneata și te odihnește, că eu viu colo de la o vreme”.

Femeia, cu o păstaie desfăcută pe jumătate în mână, se uită țintă în ochii fetei.

– Altceva n-ai mai auzit ?

– Nu !

– Hm ! Draga mamii, zise ea încruntată, mușcându-și buza de sus. Hm … vru să urmeze, dar, văzând că se apropie bătrâna, tăcu. Mai târziu adăugă, ca pentru sine: — Mi se pare că Ana asta e soi de șarpe.

Apoi ziua se scurse anevoie. Soarele parcă se așezase la povești cu muierile, și nu mai da Dumnezeu să se rupă din loc, să-și vadă de treburile lui…

La cină, când își isprăviseră lucrul pe afară și toți stăteau lângă mămăligă, în zarea focului, Ana nu se mai sătura de povestit, toată era numai gură.

De frumoasă, nu era prea frumoasă; dar nici oamenii nu se speriau de ea. Avea părul roșietic, ochii mici, în care veșnic juca o flăcăruie vicleană, fața pistruită. Gurile rele spuneau că mamă-sa o făcuse cu un jidov pripășit pe la ei cu mașina de îmblătit. Dar bărbatul ei o iubea, căci în sat frumusețea se măsura cu iugărele de pământ și prin împrejurimi nici o fată nu avusese mai multe.

Valer, un flăcău voinic, cu mustața haiducească, da din cap și zâmbea la arătăniile ce le spunea Ana.

Până a nu merge la cătane, cu averea lui, fusese cel dintâi în tagma flăcăilor de seama lui. Acum, de când s-a întors, s-a prostit, spuneau oamenii. Nu te mai poți înțelege cu el, așa o dă pe domnie.

– Un om care s-a întors din armată — el nu zicea, ca în sat, cătănie — cu gradul de sergent, nu se cuvine să-și piardă vremea pe uliță și să steie la povești cu proștii. Ce știu ei cum merge lumea ! Ori chiar dacă merge, el să le spună vorbe mai înalte, mai frumoase, să-i învețe ceva.

Când căuta să-și pună în practică înțelepciunea, oamenii se uitau unii la alții cu înțeles, vorbeau peste el, luându-l la vale.

Acasă vorbea scurt, tăios, având aerul că dă mereu porunci. Când era strâns cu ușa și trebuia să o țină mai lung, începea totdeauna cu: „apoi, dacă-i vorba… apoi”…

Așa învățase de la „domnu căpitan, un om al dracului, că dacă-i vorba, apoi numai omul prost o ia drept înainte, cel cuminte le face toate cu politică”.

Ludovichii încă nu i se ridicase negura de pe suflet.

Veselia Anei o ardea la inimă. Numai când află că bătrânul s-a dus la Luduș după tăbac se mai îmbună. Gândul cela primejdios se retrase undeva în adâncul sufletului ei și rămase pitit acolo. Ludovica se lăsă furată de buna voie a Anei; între două polojenii se gândi: „Cum își face omul spaimă din nimic !”.

Îl iubea pe Valer, că era „mare și frumos ca bradul”. De când s-a ridicat el și umblă printre oameni, de la multe l-a scos pe tatăl său. Până acum numai cinste și omenie au avut de pe urma lui. „Știe-ne Dumnezeu ce vom avea de aici înainte !” se gândea ea câteodată.

Să tot fi fost găinușa la prânzul cel bun când se sculă Valer și nevasta. Altădată, în asemenea împrejurări nu era de pus în picioare; până se îmbrăca să se ducă unde trebuia, sta omul să-și scoată sufletul: tot se trezea și iar adormea, apoi, până se îmbrăca și se punea în rând scula toată casa. Acum, îndată ce se trezi, se dete jos din pat, aprinse lampa și începu să se îmbrace grăbit. În vreme ce își vâra cureaua în cioarecii noi, Ana îi văcsuia cizmele, îi punea în straiță, și toată era numai grijă și dragoste pentru bărbat. Treaba asta n-o mai făcuse ea de când era în casa Urcăneștilor. Alte dăți, când îi pleca bărbatul de cu noapte de acasă, nici nu se întorcea pe partea cealaltă.

Ludovica dormea în aceeași odaie, în patul de după ușă. Când aprinse Valer lampa, se trezi și nu mai putu adormi. Gândul pământului o chinuia din nou. Văzându-l pe Valer gata de drum, cu bâta ghintuită cu țânte galbene în mână, cu straița cu coadă de vulpe în spinare, nu se putu răbda și„ înălțându-se într-un cot, întrebă:

– Măi Valer, dragul mamii, unde te duci tu ?

Valer nu se uită la mamă-sa; îi răspunse smâncit:

– Mă duc să aduc apă de unde se bat munții în capete. Ce mă tot întrebați ? Mă duc la târg, la Moinești, să-mi cumpăr ceva pe banii ceia de la ospăț, că nu i-oi ținea în ladă să mucezească.

Apoi, după obiceiul pământului, își roti privirea prin casă, întrebându-se: „Oare nu uit nimic ?”

Ana îl petrecu până în prag și îi strigă din urmă:

– Apoi, măi Valer dragă, mie să-mi aduci viței de ăia cu cornițele vârâte în ochi, că ăia îmi plac. Și izbucni într-un râs răsunător, pe care nu era de a-l mai opri.

Râsul ăsta, în cap de noapte, nu-i plăcu soacrei. De dormit nu mai putea fi vorba.

– Mă duc eu să-l scol pe Simion, să aducă paie la cuptor, zise ea ca să audă Ana.

În adevăr, se ducea să-i spună ce o doare.

Simion se culca în șură, pe război.

– Dormi, omule ?

Simion nu răspunse; se întoarse pe partea cealaltă.

Femeia șezu pe o talpă de război, lângă el.

– Măi omule, de ce s-a dus Valer singur la târg ? Ieri pe la ojiniță s-a dus tatăl-tău. Unde s-au dus amândoi ? Că într-un loc s-au dus. Ăștia n-au cumpărat o coadă de mâțăț de când sunt, să nu te întrebe pe tine, și acum, nesupărat, ne-nimica, Valer se duce singur la târg după boi. De tatăl tău n-aș zice nimic, dumisale când îi toacă pleacă în lume. Dar ăștia…

Omul plescăi din gură, ca atunci când lovești apa cu palma. Femeia urmă:

– Ieri toată ziua au șoșotit pe la colțuri. Cóita asta a lui Triloiu umblă îmbrobodită înapoi și se rânjește de crezi că amu-i mireasă.

– Ei, dracu, așa-i ea. Își petrece până-i tânără.

– Bine, omule, bine. Eu ți-am spus, apoi tu fă cum îți place. Dar pe mine mă paște un gând, de n-am hodină nicăirea. Pământul nostru stă încă tot pe bătrân, pe tine nu-i pus nici o brazdă. Ăștia îl iau cu vorba pe bătrân, îl duc la Turda — de n-or fi mers chiar azi — și îl fac de scrie locuțul nostru pe ei. Să dea Dumnezeu să mințesc eu, dar vei vedea că așa e. Ne fac de minune la lume și ne lasă pe drumuri, acum, oameni bătrâni.

Simion se trezise de-a binelea. Îi trecu prin minte gândul cutremurător că Ludovica are dreptate. Dar numai o clipă, căci cum se ridicase într-un cot, zâmbi, în întunerec, veselindu-se pe socoteala fricii lui:

— El, dracu ! Ți se năzare ție ! Cum sunteți voi, muierile, de nu încăpeți două într-o casă.

Ludovica se supără; din ușă, îi zise:

– Noi așa suntem, dar nici proaste, să ne lăsăm duse de nas, nu suntem. Eu atâta îți spun: bătrânul e în mintea copiilor, îl poți cumpăra cu un ciocan de vinars și cu o pipă de tăbac. Apoi porodița asta a lui Triloiu nu-i fel bun.

Simion își trase țolul pe cap, încercând să adoarmă din nou. Dar vorbele Ludovichii rămăseseră în încăpere și-i bâzăiau în jurul capului ca un roi de viespi. Nu era chip să doarmă. De fiecare dată când se întorcea pe altă parte, se hotăra să-și întabuleze locul și să-și pună în rând averea. Gândindu-se la tot felul de lucruri, care de care mai negre, stete în așternut până se simți de ziuă, când adormi buștean.

Până la amiazi, Ludovica își bătu fata „că nu știe să împungă cu acul”, își boscorodi de câteva ori omul și se mai sfădi cu paznicii câmpului, care — păcatele lor — altă treabă n-aveau decât s-o învinovățească pe ea că lasă porcii în cucuruzii altora.

Învârtindu-se supărată prin curte și legându-se de toate, i se înfipse în creier un gând, ca o săgeată venită din senin: „Nu cumva ăștia s-or fi înțeles cu hoții ăia a lui Triloiu, și bătrânul s-a dus de ieri la ei, să se culce acolo ? Lui Valer pe acolo i-a fi calea spre târg. S-or fi urcat în căruță și vor fi plecat astă-noapte la Turda cu hoțul de Triloiu, și până ne-om trezi noi, numai bine întăbulează locul pe ei. Ptiu ! Asta o fi ! Cum n-am știut până acum ?”

Își luă rochia cea bună, cu gând să meargă cu torsul la cuscra lui Triloiu — „scurta-i-s-ar și celălalt picior” — și să iscodească adevărul. Îmbrăcându-se, se mai domoli, își dete seama că va bate calea mânzului degeaba și n-o să afle nimic. Cuscra e vulpe bătrână și va ști ea să se ferească. Nici nu se cade să meargă cu furca în brâu de-a lungul hotarului, nu e bine. O să-l trimită pe Traian, copilul ei mai mic, după funia lungă, așa, numai ca să aibă după ce merge. Să vorbească cu slugile, cu copiii, că poate va afla ceva. Dacă ar avea copilul mintea ei, cum i-ar mai descoase, Doamne ! Dar e moale la treabă și nătărău ca tatăl său. O s-o dea de gol, că, de-l vor întreba mai cu de-amănuntul, le va spune, prostul, de ce l-a trimis. E mai bine ca el să ceară numai funia și să bage de seamă dacă li-e acasă calul. Dacă nu-i acasă, știe ea unde-i.

– Trăiene, dragul mamii, îi spuse ea dând din cap, cum îi era obiceiul când era mânioasă, să nu te pună păcatele să șezi să te întinzi la vorbă cu alții de seama ta, că scot două piei de pe tine. Înțelesu-m-ai ?

– Înțeles !

Cum să nu înțeleagă el, Trăian, care se bucura amarnic că scapă de acasă.

Copilul o porni în fugă. O ținu astfel o zvârlită bună, apoi se obosi și o dete mai pe încetul; când să treacă dealul, se întâlni cu alții de seama lui, care îi arătară un briceag cu plăsele de os de pește. Ca să-l probeze, se așezară pe mușuroiul de gunoi din marginea drumului. Trăian ar fi vrut să-l cumpere. Să-i dea numai briceagul, că, de plătit, îl plătește cu cât cer, că bani are de-i poate duce cu carul. Numai nu i-a scos până mai crește, că i-a văzut cum se bat în eclejia popii. Știe și cum se scot…

Ajungând la Triloiu târziu (cuscrii locuiau și ei în hotar), Trăian ceru funia și porni înapoi spre casă. Își aduse aminte că a uitat să întrebe de cal și, întorcându-se, strigă de la poartă:

– Tete Ioane ! Tete Ioooaaneee !

Fratele Anii mătura curtea. Auzindu-l, crezu că a uitat ceva si se opri din lucru:

– Ce-i, mă ?

– O zis mama că acasă vi-i calul ?

Omul păru că se gândește întâi, apoi răspunse zâmbind:

– Nu-i acasă. Spune-i că l-am trimis la potcovar, să-i pună potcoave de argint.

Cu funia făcută colac pe mână, Trăian pornii în fugă spre casă. Soarele sta să asfințească …

Când e să te bată Dumnezeu, apoi te bate în ce ai mai drag, se gândea Ludovica, depănând niște fuse. Pe ea a bătut-o Dumnezeu cu o fată și o noră, care nici pune pe fus nu știu. Toate se reazimă pe grumazul ei. Și încă mai zice lumea că Ana lui Triloiu a fost fată harnică. Mânca-i-ar pustia hărnișagul ! Că numai fala a fost de ea și găzdăcie legată cu ață de lână.

– Hai încoace, mânca-te-ar focul să te mânce, ce mă tot porți ?! se răsti ea la fusul care sărise din ciur și se rostogolea pe pământ ca o găină cu gâtul tăiat.

Nevoită să se întindă de-i pârîiră oasele, smuci firul și-l rupse.

– Ptiu, că de astea n-am mai văzut de când sunt ! Tortul ăsta tot trebuie tors din nou, și azi-mâne vine piuarul. Ne apucă Crăciunul torcând de țol. Când vom mai toarce și de cioareci și de haine la slugi ? Și suntem trei muieri la casă ! De asta a mea nu mă mir, că-i tânără și proastă. Da’ doar astălaltă e cal bătrân, trebuie să-și îmbrace bărbatul. Asta numai mi-a clăcuit lâna.

Firul se rupse iar. Ea trânti ghemul în ciur și-i dete una cu piciorul.

Dând să intre în casă, se împiedecă de prag.

– Arde-ați, să ardeți, și cine v-a făcut !

Se duse apoi să desfacă porcii, care se înfășuraseră lângă pripon și pot muri acolo, că nu le are nimeni grija. Ea trebuie să fie în tot locul.

Scroafa veni la ea grohăind; da să-i prindă rochia.

– Hața, ne ! Da’ ce-i ? Nu te-am umplut azi o dată de lături ?

O lovi strașnic cu piciorul în coaste; scroafa umplu curtea de guițături.

– Tu ai căpiet, tu, muiere — îi strigă Simion din gura poieții — de bați porcii în pripon ?

Ludovica nu-i răspunse. Dinspre deal venea o căruță, și ea se repezi la drum, să-i iasă înainte.

– Măi Gheorghe, dragul lelii, n-ai văzut pe Valerul nostru și pe moșul său ? Nu s-au oprit cumva la făgădău ? Că au plecat de aseară la moară și nu dă Dumnezeu să vină.
Trăznetul știe pe unde s-au oprit! …

– Nu i-am văzut, lele Ludovică. Eu vin de la Cîmpia Turzii; am fost după benzină, dar nu i-am văzut.

Acum Ludovica se întoarse spre ogradă; avea chef să-și boscorodească bărbatul. Dar, spre norocul lui, acesta se făcuse nevăzut.

– Ei, Trăiene, Trăiene, mâncu-ți mămăliga ! zise ea, uitându-se în calea băiatului. Ce ți-oi da eu, îi ținea minte toate zilele tale …

Nu-i spusese nimeni că cei doi s-au dus la Turda, dar era atât de încredințată de asta, că nici n-ar mai fi fost de lipsă. Cînd o vedea pe Ana umblând de colo până colo, cu năframa dată pe ceafă, gata, pudărită și cântând de nu-i ajungea ograda, o luau călduri, o strângea parcă cineva de gât. Trântea lucrurile ce-i ieșeau în cale, se lega de toată lumea.

Ai casei vedeau că azi „are ziua ei” și își vedeau de treburi, care pe unde putea, ocolind-o cât mai pe departe.

Noru-sa o privea cu vădită plăcere cum se fierbe, clipind din ochii-i mici, vicleni. În felul cum zâmbea, stând cu mâinile în șolduri și mușcându-și buza de jos, parcă îi spunea: „acum, oricât te-ai stropși, pământul tot al nostru e”.

Ludovichii îi venea să se repeadă la ea, să-i dea un pumn de să intre în pământ, apoi să dea foc casei, să se arunce în fântână.

Pe la scăpătatul soarelui, își luă omul de scurt și, după ce-l făcu cu ou și cu oțet, îl trimise la drumul Turzii, înaintea lui Valer și a bătrânului. Să-i întrebe: „acolo-i târgul Moineștilor ?”

– Tu muiere, astâmpără-te! Nu te mai frământa. Că numai ce-l vezi pe Valer ivindu-se în deal cu doi bouleni, de ți-a fi mai mare dragul să te uiți la ei. Tata nu vine curând. Știi tu bine cum e obiceiul dumisale.

Ludovica păru că se înmoaie. Dar o auzi pe Ana cântând și se aprinse mai tare.

Omul îi pomeni de Bobotează și de Paști, trânti și el o oală de o făcu țăndări. Dar până la urmă n-avu ce face, își luă un călcâi de pâne, o bâtă subsuoară și, tot suduind muierile care-s ca a lui, porni unde-l trimisese nevastă-sa.

În drumul țării se lăsă într-o dungă la umbra unui măr pădureț și adormi dus.

Pe la cina cea bună nimeri Valer. Părea supărat. Dar, împotriva obiceiului, era vorbăreț. Spunea că n-a fost mărturie (târg); și-a mai bătut picioarele de-a nimica. Pe deasupra l-a găsit pe moșul său lângă Cocanul. E slab bătrânul și-i prăpădit de lucru. Nu-i are nimeni de grijă, să-i dea și lui din când în când câte cinci lei de un tăbac, că le-a câștigat o avere. Ar trebui ținut ca în palmă.

– Milos ești, dragul mamii, și numai amu.

– Voi avea eu grijă de moșu de aci înainte, zise Ana.

– Tu să fi avut grijă de Sureiu Spătarul, că ăla ți-a fost moș. Să nu-l fi lăsat să moară la Roșea în cotețul găinilor … i-o rase Ludovica cu vârf și îndesat.

Valer încremeni. Se uita de la una la alta și nu pricepea. Crezu, la început, că acasă știu tot. L-or fi ascultat vorbind cu bătrânul, vor fi auzit slugile de la Triloiu și vor fi spus la ai lor ! Ori poate Ana, cum e ea slobodă la gură, va fi scăpat o vorbă nesocotită și ceilalți se vor fi dumirit ei. Muierea, tot muiere !

Cum mamă-sa, în potopul ei de vorbe, nu se lega de el, nici de bătrân, își mai veni în fire. Vor fi avut laolaltă vorbe slabe, muierești; cine știe ce nimica le va fi sărit în nas. Lăsându-le să-și spele gura cât vor vrea, ieși din odaie și se furișă în căsuța bătrânilor.

– De unde știu ăștia ? o întrebă pe bătrână.

– Știu în foc să-i mânce! I-a venit o toană la Ludovica și nu mai încape nimeni în ogradă de ea. De știut, n-au de unde să știe.

– Hm… Apoi, dacă-i vorba, moșul lasă locul cui îi place. Dumnealui e stăpân pe el până trăiește.

Bătrînul nu zise nimic. Sta întins pe pat și scotea fumuri groase din pipă. Din vinarsul pe care Valer îl cumpărase bătrânei gustase și el. Acum se simțea nespus de fericit.

Ieșind afară, Valer se izbi în întunerec de mamă-sa.

– Mamă, dumneata de ce asculți la ușa altuia ? Nu știi ce păcat mare-i !

– Amu dă-mi pace cu păcatul. Că tot una mi-e mie să mă cufund în păcate ca Lenuța din poveste. Dacă tu, dragul mamii, n-ai frică și gând de la Dumnezeu și ne lași pe drumuri, pe mine și pe tatăl tău, care te-am făcut și te-am crescut… Dacă nu te gândești tu la sora și la fratele tău mai mici… Doar și ei, sărmanii, s-o trudit pe pământul ăsta. Din copii de gazdă, tu îi faci oameni săraci.

– Nu s-a gândi el de soru-sa și de fratele său. Să se gîndească cine i-a făcut. Dumneata cu o rochie ai venit în moșia Urcăneștilor și aceea ți-o poți lua în cap să te duci de unde ai venit, îi strigă Ana din prag.

– Tuuu ! țipă Ludovica lung de țiui hotarul. Apoi se repezi la oala cu mămăligă de pe foc și, dacă n-ar fi prins-o Valer și sluga, i-ar fi aruncat-o Anei în cap. Lasă-mă s-o omor. S-o calc în picioare pe cóita și lepădătura. Lasă-mă ! Că n-oi ajunge să-i dau una, să mă pomenească ! Lasă-mă ! Lasă-mă ! …

— Las-o să vie încoace, că-i stâng eu soarele, zicea, de altă parte, Ana.

– Tuu ! Să vii tu în casa mea și să-mi furi locul din gura copiilor mei ! Una care te-a făcut mamă-ta prin șanțuri cu jidovul Bebos. Tu, spurcăciune, tuuu ! …

— Lasă, mamă, nu te mai năcăji, o opăcea Valer, oprind-o cu greu. De dumneata n-a fi rău nici de aci înainte. Că te-om lua la noi, și dacă îi vrea, îi face ceva, dacă nu, ce ți-a trebui îi avea. Îi sta la umbră și îi toarce, ca alte muieri bătrâne.

– Pe mine să mă țineți voi, ca pe o chilavă, din truda mea ? După ce am trudit treizeci de ani aici, la casa asta ! Să mânc de-acum când mi-ți pune voi în blid ? Ptiu ! îl scuipă Ludovica drept între ochi. Afară din casa mea, că vă aprind ! Afară  ! Scăpând din mînile lui Valer, Ludovica se repezi în casă, înșfăcă de un capăt așternutul pe care dormeau cei doi, îl trase după dânsa afară și-l împrăștie prin curte.

Cîțiva trecători întârziați se opriră la poartă, privind „ospățul Ludovichii”. Numai bătrânii, în căsuța lor, tăceau chitic.

Valer, după ce se oțărâse rău către mamă-sa, vrând s-o bată, când văzu că nu-i chip s-o sperie și știindu-se cu musca pe căciulă, îi dete pace și se apucă să-și adune hainele de pe jos. Înțelegând că în noaptea asta nu-i chip de dormit în casă, se duseră să se culce pe fân, în podul poieții.

– Marș înainte ! îi comandă el Anii când fură singuri. Nu ți-ai putut ținea fleura …

În vremea asta Trăian, care, știind ce-l așteaptă, stătuse ascuns în cucuruz de cum se înserase, se strecură în capătul de sus al târnațului, lângă soră-sa, Mărioara. Ascultară ce ascultară, apoi, cum noaptea era friguroasă, se lipiră unul de altul și, în timp ce mama lor striga de credeai că arde hotarul, ei se lăsară pe niște mănuși de cânepă, adormind duși…

Simion se trezi târziu, stropit de stele, ud de rouă, cu o durere cumplită în partea dreaptă a capului. Își șterse gura cu dosul mânii și își obli anevoie trupul bolovănit de somn, înghețat pe jumătate.

Întâi și întâi se gândi la nevastă, care și-a pierdut mintea pesemne și îl trimete, ca pe cel din poveste, să-i aducă mană. Apoi se porni spre casă; de data asta prin sat. Lângă făgădău era plin de căruțe de ale țicudenilor; înlăuntru se auzea zarvă, fum de voie bună.

Intră să vadă cine-s; să bea o porție de vinars, ca să se mai desmorțească. Cârciuma, „coparativa”, „parativa”, ori mai des „paraschiva”, cum îi ziceau țăranii, o încăpere scundă, cu lampa scheletică spânzurată în tavan, cu mese lungi, pătate de băutură și de sânge închegat, înnegrit, era ticsită de oameni. Cu unii, târgoveți de prin satele vecine, era prieten din holteie; aceștia, gazde bune și ei, se bucurară amarnic la vederea lui.

Îl trimisese Dumnezeu pentru binele lor, să le plătească un adălmaș, că doar și-a întabulat locul pe fecior, spuneau ei. Trecuseră pe la notarul public — cu treburi, firește — și acolo au întâlnit pe Urcan bătrânul înscriindu-și locul pe Valer. Credeau ei: s-o fi învoit Simion, ca să nu facă două cheltuieli deodată. Că de ce să mai întabuleze locul întâi pe Simion și apoi pe Valer când putea trece de la bătrân de-a dreptul la nepot ? Doar și Simion tot lui Valer i-ar lăsa cea mai mare parte din moșie; celorlalți o să le mai cumpere el.

E drept că treaba nu era tocmai limpede în capul oamenilor, care, în viață fiind, nu-și întabulau niciodată pământul nici pe fecior, de cum pe nepoți. Nu arareori cei care o făcuseră au fost siliți, la adânci bătrânețe, să ia străițele de cerșetor și să plece în lume. Ei, dar Simion, de îndată ce a făcut-o, și-a fi avut socotelile lui.

– Cine știe ce pune la cale hoțul ăsta ! … glumi unul dintre comeseni.

– O fi luat bani din bancă și nu vrea să-i mai plătească …

– Ce mai știi ?

– Pînă una-alta, să ne plătească nouă un adălmaș.

– Plătesc ! răcni Simion de țiuiră sticlele.

În circiumă fu o clipă de liniște înspăimântătoare.

– Vinars, crâșmare, că te omor !

Vorbele tovarășilor îi zgârâiau mintea ca niște gheare cumplite. Era palid, cu ochii sticloși, ca omul care bea de năduf. Făgădăul se învârtea cu el; de-abia se ținea să nu cadă. Încercă să toarne vinars, dar mâna îi tremura și lăsă locul altuia. Aruncă pe gât trei pahare unul după altul, cum ai arunca apă într-o prăpastie adâncă, fără să închine, fără să-și poată descleșta fălcile.

Luă sticla cu vinars și o duse la gură, dar pesemne își dete seama de ce face și îi fu rușine, că se apucă să-și toarne în pahar. Dar mâna nu-l ascultă nici de data asta. După ce-și răsturnă paharul plin pe jumătate, trânti sticla de masă, sfărâmând-o și împroșcând cu cioburi și cu vinars pe cei din jur.

Cu privirea rătăcită, fără un cuvânt de despărțire, sări de după laviță și o rupse la fugă spre casă. Urcă dealul cimitirului, pe unde trecea calea lui spre casă, dintr-o răsuflare. Unde era panta mai mare, la câțiva pași de culme, se opri și începu să geamă în neștire: „Il omor, îl omor !”

Cum mergea prin noaptea neagră, i se părea că înoată într-o apă murdară, smârcoasă, că se îneacă; căscă larg gura după aer.

Ajuns acasă, luă din gura podului securea și, intrând în tindă, lovi ușa casei cu muchea de o făcu țăndări.

În încăpere lampa era trasă; o lumină somnoroasă, spălăcită țârâia, ca o negură tomnatecă, peste lucrurile adormite.

Ludovica, după masă, cu năframa trasă pe ochi, cu obrajii înmormântați în palme, ațipise.

Când deschise ochii, după trosnitura uluitoare, zări pe păretele din față arătarea cumplită a omului cu securea gata de lovire.

Cu obrajii scofâlciți ca de mort, în colțul gurii strâmbate, două dâre de spumă, Simion gâfâi ca o țâșnitură de aburi dintr-un gât șuierător de oțel:

— Unde-i curva și tâlharul ?

II

Găinușa asfințise ori se scufundase în marea tălăzuită a cerului. Printre crestele întunecate ale valurilor de nori care se ciocneau sfârticându-se în fâșii gigantice se zăreau sfărâmături din vasul naufragiat al găinușei: ici-colo, câte o stea aruncată de pe o culme de val pe alta.

În noaptea cernelie părea că diavolul, care pusese la cale cearta dintre tată și fiu, supărat că nu i-au ieșit lucrurile după voie, a dat drumul urgiilor pământului, și el însuși stă în vârful dealului, râcâie pământul cu copitele, aruncând la vale pănuși, țărână și mugește biciuind vânturile, scuipând cu ciudă peste lume. Nu se cunoștea unde e apusul și unde e răsăritul, crugul cerului părea că se învârte necontenit, și nenorocitul rătăcit în câmp trebuia să se sprijine bine ca să nu cadă. Norii negri, grei se învolburau din toate părțile, întunecau zările, târându-se pe pământ ca niște animale apocaliptice, care își schimbă într-una formele și, din gura sângerie a lui miazănoapte sălbatec, veneau mereu tot mai mulți, mai negri, mai înfricoșători.

Deșteptată fără de veste, toamna, cu iarbă verde în părul cărunt, bătrână, șchioapă, cu un ochi de tânăr și altul de bătrân, udă ca scoasă din fundul apelor, se ivi într-un lan de porumb, tânguind ascuțit, plângător. Auzindu-i glasul, cânii Urcăneștilor își vârâră cozile între picioare și se retraseră la adăpost, între fânuri.

În casă ardea lampa. Simion ședea la masă, cu capul răzimat în mâni; pe frunte i se vedea zgârietura proaspătă, făcută de o creangă de salcâm în fuga lui prin cimitir spre casă. Cum sta aplecat, i se vedeau umerii, strâmți ca de copil îmbătrânit, gulerul cămeșii murdar și gâtul roșu, subțire, păros.

— De l-ar adormi Dumnezeu… Își zise Ludovica, văzând cum începe să respire rar, regulat.

Scuipă un smoc de cânepă și își puse tortul pe fus. Apoi, uitându-se din când în când la Simion cum doarme, toarse înainte multă vreme. Când vântul zguduia casa, făcând-o să trosnească din temelii, își făcea cruce, gândindu-se la Dumnezeu; apoi torcea înainte…

„Dacă ăștia au întabulat tot locul nostru pe ei !” se gândi ea. O dată cu gândul ăsta își puse fusul în poală. Simion adormise de-a binelea; privirea femeii se opri asupra umerilor încovoiați spre pământ: „Locul i se cuvenea lui, că era singurul copil la părinți; el trudise pe aici ca tânăr, ca bărbat, toate brazdele purtau urmele mâinilor lui. Dacă l-au luat, în el lovesc mai mult. Trăian s-ar tocmi slugă, Mărioara ar rămânea lângă părinți, iar mai târziu se va mărita cu cine i-o fi rânduit de la Tatăl de sus”. De ea nu-i păsa; ca fată, a trăit în sărăcie, și își aducea aminte că adesea mai multă fericire fusese în bordeiul lor decât în casa cu țiglă roșie și în iugărele cele multe ale Urcăneștilor.

Dar el, omul care dormea colo, ce o să se facă ? El toată viața a trăit în găzdăcie. Și chiar dacă uneori au ajuns la două vaci și, cu tot locul lor mult, sărăcia se uita peste gard în curtea lor, tot el a fost stăpânul.

„Să ne mutăm acum, la bătrânețe, în casă cu chirie ?” (căci cea din sat o vânduseră), își zise ea.

Se uită prin odaie; la paturi, la haine și la tot ce agonisiseră în cei treizeci de ani de trai împreună. Acum toate astea vor trebui duse undeva, într-o casă străină.

„Mânce-te focul de lume !” își zise cu jale. Era frântă, toropită de oboseală. Mai suci de câteva ori din fus, apoi, fără să-și dea seama, puse fusul în poală și adormi.

Afară vântul vâjâia mereu; stropi mari și grei se izbeau de fereastră. Câteodată, podul casei trosnea, se cutremurau blidele în cuie, icoanele. Ascunsă în cușca ei, para lămpii clipi de câteva ori speriată, înălțându-se în sus, apoi se lăsă iar în locu-i de mai înainte, uitându-se somnoroasă printre pleoape și stând să adoarmă dintr-o clipă într-alta. Veșca de tinichea, aplecată într-o parte, ca o pălărie de bețiv pusă pe un ochi, despărțea încăperea în două. Partea de sus și fruntea casei rămâneau în umbră, astfel încât odaia părea tăiată de o sabie cumplită. Tăietura se făcuse prin capul lui Simion, căruia o jumătate de frunte îi rămânea în umbră.

Înlăuntru totul era somnoros, adormit. Se părea că oamenii dorm de multă vreme, că lucrurile din casă au rămas treze în urma lor, au vorbit și s-au ciorovăit ca babele, apoi le-a cuprins piroteala, au ațipit. Și lampa însăși, cu ochiul ei înroșit de monstru marin, picotea de somn; poate chiar adormise.

Pe peretele din față Arhanghelul Mihai sta de strajă, răzimat în sabie. Cercul de raze din jurul capului era stins, pătat de muște, sabia ruginită și de pe fața lui se vedea că n-a fost schimbat de multă vreme, e obosit, de-abia se mai ține pe picioare.

Într-un colț mai întunecos, diavolul, luându-și coada la subsuoară, cobora din cadrul vechi al unei icoane. Pășise cu un picior afară din ramă și se oprise, trăgând cu ochiul la arhanghelul adormit și făcând semn cu mâna cetei care îl urma să nu facă zgomot; tiptil, se furișă afară din icoană …

– Unde-i tâlharul, să-l omor ! strigă Simion fără să-și ridice capul de pe masă.

Ludovica se trezi speriată:

– Măi omule, nu mai răcni ! Se face ziuă și trec oameni spre Luduș, la târg …

N-auzise trecând nici o căruță, nici nu știa în ce vreme e, dar ziua da înspre marți și așa trebuia să fie.

Simion dormea mai departe. Ludovica se apucă iar de tors. Acum, că dormise puțin, își recăpătase puterile, devenind iar femeia mândră, bărbată de totdeauna. Gândurile i se limpeziseră, încrederea în puterea ei și în ajutorul Celui-de-Sus pusese stăpânire pe ea. Își da seama că oricât or fi cusut ei treaba asta cu locul, totuși i se vor vedea petecile și un avocat meșter o va descoase ușor. Ba, dacă or vrea, îi vor mai purta și pe la temniță. Nu e puțin lucru să întabulezi pe tine locul altuia cu înșelăciune, cu vinars și cu mai cine știe ce. Cum îl vor fi îmbătat ei pe bătrân ! La gândul temniței, Ludovica își surâse cu cruzime. Ah, cum ar mai fi vrut să-l vadă pe hoplântocul de Triloiu și pe Ana, „scumpa” ei noră, purtați de jandarmi de-a lungul satului și duși la dubă !

Numai când se gândea la ce a fost aseară i se mai turbura încrederea și acum, după ce trecuse ce a fost mai greu, o luau răcorile.

Bine că i-a venit repede în minte să-i spună că Valer și Ana au plecat la Triloiu și i-a dat Dumnezeu putere să-l oprească să nu meargă noaptea pe la casa oamenilor, că-l omorau hoții ceia. Se întâmpla o minune ! A trebuit — e drept — de atunci să stea lângă Simion de strajă ca lângă un copil, opăcindu-l mereu. Dar bine c-au trecut. Acum de s-ar face odată ziuă !

Noaptea se scurgea anevoie. Părea că e o turmă mare de oi, grămădite la umbră pe luna lui Cuptor și femeia nu le poate urni din loc.

Ceas n-aveau; cocoșul li-l mâncase vulpea. Și, Doamne, rău e în hotar fără cocoș; ești ca mort, nu știi tu când să pornești la drum, când să frămânți pâinea.

Când i se păru că negrul din dosul ferestrelor dă în sângeriu, ieși afară să vadă vremea. Furtuna se potolise; vântul mai șuiera din când în când și era rece. Era înnorat, dar nu ploua. Ludovica se întoarse în casă:

– Scoală-te, omule, și nu te mai necăji, că dintr-asta n-a fi nimic. Du-te, dă la vite de mâncare, gată ce-ți trebuie pentru semănat și să porniți mai de dimineață, să nu vă apuce ziua adăpând. Vremea s-a stricat, stă să ploaie. Putem rămânea fără sămănătură, cum s-a mai întâmplat și într-alți ani. Eu mă duc să scol pe Trăian și pe Mărioara; fata să rămână acasă și să fie cu ochii în patru. Că eu mă duc în sat, la Suciu, să vedem ce-i de făcut. Oricum e în cănțălărie, și dacă nu le dă el acțiile — ea voise să spună „actele” — nu pot face nimic. Că de sus, n-au avut când să le ducă. Treaba asta nu e de mult scornită.

Simion se apucă să-și sucească o țigară.

– Hm… zise el. Multă minte ai, tu muiere. Eu nu m-am putut gândi la asta. Dar, hm … hm … Toaca și crâsnicul lor, că-i omor.

– Amu nu te mai cătrăni. Nu-i ușor să furi moșia altuia. Roșia lui Triloiu o fi ea vicleană, dar nici noi nu suntem strânși de pe drumuri.

Simion se înfurie din nou. Ieși din casă bodogănind, împiedicându-se de praguri.

Ludovica își află copiii, pe Mărioara și pe Trăian, dormind în târnaț, zgribulind de frig. Se acoperiseră cu un țol vechi, cu care se culcau, vara, slugile.

„Bieții mei copii ! se gândi Ludovica. Dorm sub cer, ca cerșetorii, în vreme ce noru-mea, săraca, stă la căldură și se întinde. Întinde-s-ar să nu se mai poată aduna !”

– Trăiene, scumpul mamii, scoală-te, că-i ziuă. Tatăl tău adapă vitele să mergeți la sămănat. Ascultă-l, dragă, și purtați-vă; poate isprăviți mâine acolo și să apucați în Zăpodie.

Copilul se ridică, se șterse la ochi și se culcă iar. Ludovica îl mai lăsă câteva clipe, până o cuprinse frigul, apoi îl deșteptă din nou.

De data asta Trăian sări ca ars și fugi în casă. Ludovica aruncă bunda pe Mărioara, lăsând-o să mai doarmă puțin. Se întoarse spre Simion, care suduia prin curte de credeai că-i pică foc din gură.

– Măi omule, nu-ți mai tot spăla gura pe Dumnezeu. Ce-i ? iar n-ai zi bună ! În loc să-ți faci cruce și să zici: „Doamne ajută-mi”, că mergi la semănat și aștepți roadă bună.

Simion îi spuse lui Trăian să se dea deoparte și după ce legă straița în leocă, pocni aprig boul dinafară și ieși cu carul pe poartă. După ce vitele se întinseră la drum, îi strigă femeii:

– Ai grijă, când m-oi întoarce să le găsesc toate cu susul în jos, c-apoi să nu m-așteptați acasă, s-o luați pe dealuri …

– Du-te numai, du-te …

Încălțându-se, căci în dimineața asta nu era de glumit cu frigul, Ludovica îi dete în grijă Mărioarei să n-o scape din ochi pe „vulpea lui Triloiu” și nici pe „cotoroanța de bună-sa”.

După aceea porni în grabă spre sat, căci se temea să n-apuce Suciu a pleca de acasă. O ținu într-un suflet până acolo.

Văzându-l de departe cu vacile la adăpat, se bucură, gândindu-se că „Dumnezeu, drăguțul, e cu noi”.

Suciu, nepotul Ludovichii, era un om între două vârste, înalt, cu fața stricată de vărsat.

Își lăsase sănătatea prin America; tușea într-una praful negru al unei mine de cărbuni în care lucrase opt ani. Adusese, e drept, câteva zeci de mii, dar nu se prea vedea. În afară de acoperișul nou, pe casa veche, n-aveau nimic nou prin curte, pălantui îi era stricat, fântâna ruinată. Din două vaci bătrâne și o iapă jigărită n-o mai scotea.

Îl bătuse Dumnezeu cu patru fete și o nevastă cât un hambar, care împrăștia cu șorțul cât ar fi adunat el cu șase boi.

Fiind om umblat și având și scrisoare frumoasă, notarul îi făcuse, la cancelaria comunală, un „pic de plată” și îl punea când la scris, când la mânatul cailor. Mai mult la cai decât la scris, e drept. Dar omului îi era totuna, numai bani să pice.

– Bună dimineața, mătușă, îi zise Ludovichii, văzând-o că intră în curte.

– Să ai sănătate, Suciule ! Da’ le adăpi ?

– Adăp, că vreau să trimit sluga la Agârbiciu, după țiglă. Să-mi acopăr poiata ceea, că vine iarna. Dacă nu stau acasă până pornește, îl apucă amiaza în ogradă.

– Străinul tot străin rămâne, se jelui Ludovica cu gândul la necazul ei.

Suciu văzu că e supărată, cu năframa trasă pe ochi și, grăind, suspină.

– Vrei să-mi spui ceva, mătușă ?

– Aș vrea, nepoate. Numai te-aș ruga din tot sufletul să nu mai întinzi vorba, să se mai audă în sat; ne facem neamul de râs. (E drept că Urcăneștii, de când le mergea bine, nu se prea arătaseră neamuri cu el; dar când ți-s neamurile bogate, le ierți totdeauna.) Se dosiră într-un colț, și Ludovica îi spuse din fir în păr „pațâna” lor cu „dracul adus în casă cu carul cu patru boi și cu ceterași”.

– N-avea nici o grijă, mătușă. Ca să întabuleze locul pe ei, trebuie să ducă certificat de la comună, timbrat cu șapte lei și doi aviație. Și până-s eu în cancelarie nu-l pupă. Îi spun eu lui domnu notarăș cum stau treburile. Dacă fac larmă, înfundă temnița.

– Spune-i, dragul meu nepot. Să te țână Dumnezeu, că nici noi nu te-om uita …

Când se întoarse acasă, în Dealul Crucii, Ludovica se întâlni cu Valer. Mergea spre sat, îmbrăcat ca de sărbătoare, cu cioarecii noi și bâta ghintuită. Cum dete cu ochii de mamă-sa, întoarse capul și începu să fluiere o zicală de joc.

Pe Ludovica o ardea limba să-i spună una de să-l usture, dar, nevenindu-i în minte, zise:

– Da’ ce-i, dragul mamii, nu mă mai cunoști ? Seca-ți-ar ochii să nu mă mai cunoști !

Valer fluiera mereu.

– Te duci după certificat să întabulezi locul lui tatăl tău pe moșia lui Triloiu ! Du-te, că …

Dar Valer nu mai auzea; horea de răsuna hotarul…

Ludovica se așeză pe marginea șanțului, să se desculțe.

 Dealul era mare și ea venise repede. Era la prânz, dar soarele încă nu se arătase. Cerul era acoperit cu nori; la răsărit se înroșise: semn de vânt. Porumbul sta drept, cu frunzele ude, pleoștite, ca niște moșnegi cerșetori care așteaptă pomană. Deasupra pădurii Cocului zbura o țarcă, încolo, totul era tăcut, împietrit.

În sufletul femeii se revărsă liniștea de afară. Pe încetul, fapta rea își pierdea ascuțișurile, nu o mai împungea în suflet, o vedea ca pe oricare altă treabă omenească. Pe Ana o uitase și Valer era copilul ei; un copil ca toți copiii, de aceea face prostii împotriva părinților. Bărbatul cu Trăian erau la semănat, ceilalți — acasă, și ea se întorcea din sat. Toate erau așa cum trebuia să fie.

Când se sfârtică pânza norilor și se ivi ochiul copilăros al soarelui, cuprinzând dintr-o ochire pământul cu bieții oameni, femeii îi venea să sărute iarba grasă din marginea drumului și, îngenunchind în fața cerului înalt, să mulțumească bunului Dumnezeu că toate le iartă și toate le îngăduie…

În preajma casei se opri, ascultând. Cineva cânta:

„Măi bădiță, ochii tăi

Bine seamănă cu-ai mei;

Da’ cum foc n-or semăna,

Cînd ni-i una ograda

Și fântâna cu apa”…

„Cântă asta, își zise Ludovica, nenumindu-și nora. Eu umblu pe dealuri să desfac ce a înnodat, în vreme ce ea stă după cuptor și cântă de nu-i ajunge hotarul”.

Femeia se întunecă, supărarea cea grea, care i se ridicase de pe suflet pentru câteva clipe, o cuprinse iar. Privirile i se încețoșară; împietrită și necăjită, intră în casă.

Ana râșchia. La intrarea soacrei nu numai că nu-și conteni cântecul, dar îi dete drumul din toate baierile inimii.

Ludovica se împiedică de ciurul cu gheme.

– Lasă-le, căzătură bătrână, că nu le-ai tors tu cu neamul tău de sărăntoci ! …

Ludovica o apucă de cosițe, trăgând-o jos. Ana începu să-i care la pumni în burtă, unde se nimerea.

După ce se săturară de bătut, Ana, scărmănată, căci Ludovica era tare ca un bărbătoi, fugi afară și începu să strige cât o lua gura:

– Tulaaai, oameni buni ! Cine m-aude, cine nu m-aude, săriți, că mă omoară scroafa lui Urcan ! Tulaai, cine m-aude, cine nu m-aude ! …

„Soacra” nici nu ieșise afară, dar ea voia să aibă mărturii că a bătut-o și s-o câștige la judecată.

Ludovica se repezise în odaia de către drum, unde erau hainele Anei și, pe ferestre, arunca afară perini, cearceafuri cu flori, fețe de masă și ce-i cădea subt mână.

Un convoi întârziat de căruțe, în drum spre târg, se opri să se uite „la comedie”.

– Uite, mă, aici e ospăț, zise cel din căruța dintâi.

– Ludovica e tuzul de bâtă și Ana — mireasa.

– Asta-i fata lui Triloiu, săracul… Gazda a mare …

– S-o întâlnit două găzdării și se bat în capete, ca munții din poveste.

– Mână să meargă, mă, strigă o femeie din căruța din urmă. Ce v-ați oprit ? Astea nu se bat, că n-au ce le trebuie, dar nu-și încap în piele. N-am să le căiesc eu. Mână măăă ! …

Anei, după ce îi văzu cine-s, îi fu rușine și se retrase în dosul casei. Făcându-și socoteala că hainele le-a strânge de pe afară cine le-a aruncat, se îmbrobodi înainte — ca femeie supărată ce era — și porni peste hotar, la ai ei.

Mergând printre cucuruzi, îi era necaz nu atât pe soacră, „care-i rea și cu stropșeală ca nimeni alta, o știu doar nouă sate”, cât îi era ciudă pe „mutalăul de Valer, de-și pierde brăcinarul din cioareci și nu-și știe apăra nevasta”.

Cum ajunse acasă, nu zise nimic către mamă-sa, o bătrână șchioapă și risipită, care da la pui de mâncare dinaintea ușii, necăjându-se pe un prăpădit de cocoș „de nu-i vrednic numai să-i tai capul”, ci se așeză pe târnaț, plângând.

– Ce-i, draga mamii ?

Ana își șterse ochii cu colțul năfrămii.

– Ce-i cu tine ? Doar n-ai pățit ceva !

– M-o țâpat de la casă.

– Cine ? Doamne, nu mă lăsa !

– Ludovica, cine să mă țâpe.

Bătrâna se întoarse cu fața spre răsărit; își ridicase mânile spre soare — și pe cea cu bâta, de aceea trupul îi sta înclinat puțin, cum era șchioapă — și se puse pe blesteme de se speriară norii.

– Așa-mi trebuie, zicea Ana. Nu m-am măritat cu cine mi-a plăcut; m-am dus după a lui Urcan, ca să vă fac pe plac. Ați zis că-i fecior de gazdă. Amu mi-o aruncat căzătura hainele din casă — toate-s împrăștiate prin ogradă.

– Ptiu ! Asta nu s-a mai întâmplat de când e neamul lui Triloiu. Ptiu, că n-oi întâlni-o eu odată în uliță !’… Că știu că nu mă mai uită cât trăiește. Da’ Valer unde a fost ?

– Stă pe pod și scuipă în apă. Unde să fie: bate cânii satului pe la cancelarie ! …

Ana își șterse iar ochii.

– Amu nu te mai năcăji, draga mamii, și nu plânge. Toată fapta își are răsplata. Este lege, sunt potracări.

– Dă-i în mama minunii !

– Numai de un lucru mi-e, zise bătrâna neluând-o în seamă: hainele tale. Spui că-s împrăștiate pe afară. Le poate ploua și se pot face nimica. Să meargă sluga cu carul după ele; calul nu-i acasă. Tatăl tău e la Luduș.

– Meargă, nu meargă, totuna mi-e. Pentru mine, putrezească acolo; știu că n-am avut nici un folos de ele.

Sluga — tocmai sosise cu un car de otavă — un nepot de al lui Triloiu, rău și neascultător, prinse patru boi la jug și porni cu mare zarvă, luând cu el pe un copil ca de vreo nouă ani, pripășit pe la ei.

După ce scoase carul în drum, opri boii și trimise copilul înapoi, după clopote.

Bătrâna crezu că au uitat ceva și, șontâc-șontâc, se îndreptă spre poartă.

– Ce-i, mă ?

– A zis tetea să ne dați clopotele de pe boi, că așa se duce după mireasă.

– Du-te, du-te în câte zile ai crescut ! Să nu-ți dau eu clopote, de să se mire lumea și țara de tine …

La poartă, în liniștea câmpului, răsună râsul larg al slugii celei mari, care, stând pe ceglău, se uita să vadă cum va ieși treaba …

Notarul ungur, mare vânător și cunoscător de vinuri, își făcea datoria după moda veche, ungurească. În notariatul lui erau numai doi domni, unul în cer, pe care îl chema adesea de mărturie și altul pe pământ, care era el, notarul. E drept că de când cu lumea asta nouă, cu „democrația”, când deputatul, venind în sat, da întâi mâna cu porcarul și apoi cu primarul și cu popa, se simțea adesea stingherii în drepturi, și nu o dată primise, pentru purtarea-i, aspre mustrări din partea șefilor. Cu toate astea, el o ținea așa cum o apucase.

Altcum, era om drept și pentru asta oamenii de omenie îl iubeau. Revoltat împotriva lumii ăsteia, care e tot mai rea — mai avea numai doi ani până să iasă la pensie — se înfurie cumplit când îi ajunse la ureche vestea treburilor lui Valer.

– Venit după certificat, îi zise în loc să-i răspundă la salut. Furi pe tată-to.

– Apoi, dacă-i vorba, legea spune …

– Ce vorba ! Ieși afară ! Mintenaș vine aici jăndarii !

– Trebuie să-mi dai…

– De afară porcul ăsta, zise el către Suciu, uitându-se boldiș la Valer. Hol az Isten pus bata ela să dau la tine loc. Mintenaș !

Se aplecă sub masă, să-și caute bâta cu cap de husar.

Suciu, în vremea asta, îi făcu lui Valer semn să iasă.

Afară, îi păru rău lui Valer. Trebuia să stea și, dacă ar fi cutezat să-l lovească notarul, să-i fi plesnit el una românească de să-și adune dinții de pe jos. Toporu… Amu bine că nu l-a văzut nimeni ce repede a ieșit pe ușă.

Acum încotro ? Acasă n-avea cu cine să se sfătuiască. Bătrânul Urcan „e prost ca oaia”, credea el. Ana e cap de muiere. Tot socotindu-se, ieși din sat și se trezi că picioarele îl duc spre socrul său, Triloiu.

Acolo dete peste Ana. Când auzi de la soacră, care era oțărâtă rău și ca, și numai în pilde îi grăia, că mamă-sa i-a alungat nevasta, aruncându-i din casă hainele, se puse pe o sudalmă ca aceea. Îndată se și porni să-și ia la muștră mama.

Noroc că nimeri Triloiu, bătrânul.

– Stați pe loc, fătul meu; le zise el aflând despre ce e vorba. Să nu dați cu bâta în baltă și să vă stropiți voi mai tare. Dacă vă țineați gura, cum ne-a fost vorba, și nu se afla nimic, era bine. Bătrânul murea azi, mâne, și apoi paște, murgule, iarbă verde: locul era al vostru. Așa, stați pe loc. Mergeți acasă și vă împăcați. Că de se aude că în locul Anei am dus la lege pe sora ei, că bătrânul e în mintea copiilor și a mai băut și vinars, ne închid pe toți și nu ne scăpăm cu cât loc avem. Așa ! Altceva nu-i de făcut.

Bătrînul, un lungan slab, cu nasul adus puțin jidovește, își începuse căsnicia, acum patruzeci de ani, cu două linguri de lemn și un blid de pământ știrb, dar a știut să dea unde trebuie, la solgăbirăi și „alți câni, mai mari”; acum iugărele lui treceau de sută. Și aceea era drept că în toată Câmpia nu era advocat ori tâlhar care să cunoască mai bine decât el porțile dintre legi, pe unde se strecoară omul când e strâns cu dreptatea.

Acum, cu muierile, treaba mergea anevoie. Ana nu voia să se mai întoarcă, spunând că mai bine se spânzură decât să mai mânce mămăligă dintr-o oală cu Urcănița.

Valer se apucă mâne de clădit casă. Era sătul și el de slugărit.

Triloiu le aduse însă temnița atât de aproape, că tinerii se speriară. Pe la apusul soarelui, amândoi, plouați ca două curci, se întoarseră acasă cu gând de împăcare.

Ludovica era înduioșată. Într-una din zilele următoare îi spunea lui Simion:

– Vezi, vezi ! Ce-i al tău al tău rămâne; sângele apă nu se face: Nici Ana nu-i așa de rea, dar sunt tineri și proști. Mai de nimica-s bătrânii că s-au luat după gura lor. Toată vina o poartă ei.

În casa Urcăneștilor era acum pace deplină. Duminecă merseră cu toții la biserică. Unde, alături de cuscrul Triloiu, Simion, îmbrăcat cu cojocul cu pene mărginenești, trecu în frunte, scoase burta în afară și dormi în picioare până la sfârșitul liturghiei, cum se cuvenea s-o facă o gazdă bună ca el.

Anton Rudolf Mauve - Peisaj rural

IUBITA MEA de Ion Păun - Pincio (1868 - 1894)

 

IUBITA MEA de Ion Păun - Pincio (1868 - 1894) Ce dulce e scânteia ce mi-ai aprins în piept ! Cum inima-mi tresare spre tine când mă-drept ! Iubita mea, stea blândă, pierdută-n depărtări, Tu mă abați din calea pustiilor cărări... De-o rază de la tine mă simt iar mângâiat Și umbrele durerei slăbesc, se stîng treptat. A jale-mi cată ochii pe tristele câmpii, Aștept mereu, iubito, din neguri ca să-mi vii, Să rătăcim alături... Din lumea lor să ies Înduioșat în suflet, că tu m-ai înțeles... Iar farmecul iubirei la plânsetul de vânt Părea-va o poveste ce frunzele o cânt... Iubita mea, stea blândă, pierdută-n depărtări, Tu mă abați din calea pustiilor cărări... Duios gândind la tine, rămân pierdut în loc, Înmărmurind la gândul nespusului noroc... Și geana-mi rourează o lacrimă de dor: Un sol, o întrupare a sfântului amor !

ZI DE VARĂ - de George Topârceanu

 

ZI DE VARĂ de George Topârceanu Liniște. Căldură. Soare. Sălciile plângătoare Stau în aer, dormitând. Un vițel în râu s-adapă Și-o femeie, lângă apă, Spală rufele, cântând. Și din vale abia vine Murmur slab, ca de albine, Somnoros și uniform: Râul, strălucind în soare, Ceartă sălciile, care Toată ziulica dorm. Sub o salcie bătrână Și cu-o carte groasă-n mână Care-mi ține de urât, M-am culcat în fân pe spate, Somnul lin, pe nechemate, A venit numaidecât. Cântec, murmur, adiere De zefir în frunze piere Și rămâne doar un glas Care umple valea-ngustă. ............ Ia te uită, o lăcustă Mi-a sărit tocmai pe nas!

ANNA AKHMATOVA - POEME (Partea a IV-a)

VĂLUL DES MI-ASCUNDEA
DISPERAREA


Vălul des mi-ascundea disperarea
Palmelor goale, ochii fierbinţi…
C-o tristeţe, imensă ca marea,
Am sfârşit prin a-l scoate din minţi.

Şi s-a dus, într-o noapte cu lună –
Gura strânsă-ntr-un zâmbet amar.
Am fugit după el ca nebună,
Să-i mai spun înc-o vorbă măcar,

Şi-am strigat: Numai eu sunt de vină.
Am glumit; dacă pleci, o să mor!
Mi-a răspuns cu o voce străină:
Bate vântul. Te du în pridvor.


Traducerea -  Madeleine Fortunescu

ȘI CUM SE-NTÂMPLĂ
ÎN ZILELE DE RUPTURĂ...


Şi cum se-ntâmplă-n zile de ruptură...
Veni năluca zilelor dintâi,
Şi salcia de-atunci, cu frunza sură,
Splendoarea ei de ramuri argintii...
Noi, pătimaşii, trufaşii, amarii
Stăteam cu ochiu-n ţărână pironit,
Şi ne cânta o pasăre cântare,
Cum ne-am cruţat demult şi ne-am iubit..

Traducerea - Aureliu Busuioc

-------------------------
Notă:

Poeziile unde nu am indicat traducătorul sunt poezii culese de pe Internet și cei care le-au postat nu au trecut numele traducătorului.

ANNA AKHMATOVA - POEME (Partea a III-a)

ȘI CASA ȘI GRĂDINA TA ÎNTINSĂ


Și casa, și grădina ta întinsă
Le voi lăsa, chiar pentru-un trai pustiu.
Te voi slăvi în versurile-mi, însă,
Cum n-a făcut femeie-n lume, știu.
Iubita-ntr-una vei pândi s-apară
In raiul pentru ochii ei creat,
Iar eu, ieșind la târg cu-o marfă rară -
Iubirea ta - voi scoate-o la mezat.

ULTIMA POEZIE


E una - cu tunetu-n zarea vântoasă,
deschide fereastra şi intră în casă
Şi râde şi-ţi tremură-n gât
Şi bate din palme cu-alint.

Iar alta, la miezul nopţii născută
Îmi intră-n odaie de nimeni ştiută,
Din golul oglinzii priveşte
Cu-asprime ceva îmi vorbeşte.

Mai sunt şi de-acestea: în albă amiază
De parcă absentă aş fi de la masă
De foaia curată se-ating
Şi curg ca izvorul în crâng.

Şi încă: atunci când e taină în jur
Şi ea nici culoare nu e, nici contur -
Cristal de lumini sfârtecat
Pe care nu-l prinzi niciodat.

Iar asta!... Sângele-mi bea fără milă
Cum bea din iubire-o zăludă copilă
Şi fără să-mi spună-un cuvânt
Tăcere se face curând.

Şi nu ştiu pe lume durere mai mare.
Plecată-i. Şi urmele ei fac cărare
Spre-un capăt uitat de pământ.
Iar eu fără dânsa...ce sunt?


Traducerea - Valeria Grosu