Ilya Ilf (1987-1937) și Evgheni Petrov (1903-1942)
Vara s-a cam dus, pentru toți cetățenii. Oamenii au și
început să umble în galoși; ei așteaptă acum resemnați gripa, se
apropie adeseori de calorifere și le mângâie cu falangele reci ale
degetelor.
În schimb, pentru pasionații fotbalului - ehei ! - pentru ei, vara este
încă în toi. Să-i vezi cum stau strâns lipiți unul de altul, pe stadion,
acoperindu-și capetele cu ziare și cum li se scurg pe obraji niște
picături pari ! Nu se știe niciodată, n-are de unde să se știe, dacă
ploaia este cea care alunecă pe obrajii suporterilor sau sunt lacrimi de
încântare în fața unui joc de clasă.
Din toate părțile, se scurg spre piața Strastnaia pasionații fotbalului,
tineri și bătrâni care prețuiesc cultura fizică. De aici, un drum drept
duce spre stadionul Dinamo. De aceea, aici se formează vălmășaguri și
puhoaie de mii de oameni care se duc înainte val-vârtej.
La această răspântie de drumuri, fromată pe strada Tverskaia și șoseaua
Leningradului, unde este și o bornă kilometrică, chiar aici s-a petrecut
cel dintâi și deocamdată unicul în lume caz de felul acesta: ca niște
simpli pietoni să strivească, ei, un automobil. Da, s-a petrecut !
Repetăm. Nu automobilul a turtit un pieton, ci pietonii au făcut omletă
un automobil.
V-am spus, drama s-a desfășurat lângă borna kilometrică. Nerăbdătorii
microbiști, când au văzut întrezărindu-se contururile colțuroase și
cenușii ale stadionului, abia bănuite printre frunzișurile parcului
Petrovsk, au luat o viteză nepermisă și - cât ai zice pește - au făcut
zob un Forduleț tip „A„, de mai mare dragul, care trecea pașnic pe
drum. Peste el s-au scurs cincizeci de mii de oameni, o sută de mii de
picioare, după care - se înțelege de la sine - vehiculul victimă a fost
predat la fiare vechi.
Tot la răspântie, o bătrânică, venită de la Mojaisk în ziua meciului, a
așteptat degeaba vreo patru ore în șir ca să se urce în tramvai și, până
la urmă, fără să priceapă nimic din ceea ce se întâmplă, băbuța a
plecat înapoi la Mojaisk.
Într-o zi ca asta, cetățenii de rând pătimesc îngrozitor. Toate
mijloacele de transport sunt acaparate de pasionații fotbalului.
Gesticulând și discutând zgomotos despre șansele echipelor în meciul ce
urmează să aibă loc, ei invadează vehiculele, părțile carosabile ale
străzii, trotuarele, înconjoară câte un taxi și cu fețe implorânde roagă
șoferul să-i ducă la stadion, se milogesc de parcă ar fi vorba de nu
știu ce, într-un fel sau altul, norocoșii posesori de bilete pentru meci
izbutesc să se apropie de stadion. Aici îi întâmpină o mulțime și mai
mare de oameni: sunt suporterii ghinionști care n-au putut și care nici
nu vor putea pune mâna pe vreun bilet. Ei au venit, totuși, la fața
locului, sperând într-o minune. Socoteala lor e simplă: poate că unuia
din cei cincizeci de mii i s-a îmbolnăvit - cine știe - soția, sau
prietenul. Sau, te pomenești că deodată vreun individ, pe jumătate
zurliu, ajuns lângă poarta tribunei dinspre nord o să se răzgândească pe
neașteptate; sau dacă, uite așa din senin, cuiva îi piere cheful să mai
vadă meciul...Atunci, o să-și vândă biletul.
Dar degaba se uită în ochii celuilalt suporter și degeaba îl întreabă în
șoaptă:„Nu aveți un bilet în plus ?”. Totul e zadarnic. Soțiile și
prietenii nu se prea îmbolnăvesc într-o zi ca asta iar indivizi pe
jumătate zurlii nu există. Se spune, de altfel, că unul, mai original de
felul lui, ar fi oferit odată un bilet pentru peluză care îi prisosea.
Dar, abia a terminat să facă oferta, că a fost înghițit îndată de gloata
suporterilor dornici să obțină biletul. Preț de vreo două minute s-au
auzit niște tropote de picioare și un tărăboi nemaipomenit, iar când,
mai târziu, s-au împrăștiat cu toții, congestionați la față, pe locul
incidentului nu s-au mai găsit decât doi nasturi de haină și o
grămăjoară de scrum. Și nici până în ziua de azi, nimeni nu știe ce s-o
fi ales de nesăbuitul posesor al biletului în plus.
Cu vreo jumătate de oră înainte de a începe meciul, când amatorii de
fotbal înaintează în grup compact, ca un banc de scrumbii, când
automobilele adunate din toată Moscova se înșiră într-un cordon lung și
vesel, întreprinderea de cinematografie trimite o echipă de filmare
care se zorește să facă o peliculă înfățișând aspecte de circulație.
Gradenele de beton ale stadionului sunt ticsite. În tribuna care
privește spre miazănoapte, spectatorii se foiesc, desfac pachețele și
iau o gustare căci n-au apucat să mănânce de prânz. În tribuna orientată
spre miazăzi, aflată în bătaia soarelui, oamenii își confecționează
din ziare niște coifuri și niște cornete caraghiase pe care și le pun pe
căpățână.
În sfârșit, răsună fluierul cu patru tonuri al arbitrului. Fără să vrea,
toți răsuflă în tribune; unii ușurați, alții cuprinși de emoție.
Fumătorii și-au aprins dinainte țigările ca să nu fie nevoiți să-și
distragă atenția mai târziu, iar nefumătorii vâră în gură bomboane
mentolate și plescăie nervoși.
Meciul se desfășoară cu o repeziciune scandaloasă. Deși jocul durează o
oră și jumătate, pasionatului de fotbal i se pare că a fost păcălit, că
nu s-au jucat decât două minute. Și chiar și în cursul acestor numai
două minute e de părere că arbitrul a ținut, în mod vădit, partea uneia
dintre echipe. Totdeauna, suporterul are impresia că arbitrul nu e el
tocmai-tocmai cinstit, că atacantul cutare, să zicem, aleargă dar nu
destul de repede, iar extrema stângă nu e, în general, bună de nimic,
s-a dezumflat de tot; că golul a fost marcat din ofsaid și, în general,
are convingerea că dacă el, spectatorul, s-ar fi aflat pe teren totul
ar fi fost cu mult mai interesant, mai corect, ar fi ieșit mai bine.
Totuși amatorul de fotbal este un om de treabă și dintr-o bucată.
Înainte de toate, e tânăr. Apoi, se agită, clocotește, suferă,
prețuiește mult jocul sportiv al echipei, pasele corecte, șutul sigur la
poartă. Lui nu-i plac mototolii, nici așa-zisele vedete care se
„împotmolesc” jucând numai pentru ele și strică toată armonia asta,
atât de minunată, a fotbalului.
Sfârșitul reprizei a doua se desfășoară la căderea amurgului. Pe
deasupra stadionului trece în zbor greoi un avion de poștă. El este încă
luminat de soare dar, în tribune, se văd clar licăririle chibriturilor
scăpărate. Într-un asemenea moment liniștit, când n-au mai rămas decât
câteva minute prețioase pentru ripostă și când jocul atinge culmea
încordării, se ridică de la locul lui primul zorit, primul porumbel.
Poartă pe cap o șapcă albă de antilopă și călcând peste picioarele
altora se repede spre ieșire. Teribil îl atrage speranța că va nimeri
într-un vagon de tramvai gol. Numaidecât, după acest incident, se alege
dintre ceilalți spectatori o altă serie de porumbei. Să tot fie vreo
trei mii. Sar ca arși de pe crengi - adică de pe locurile lor - și
aleargă-aleargă spre ieșire de parcă și-ar fi ieșit din minți. Ăștia-s
niște spectatori de plâns, pentru care tramvaiul este mai important
decât fotbalul. Ceilalți îi disprețuiesc. În timp ce ei se luptă pentru
un locșor, în stația de la capătul de linie a tramvaiului, toți ceilalți
suporteri, rămași în tribune, trec prin emoțiile ultimelor și
irepetabilelor faze ale întrecerii fotbalistice.
Și dacă un minut după ce răsună fluierul final al arbitrului, toți mai
rămân nemicați, apoi, se ridică, fără grabă, și ies demni pe șosea,
stârnind în urma lor nori de praf. Aici, lângă borna kilometrică, se
discută despre joc, se emit aprecieri definitive cu privire la unul sau
la altul dintre jucători. Aici, spectatorul singuratec n-o duce prea
bine. Ar vrea și el să-și împărtășească părerile cuiva și n-are cui. Se
apropie în fugă de câte un grup și, cu zâmbet rugător, intră în vorbă cu
oamenii acelui grup. Dar ei sunt, cu toții, prea ocupați cu discuțiile
lor și apariția unui nou comentator este întâmpinată cu răceală. Vai de
cel venit de unul singur la meci !
La ultimul derby, unui înflăcărat amator de fotbal i s-a întâmplat o
adevărată nenorocire. A fost pe stadion cu mai mulți prieteni dar, la
ieșire, omul s-a pierdut de amicii lui prin marea de mulțime de oameni.
Și atunci i s-a întâmplat lucrul cel mai înspăimântător, după cum știți
și dumneavoastră: nu avea, bietul, cui să-și împărtășească impresiile.
Alerga de colo-colo printre spinările străine și indiferente neștiind ce
să facă, cui să-i spună ceva. Impresiile personale îl copleșeau. Și
fiindcă n-a fost în stare să-și tempereze sentimentele s-a hotărât să
trimită cuiva o telegramă. Să trimită, însă cui ?
Următoarea întâmplare a fost rezultatul tuturor acestor frământări: în
orașul Sizrani, la miez de noapte, poștașul a trezit din somn pe un
pașnic slujbaș - unchiul suporterului despre care vorbeam mai înainte,
neliniștitul cu pricina - și i s-a înmânat o telegramă. Unchiul din
provincie a rămas multă vreme nedumerit, sprijinindu-se ba pe un picior,
ba pe celălalt, pe podeaua rece și străduindu-se să descifreze depeșa
aceea de neânțeles în care scria:„Felicitări pentru scorul trei la doi
în favoarea echipei stop Evidențiat extrema stângă stop Kemeli Rifat
stop bucură mătușa stop.”
Unchiul cel pașnic n-a închis ochii toată noaptea. Mătușa a plâns căci nu înțelegea nici ea nimic. Nepotul însă....
În românește de S. Bonifaciu
