TE-AM AFLAT PE TINE, DOAMNE autor necunoscut ( dar cunoscut de Dumnezeu)

TE-AM AFLAT PE TINE, DOAMNE autor necunoscut ( dar cunoscut de Dumnezeu) Te-am aflat pe Tine, Doamne, Si aceasta mi-e de-ajuns, Tu-mi ești dezlegarea-ntreagă Si-a’-ntrebărilor răspuns. Tu ești tot, Tu umpli totul, Fericit sunt ne-ncetat, Tot Ți-am dat, primit-am totul, N-am nimic, dar sunt bogat. Viață, suferință, moarte, toate sunt în Mâna Ta, Eu în Tine, Doamne, totul am acum și voi avea. Te-am aflat pe Tine, Doamne, Si aceasta mi-e de-ajuns, Tu ești pacea vieții mele și al tainelor răspuns.

FUGA DIN COTIDIAN de Ion C. Pena

FUGA  DIN  COTIDIAN de  Ion C. Pena Prostii. Se 'nvârtește pământul? Nu e smeu pocit vântul? Nu strănută noaptea, nu rîd blonzii nori? Ah, camarade, să râzi și să mori. Ce 'ndrugă lunganul acela? Doar e tatăl domnișoarei Manuela Îl știam normal și om de lume! De când face asemenea glume! Iată basme călări pe cocostârci Demoni înjugați cu năpârci La carul osândei – îngeri apoi Măturând paradisul doi câte doi. Și câte mai sunt. Cavaleri, cosânzene, Miracole, greeri, petale, migrene, Mere de aur, parcuri de aur Crunt străjuite în jur de balaur. Toate-s înaintea mea În vis, în ochi, în jur, după perdea. Ca o trenă lungă se țin după mine, Cum să te cred lunganule pe tine? Logica ta o calc cu picioarele. Ești căpcăunul ce-mi strică odoarele, Mândrele odoare, cugetul bun. Adio, adio, perfid căpcăun.

Z

PROSTII de Liviu Rebreanu

pictura  de  John Singer Sargent

Când să iasă Nicolae Tabără din casă, se poticni în prag și cât p-aci să se prăvale cu desagii de-a umăr, cum era.

— Bagă de seamă, bărbate, îi zise nevastă-sa cu glasul răgușit de spaimă, bagă de seamă să nu pățești ceva, că asta nu înseamnă bine !

— Ia taci mulcom, măi drace, nu-mi tot cobi a rău, mormăi țăranul necăjit, bojdicăind până în mijlocul ogrăzii. Da ce să pățesc ? urmă apoi mai răspicat. Numai voi s-aveți grijă să nu-mi ticluiți vreo poznă până ce ne întoarcem noi... Să fii cu ochii în patru la pologul cela din livadă, să nu-l lași să vil mănânce toți câinii !...

Mai boscorodi el vreo trei vorbe, apoi își scoase pălăria de paie zdrențuită, își făcu cruce, închinându-se ca la mătanie, și rosti domol:

— Doamne-ajută !...

Pe urmă își îndesă pălăria în cap, tuși de două ori, scuipă ascuțit și se întoarse spre feciorul său, care aștepta somnoros deoparte:

— Hai, băiete, să pornim, să nu întârziem !...

Femeia, luminându-le din prag cu felinarul, adăugă și ea, cu mintea ei cea proastă:

— Așa, așa, grăbiți-vă, să nu vi se întâmple ceva...Dumnezeu să v-ajute !...

Dar Nicolae n-o mai auzi. Ieșise repede din ogradă și o apucase cu pași voinicești pe ulița ce se întindea ca un brâu albineț printre casele pitite în noaptea de păcură. În urma lui, feciorul tăndălea, ca un mânz trudit, ciulind urechile și uitându-se, când în dreapta, când în stânga, parcă i-ar fi fost frică să nu se năpustească cineva asupra lor.

În colțul ulicioarei ce ducea la gară, felinarul funinginit împrăștia o lumină gălbuie, mucezită. Urmele pervazurilor se tolăneau rășchirate ca degetele unei mâini uriașe și se pierdeau îndată în beznă.

— Taci, că-i bine ! răsuflă Nicolae, oprindu-se oleacă sub felinar.

— Oare n-o fi trecut ? bâlbâi feciorul, ca să zică și el ceva.

— Da de unde ! Doar l-am fi auzit șuierând, făcu bătrânul cu mândrie, urnindu-se iar înainte.

Gara era pustie toacă. Numai într-un ochi de fereastră clipocea flacăra bolnavă a unei lămpi de veghere. Cele trei perechi de șine licăreau, ca niște dungi de argint, sub pâlpâirea luminii chircite.

— Bine că ne vedem aici, blogodori Nicolae Tabără, scârjâind prundișul peronului cu pașii săi apăsați. De-acu poate veni când i-o plăcea, că nu mi-e frică...

Dibuiră amândoi prin întuneric, căutând vreun locșor unde să se adăpostească până va sosi trenul. Feciorul, mai îndrăzneț, se apropie de ușa sălii de așteptare și puse încetinel mâna pe clanță. Era încuiată. Zări în stânga ușii o bancă, o pipăi cu băgare de seamă, parcă s-ar fi gândit să se așeze sau nu, stătu o clipă la îndoială și în sfârșit se lăsă alături pe lespedea de piatră dinaintea pragului.

Bătrânul își alunecă sarcina pe bancă și se cocoloși și el lângă fecior.

— Pesemne-i cam devremior, se scânci feciorul într-un târziu cu glas potolit.

— Pesemne... Om aștepta, ce să facem? răspunse Nicolae obosit.

Și de-acum amuțiră amândoi. Priveau duși încoace-încolo, se așezau mai bine pe lespede și gemeau înăbușit, în răstimpuri, parc-ar fi fost strânși în curele.

Cerul se mai răzbunase. Pete vinete-șterse, presărate rar cu stele, se deschideau prin volbura neagră de nouri. Și întunericul începu a se limpezi. De jur împrejur linii spălăcite, nehotărâte, tremurau în beznă. Coamele dealurilor din față, ca un tăiuș de fierăstrău uriaș și hodorogit, se desenau din ce în ce mai lămurit pe pânzișul cenușiu al văzduhului, iar deasupra lor coroanele plopilor bătrâni de pe țărmul Someșului se ridicau negre, ca niște mâini amenințătoare.

Gâlgâitul trudit al apei rătăcea prin aer ca tânguirile neînțelese ale unor oameni prăpădiți de nevoi.

Flăcăul se cotoșmăni mai bine pe lespede, își aduse genunchii până la nas și, cuprinzându-i cu amândouă brațele, bâigui scurt și mustrător:

— Nu mai vine...

— Nu, tuși Nicolae, scotocind în chimir după lulea.

Aprinse și începu a pâcăi alene, nepăsător, scuipând des și țâșnitor printre dinți.

Gara cu magaziile ei sure prinse a se dezbrăca de întuneric.

Un vânt aspru, tomnatic vâjâia prin porumbiștea dimprejur, scutura stăruitor olanele coperișurilor. Iar peste linie, ascunsă sub sălciile zăvoiului, hruba de nuiele a hamalului răsări și ea, trezită din somn, cu ochiul ei roșu, plâns și ars de sărăcie.

Dinspre târg, deodată, se desluși zgomotul unor pași târâți, greoi, însoțiți de gemete înfundate. Feciorul ridică fruntea și trase cu urechea.

— Vine cineva... zise înăbușit.

Portița zăplazului scârțâi prelung și o babă gârbovită ca un gânj, cu fața zbârcită ca o hribă uscată, se apropie de drumeți.

— Oare n-am întârziat, oameni buni ? întrebă dânsa îngrijorată.

— Nu, lele, nu, murmură Nicolae cu pipa între măsele.

Da până unde ? adăugă apoi cu jumătate gură, în vreme ce baba se ghemui pe bancă, gâfâind ca un dobitoc trudit.

— Până la Beclean, răspunse ea pițigăiat, ștergându-și obrajii cu mânecile cămășii. Numai până la Beclean... A, vai de sufletul meu, ce-am alergat !... Mă temeam să nu întârziu, Doamne ferește, de năprasnicul ăsta de tren, că mi s-a părut că-l aud șuierând când eram pe la biserică. Uuf ! Toată- s un lac de apă... Și dumneavoastră-l așteptați ?

— Îl așteptăm și văd că nu mai vine...

— Vă duceți departe ?

— Ba nu... Până la Salva...

— Apoi ce să faci ? Cată să ne sfărmăm și să ne izbim, dacă vrem să trăim în pârdalnica asta de lume... Așa... Ce să facem ? Și iar mocniră, acuma tustrei, oftând și gemând în răstimpuri, cum fac țăranii când nu mai știu ce să vorbească.

După o bucată de vreme, un felinar verde ieși din cocioaba hamalului. Lumina gâtuită se bălăbănea necurmat, dispărea și iar se vedea.

— Aha, tresări flăcăul, de-acu îndată sosește.

Felinarul se mări din ce în ce și pe urmă se desluși și chipul negru, bărbos, al hamalului.

— Să dea Dumnezeu bună dimineața, făcu Nicolae trăgănat și smerit, sculându-se și dându-se la o parte.

— Noroc, bombăni scurt hamalul.

— Oare vine degrabă, domnule ? întrebă și baba, apropiindu-se un pas spre hamalul care înjura, necăjindu-se să potrivească cheia în broasca ușii.

— Ce-mi tot dârlâiești aici, babo ? Ce-mi toci capul și dumneata ? Nu cumva ți-ai ținea gura ? se rățoi deodată hamalul, semeț în sufletul său rânced că poate certa și el pe cineva care-i mai slab decât dânsul...

Apoi, încetul cu încetul, gara se dezmorți. Prin săli, pe peron, luminile lămpilor începură a răspândi raze palide, cârcălite, care tremurau și se îngrămădeau pe fețele încrețite ale celor ce așteptau. Pe ulicioară, se auzeau tot mai des leopăiturile pașilor grăbiți. Când și când, uruitul roților unei trăsuri înjunghia văzduhul, se iuțea apropiindu-se și se tăia scurt; urma gâfâitul cailor trudiți, vorbele repezi, aruncate din vârful limbii, ale celor ce soseau...

Acuma sala de așteptare gemea de lume. Țăranii, cu fețele supte, cu umerii obrajilor ieșiți în afară, cu barba și mustățile zbârcite, se îmbulzeau de-a valma printre muncitorii spâni, cu obrajii ca cenușa, îmbrăcați în straie nemțești murdare și ferfenițite.

Apoi deodată, dintr-o odaie vecină, șeful gării ieși somnoros, bosumflat, învăluit într-o manta groasă, și intră în birou trântind ușa. Se certase cu nevastă-sa, fiindcă îl sculase mai devreme cu cinci minute, și acuma era furios pe toată lumea. Printre oamenii din sală se răspândiră ca fulgerul șoaptele: “Biletele ! Vine ăl ce dă bilete !... Haideți la bilete !” Șeful însă se plimba plictisit, încoace și încolo, cu ochii jumătate închiși, pe urmă se opri, se întinse de câteva ori de-i pocniră oasele, își aruncă privirea spre ceasornicul din perete și se repezi pe peron, unde prinse a trece în revistă pe pasagerii care tropăiau din picioare, zgribuliți și rebegiți de frig.

În sfârșit geamul ghișeului se deschise și pe marmora soioasă începură a zângăni banii azvârliți în pripă. Nicolae Tabără cu feciorul său se umeriră și dânșii de zor spre rampă, strângând în pumnii încleștați paralele umezite de sudoare.

Dar un vardist coșcogea se răpști la el, aținându-le calea:

— Unde vă burdușiți, he ? Nu puteți aștepta până vă vine rândul ?... Ei, drăcia dracului !...

Îl înșfăcă pe Nicolae scurt de guler și-l bruftui îndărăt, apoi, întorcându-se către un domn îmbrăcat bine, se ploconi zâmbind:

— Poftiți, domnule, poftiți înainte !...

...Din depărtare un șuier prelung și răgușit spintecă aerul.

— Vine, vine ! fierbea lumea neliniștită, îmbâcsindu-se în ruptul capului spre ghișeu.

— Fă-ți bunătate, domnule, și ne dă două până la Salva, că ne lasă aici mașina ! stărui Nicolae Tabără din dosul rampei, întinzând mâna cu gologanii peste capetele oamenilor.

— Gura, prostule ! îl împunse șeful, morocănos, aruncându- i o privire cruntă și disprețuitoare, apoi închise repede ferestruica.

Țăranii se holbară uluiți unul la altul.

— Cre' că nu ne dă ? se auziră printre dânșii câteva voci pline de spaimă, în vreme ce o buduhaiță de femeie limbută striga în gura mare:

— O, bată-l scârba să-l bată, că mânios l-a mai făcut Dumnezeu !

Șeful, însă, se duse numai la aparatul telegrafic, unde bocăni de două ori, pe urmă iar se întoarse la geam.

Și trenul se apropia mâncând pământul. Scârțâitul sfâșietor al roților, pufăitul obosit al locomotivei se topeau într-un răzbubuit surd, aspru, care creștea mereu. Apoi repede intră în gară și se opri brusc. Conductorul sări jos cel dintâi și urlă hodorogit:

— Năsăud... o minutăăă !

Câțiva călători coborâră grăbiți, luptându-se să străbată printre cei de pe peron, care năvăliră furtunatic asupra vagoanelor.

— Unde mergeți, proștilor ? răcni conductorul către țăranii care alergau zăpăciți în sus și în jos, neștiind unde să se urce. Nu acolo, mă ! Mai la vale, prostule, mai la vale-s vagoanele pentru boi !

Conductorul striga și zâmbea mulțumit în sine că a spus o glumă minunată. Când și când, arunca priviri pline de înțeles unui domn bondoc, care se uita la dânsul și-l asculta cu un surâs de admirație pe buze...

La ghișeu lumea se rărise de-a binelea. Abia vreo câțiva țărani bătrâni și slăbănogi mai forfoteau și se înghesuiau, parc-ar fi stat pe jăratic. Nicolae cu feciorul și cu baba, care acum se ținea de dânșii ca scaiul de oaie, alergând neîncetat de la un capăt al rampei la cellalt, priveau rugători în răstimpuri la vardistul care le răspundea printr-o încruntare din sprâncene și la șeful care țăcănea biletele și-i măsura cu sulițe de dispreț când din întâmplare îi cădeau înaintea ochilor. În cele din urmă însă ajunseră și ei la ferestruică.

— Două până la Salva, zise Nicolae pleoștit, numărând gologanii unsuroși pe tabla albă de marmoră.

— Altă dată să te înveți minte, mojicule, îi sâsâi șeful aruncându-i biletele.

— Iartă, domnule, iartă-ne și nu ne năpăstui, bâlbâi bătrânul umilit. Că noi suntem proști, păcatele noastre...

Pesemne, așa ne-a lăsat Dumnezeu, proști și necăjiți și nepricepuți, păcatele noastre... Da dumneavoastră trebuie să fiți mai iertători, că sunteți oameni învățați și...

— Hai, pleacă d-aici, să nu te mai aud flecărind! Mi-e scârbă și-mi vine rău când vă văd, izbucni șeful strâmbând din nas, apoi trânti geamul și scuipă cu greață.

Nicolae Tabără stătu o clipă nemișcat, clătină încetinel din cap, întrebător și nedumerit, pe urmă ieși sprinten, urmat de fecior și de babă. Când ajunseră pe peron, auziră glasul ascuțit al conductorului:

— Gataaa !

Se repeziră tustrei înainte, spre locomotivă, apoi la mijlocul drumului își luară seama și se întoarseră.

— Urcă-te, mă, urcă-te, bătu-te-ar Dumnezeu să te bată, prostule ! zbârnăi prin aer vocea aspră a conductorului.

Nicolae se avântă pe scările unui vagon în ale cărui ferestre zărise capete de țărani. Se cățără de clanță și o smuci cu putere, dar ușa nu îngădui. Și trenul șuieră prelung și începu a bubui și a fosăi.

— Urcați-vă, mă, urcați-vă ! fulgeră din nou conductorul, bâțâind din mâini și din picioare.

Bătrânul se dădu repede jos și se azvârli la altă ușă, în vreme ce trenul începu a înainta vuind, iar baba se bocea amarnic, frângându-și mâinile. În clipa aceea însă conductorul se năpusti ca un viespe asupra lui Tabără, îl înhăță de după cap, îi trânti un pumn în ceafă și-l îmbrânci pe scări la vale... Feciorul cu baba stăteau deoparte ca doi pociumbi și se uitau cu ochii sticloși de spaimă.

— Să vă sculați mai devreme, putregaiule, și să nu mocoșiți, fire-ați ai dracului să fiți, răcni conductorul, dispărând într-un vagon.

Nicolae Tabără se prăvăli grămadă cu obrazul în prundiș și sângele îl prididi pe gură și pe nas. Și așa rămase un dram de vreme, neclintit ca un mort. Creierii îi vuiau, iar sufletul îi sângera și-l durea mai strașnic ca rănile feței. Apoi se ridică încetinel, clătinându-se pe picioare, își șterse sângele cu poala cămășii și aruncă o privire mută în urma trenului, care se pierdea în ceața zorilor. Un val amar de vorbe îi răsări în suflet, dar buzele lui crâmpoțite de-abia putură rosti oftând:

— Nu v-ajute Dumnezeu sfântul !

Printre nourii bolbocați în văzduh, la răsărit, o trâmbă de lumină cireșie se zvârcolea și se întețea. Tabără își avântă povara în spinare și porni încet înainte pe o cărare spinoasă, cu capul plecat, cu inima urnită, iar feciorul și baba, tăcuți și îngândurați, îl urmară pârjol. Din noianul negru de nouri, însă, soarele scăldat în sânge își înălța biruitor capul și împroșca în fețele drumeților o beteală de raze purpurii...

PRIMAVARA - de Magda Isanos

PRIMAVARA de  Magda  Isanos Un aer călduț, parfumat  Sub cerul de-un pal ivoriu,  În vale pârâul umflat  aleargă sălbatec și viu. În zori m-a trezit sărutarea  trimisă pe-o rază de soare;  Lumina-neca depărtarea - tot răul murise-n uitare. Veni pe aripa de vânt  O veste frumoasă din cer. Și-acuma bătrânul pământ  Își lăsă cojocul de ger. E vestea ce-o murmură seara  zefirul. Pădurea o știe;  Sosește de-acum Primăvara,  să bucure lumea pustie. Prin dealuri sărace, se-aude  un zvon care crește mereu.  Îl spun a pârâului unde  Îl cânta tot sufletul meu. O floare albastră și crudă se-nalță sfioasă spre soare și câtă la loc să se-ascundă de firea zăpezii ce moare. Tu soare, trimite lumina  în raze bogate spre noi și fă să răsară-n grădină frunzișul, pe arborii goi.

DUMNEZEU - de Magda Isanos

DUMNEZEU de  Magda  Isanos Oamenii bogați au făcut icoane,  catapitezme-aurite și strane,  însă Dumnezeu n-a venit  în locul astfel îngrădit. Bogații stăteau groși, împovărați și se uitau la sfinții frumos îmbrăcați. În vremea asta, Dumnezeu zbura-n copaci,  făcându-i să-nflorească. Fugea la săraci,  cerându-le mămăligă și ceapă. Era când câmpie verde, când apă. Alteori se făcea mic și s-ascundea în floarea de finic,  ori s-apuca să crească-n păpușoaie,  s-ajute furnicile la mușuroaie,  să dea pământului mana și ploaie. Avea atâtea de făcut Dumnezeu, și oamenii îl plictiseau mereu,  cerând unul pentru altul rău.  Îi auzea strigând: “Pământul meu…” Îi vedea punând semn de hotar,  ciopârțind, împărțind minunatul dar. Atunci se supăra. Pornea furtuna.  Cu secetă și ploaie-nghețată lovind într-una, se făcea mare și-nfricoșat,  ca muntele cu păduri îmbrăcat.  Până venea o pasăre la el.  Codobatura, sau un porumbel, și spunea: “Doamne, mi-a căzut puiul jos.  Zi să se facă iară frumos,  să răsară soarele și să-l găsesc…” “Facă-se voia ta, sol păsăresc…” Și Dumnezeu punea fulgeru-n teacă  și s-apuca alte lucruri să facă.

SANDRA FREITAS - artist plastic din BRAZILIA si fascinanta ei tehnica mozaic

 

Sandra Freitas - artist brazilian moderne, designer si un mozaic maestru minunat. Munca ei în tehnica mozaic, este atât de impresionant încât, privindu-i, este imposibil să rămână indiferenți. Shake-uri de calitate impecabilă a muncii prestate, o gamă largă de culori și nuanțe, o varietate de imagini: vesele, luminoase, creează o stare de spirit buna, care prezintă o mulțime de emoții pozitive și frumusețe. Munca grea și o abordare creativă a lucrării spune despre artist, ca un mare maestru al ambarcațiunii sale.

Este imposibil sa ramai indiferent privind picturile artistei braziliene Sandra Freitas - care stapaneste tehnica mozaicului intr-o maniera atat de speciala ! Ea imbina in tablourile ei pictura si materialele (cum ar fi dantela) - tehnica extrem de migaloasa si plina de detalii cum ar fi potrivirea culorilor si a texturilor.
Nascuta in 1957, Sandra Freitas aduce in lucrarile ei toata bucuria si pasiunea vietii, frumusetea si gratia fapturilor in pasi de dans, in jocurile copiilor, frumusetea naturii si a traditiilor braziliene.

 

DE VORBA CU UN AFIS de Dimitrie Anghel

Un afiș uzat, găsit într-o carte, mi-aduce aminte de teatrul vechi și de actorii lui, și mă gîndesc cu ce plăcere mergea lumea la teatru pe vremea aceea, cînd toaleta era de rigoare și cucoanele se găteau ca de bal, ca să vadă și să fie văzute.

Era o întrecere între frumoasele de atunci, și pregătirile începeau cu ceasuri înainte. Părul era pus în papiliote de dimineață, fierele de frizat pentru zuluf uri, cari se purtau de-a lungul tîmplelor, stau gata la locul lor. Inelele scumpe, cerceii și brățările erau scoase din bisactele, rochiile încercate și potrivite, și slujnicile gata, care c-un ac în mînă, care cu o sponcă, care cu pămătuful de pudră.

Și toaleta începea în fața oglinzei, ochii vioi se aprindeau de plăcere, sprinceana se arcuia cu negru, gura se rumenea de trandafiriu, unghia se împurpura de carmin și dinții își încercau fildeșul, schițînd surîsuri nevinovate. Apoi părul, cu pieptănătura lui complicată, o dată așezat, puful stîrnea un nor alb de pudră, și umerii și sînul deveneau mai albi, colțul urechei se rumenea și el cu un pic de roz, smaraldele aruncau sticlirea lor verde, rubinul lăsa un picur de sînge pe un deget, egreta de diamant tremura în păr, mătasa foșnea, și cînd mănușele erau puse, binoclul și evantaiul luate, cupeul ce aștepta la scară huruia pe lespezi și urca dealul Copoului, unde era teatru de atunci.

În curtea largă, echipaj lîngă echipaj se rînduia frumos, viziteii își trăgeau glugele peste cap, și de-ar fi nins ori de-ar fi plouat, de se juca comedie sau drama cea mai lugubră, dacă se asasinau regi ori înnebunea vreo eroină, ei încremeneau pe capră, făcîndu-se una cu trăsura, nepăsători de-atîtea fantastice peripeții.

Și înăuntru, chilioarele mici cu marginea de catifea purpurie se umpleau una după alta, împrăștiind toate miresmele, frumoasele apăreau cu pieptănăturile lor arhitecturale, pietrele sclipeau, umerii mai albi ca dantelele păreau ninși, mîni grațioase se plecau peste balustrade, capete se învecinau surăzîndu-și și nelipsita orchestră cu alămurile ei ataca zgomotos eterna partitură. Poete et paysan.

Antractele erau lungi, și lumea se vizita din lojă-n lojă, își întorcea vizitele, cornetele cu bomboane și tăvile cu înghețate apăreau, și gurile mîncînd lucruri dulci își spuneau poate vorbe amare cu cel mai grațios surîs.

Așa mergea lumea pe atunci la teatru, nu ca astăzi. Și actorii de pe vremea aceea își dădeau toată osteneala și nu erau ocoliți, deși trupele străine nu lipseau, precum nici impresarii care știau afacerile de aur ce se puteau face în Iași.

Și zidul cortinei o dată ridicat, rampa tainic învăluită, iată măștile vechi și triste, regii detronați, amorezii oftători, lumina de foc bengal de pe morminte, Don Josè care iese dintr-o trapă pîn'la mijlocul trupului și cere răzbunare, și iată și Cucoana Chirița și toți eroii și eroinele uitați acuma ai lui Alecsandri, întrupați în ființa lui Bălănescu, cel mai iubit între toți, veșnic răsplătit de aplauze și adorat de mulțime. Era de ajuns să apară cu înfățișarea lui bachică, peste măsură de gros, cu burta lui balonată, ca zîmbetul să cîștige lojă cu lojă, scaun cu scaun, pînă în înaltul galeriilor, și teatrul să se prefacă într-o gură imensă care rîde. Și iată Luchian, cu fața lui simiescă și iată tragicul Gallino, ce clătina veșnic din cap ca o potișă chinezească.

Acolo am văzut pentru întîia dată și pe Aristița Romanescu jucînd cu veselul Hasnaș, în Angelo Malapieri.

Hasnaș ținea pe atunci rolurile de amorez și juca dramă. Era subțire și zvelt, și glasul lui avea un timbru neobișnuit de simpatic.

Dar într-o zi, o flacără alergă sub streșini, fumul și scînteile au umplut aerul, decoruri și costume, spezi și pumnale de lemn, chivere și coroane de carton, lemnărie și tencuială, toate au căzut la pămînt și s-au prefăcut în cenușă.

Zidurile singure au rămas, decoruri triste, și între ziduri, ici-colo, urme din chilioarele cu balustrade de pliușă roșă, unde atîtea guri frumoase au surîs, atîtea capete grațioase s-au înclinat și atîtea binocluri au cercetat, căutînd o față cunoscută, un profil iubit.

Apoi ploile și zăpada au căzut peste ziduri, ruinele au stat o bucată de vreme în fața soarelui și a lunei, și într-o zi, în căsuțele din dosul teatrului, ce rămăseseră neatinse de puterea flacărei, s-a stins și actorul cel mai adorat al mulțimei.

Într-o odăiță scundă, joasă în tavan, cel ce stîrnea rîsul tuturora, cu o lumină aprinsă la căpătîi, după ce murise de atîtea ori, își dormea acum somnul cel din urmă.

Mîni grațioase și înmănușate puteau să bată și să cheme, căci mortul ar fi rămas surd la aplauzele atît de iubite într-o vreme.

O mască tragică, lipsită de carminul întineritor și de pudra dătătoare de aparențe, care era Madame Lașcu, apăru într-un gang, desenă o siluetă neagră și dispăru. Fața-i era plînsă de adevărate lacrimi, și nu de lacrimi de cabotină, iar el, în sicriul de lemn, pentru cea din urmă oară mă făcu să zîmbesc printre lacrimi, căci din ființa lui, la lumina aceea, se vedea aproape numai pîntecul enorm boltit peste sicriu și vîrful picioarelor micuțe, fața fiindu-i acoperită.

Apoi și zidurile au dispărut, cum toate sunt menite să dispară.

Viața s-a reînnoit, și cele cîte au fost ni se par acum triste și ofilite ca și afișul acesta vechi, care poartă data unor zile ce nu mai sunt.