O NOUĂ LUME - de Larysa

O  NOUĂ  LUME de  Larysa De nu mai scriu, să ştii că-ncep să mor...  Îmi moare gândul, visul, muza vieţii  Ce le-am găsit doar în acest decor  Unde te-aştept din roua dimineţii Şi răsărindu-mi soarele-n priviri  Pe când te chem în scrise de poet  Gândul mi-e cufundat în rătăciri Şi până-n seară mai mult te aştept  Grăbit ţi-e pasul ce abia -l aud  Umbrele nopţii-ngână "poate vine..."  Stau ghemuită şi-ndelung ascult  Precum trenul vibrând, asculţi pe şine  Abia de vii şi iarăşi ai plecat  Dar nu te caut în vreo altă parte Şi nici tu nu mă cauţi...ce ciudat !  Locul ce ne-a-ntâlnit, ne vrea departe...  Poate că suntem două pietre tari  Ori înţelegem că ăsta-i destinul:  În gând mă chemi, în gânduri îmi apari Şi-n trup se-mprăştie cu spor veninul...  Eu vreau o lume alta decât mi-e  Să pot iubi oricând şi fără teamă... Să-mi pot trăi în zboruri visele  Iubirea pentru mine totu-nseamnă ! Căci n-am nevoie de nimic lumesc  Sensuri mărunte nu sunt pentru mine  Dacă-n iubire nu pot să trăiesc  Încep să mor şi poate-aşa-i mai bine...  M-am tot rugat măcar un timp să vii  Cât universul la lucru se pune Şi pentru cei ce nu se pot iubi  Să construiască el o nouă lume...

PEISAJE DE VARA - FOTOGRAFIE

CARAGIALE ȘI DOMNUL X - de Paul Zarifopol

Paul Zarifopol  1874 - 1934

Ah ! Domnule X... cine ești ?

...D-ta trebuie să fii un om sever, așa-mi închipuiesc eu; când îți cade ceva scris în mână, trebuie să ții sprâncenele tare-ncruntate... D-ta ești un om nu numai învățat, dar și cult...

D-ta, afară de prodigioasa noastră literatură națională, trebuie să mai cunoști din literatura universală, măcar pe cea europeană.

D-ta trebuie să fi având gust subțire și simțire adâncă... D-ta, așa-mi închipuiesc eu, trebuie să fii mai-nainte om și pe urmă român (că se întâmplă uneori și alminterea); prin urmare, d-ta, român firește, trebuie românește să judeci omenește.

Da, fără îndoială: Caragiale râde de Domnul X, încărcându-l cu atâtea daruri; totuși, nu e de loc glumă că, pe Caragiale, Domnul X totdeauna l-a tratat foarte sever și de sus.

Hm ! ce atâta vorbă pentru niște comedioare...! am auzit zicând, acum douăzeci de ani, pe unul dintre junii eroi ai democrației, cum se zice, române, care pe atunci se umfla într-o nouă înflorire, elegantă și importantă. Era un om cu deosebire iritabil tânărul care descoperea cu superioară siguranță inferioritatea lui Caragiale. Cine știe cum îl supărase vreodată scriitorul de comedioare! În adevăr, Caragiale avea o deosebită capacitate de a lovi fără să glumească, când incarnările diverse ale Dlui X îl plictiseau peste măsură. Pe cât era uneori de ușoară cordialitatea lui meridională, pe atât de aspru respingea autorul de comedioare pe domnii care-l năpădeau cu o intimitate nepoftită. Erau destui Domni X, care umblau să se împodobească afișând nerăbdător o prietenie, căreia căutau să-i dea, nelipsit, aer de protecție. Înțelegi d-ta: venea frumos pentru un june bărbat de stat să bată pe umăr pe Caragiale, în colț la Gambrinus. 

Prejudiciul antic asupra artiștilor lua, firește, la noi, forme puțin delicate. Un bărbat politic, mă rog, își datorește elementar să nu trateze pe literați altfel decât cu superioritate ptotectoare; și atunci este inevitabil să-și viseze cu vremea superioritate absolută față cu scriitorul; îl critică și-l învață cum trebuie să facă.

Dintr-o baniță plină cu mărgelușe de toate colorile închipuite, un meșter mozaist poate scoate o minunată icoană; un om de rând ca mine, fără mare meșteșug, nici idei înalte, numai cu răbdare, așezând mărgelușe potrivit după două colori poate face pe masă figuri raționale. Și d-ta, Domnule X, oricât de sever, trebuie să recunoști că dacă intenția mea n-a fost alta decât să-ți facă pe un câmp roșu o cruce albă , întrucât această intenție este la limită îndeplinită, precum eu nu am pretenție că ți-am zugrăvit o Maica Precista, așa și d-ta, sever, dar drept, să n-ai pretenție a obține de la mine decât ce am încercat cinstit să-ți dau. Tot mă gândesc: oare să fi așezat eu mărgelele cum se cuvine după umila mea intenție ? Nu cumva și eu, om bătrân, să fi luat ca un copil ușuratic un pumn de mărgele din baniță și, aruncându-le impertinent pe o foaie de hârtie, să-ți zic în bătaie de joc: Uite, D-le X..., cum eu, dintr-o aruncătură pe negândite, am nimerit să-ți fac pe Mihai-Viteazul călare, fiindcă te știu patriot că și mine!

Toată neînțelegerea între arta lui Caragiale și Domnul X este aici strălucitor simbolizată; adevărat, Domnul X, oriunde și oricând, cere artistului un Mihai-Viteazul oarecare. Domnul X nu-și poate închipui altă estetică demnă de domnia-să decât estetica formată din asemenea postulate eminent serioase. Mai ales că Domnul X, al nostru, cel românesc, este prin excelență bărbat de stat; și prin urmare nu poate uita că prin comedii nu se întemeiază state. Și Domnul X nu poate admite să fie întrerupt cumva de la această superioară activitate a domniei-sale. A crezut Domnul X, în judecata lui totdeauna gravă, că, în scrierile lui Caragiale, nu se dă respectul cuvenit cetățenilor serioși, nici principiilor înalte, care dau trup și suflet statelor. Așa s-a organizat o opoziție literară, cum s-ar zice, față de opera acestui autor de farse și comedioare.

Cum era firesc lucru, Domnul X a fluierat teatrul lui Caragiale. 

Îndată după prima reprezentare a farsei D-ale carnavalului, Maiorescu primise o scrisoare anonimă care zicea așa: Domnule Maiorescu, Te sciam om literat și învățat și când am vedut că acea batjocură de piesă D-ale carnavalului a fost citită în cerculu D-tale am credut că are să fie ceva și m-am dus s-o vadu cu familia mea. Ei bine, nu me așteptam la atâta decepțiune și batjocură. Nu te felicit că ți-ai dus fata să vadă o asemenea farsă care este de o degradare a teatrului național și care abia se poate juca la târgu Moșilor. Acesta se chiamă Noua Direcțiune!

Indignarea civică din care pornește acest document o cunoaște istoria literaturii române din alte diverse izvoare, cu prestigiu mult mai înalt decât simpla anonimă; ceea ce ne arată, foarte prețios, cum literații care denunțau și sfâșiau noua direcție erau una la suflet câteodată și la stil cu națiunea, așa cum ea ni se arată în pateticul text unde cetățeanul anonim mustra cu supremă indignare pe însuși maistrul școlii nenorocite.

Sunt curioase de tot, uneori, surprizele progresului. Farsele lui Moliere sunt desigur mai ofensatoare mult pentru morala consacrată, decât ale lui Caragiale; dar Ludovic XIV avea deosebită slăbiciune pentru farsele lui Moliere și cerea adeseori să-i fie jucate la curte.

Severitatea Domnilor X din București e încă mai teribilă atunci când se combină, cum zice Caragiale, cu un gust subțire și simțire adâncă. Aici e un punct esențial, unde estetica lui Ludovic XIV

este categoric negată de estetica Domnului X, în anii 1885 și următorii, la București. Comparat cu Ludovic XIV, Domnul X are, în materie de artă și gust, le point dhonneur strașnic de sensibil are un fel de al șaselea simț, mai delicat decât toate celelalte: simțul cultural național. Domeniul acestui simț este domeniul pasiunilor celor mai vehemente ale domnului X. 

Ca toate pasiunile, chiar cele mai nobile, și pasiunile acestea, caracteristice Domnului X, îl fac pe acest domn să greșească. De exemplu, în rezistența lui dârză, național-culturălă, față cu râsul artistului Caragiale. Domnul X nu vede că e imprudent să arate atâta supărare, și că se face suspect. Supărarea lui permanentă slujește să confirme mai tare decât orice că autorul de farse râde cu bună dreptate. Și apoi supărarea Domnului X e atât de nemăsurată, încât el nu mai vrea să cunoască opera lui Caragiale până-n capăt.

Deoarece sufletul Domnului X e al unei majorități, el are norocul să pătrundă, în fugă și vremelnic, chiar prin capete bune.

Așa a fost cu putință ca Gheorghe Panu să iscălească aceste vorbe ciudate: Caragiale, de aproape douăzeci de ani, n-a mai scris altceva decât oarecare siluete și tipuri penru Universul.

Printre acele oarecare siluete și tipuri se află figurile straniu întunecate cum sunt casierul Anghelache, Cănuță om sucit și tipurile de cerșetori, de un așa curios humor posomorât, în Ultima emisiune; se află și Hanul lui Mânjoală, o poveste care ar fi trebuit, pare că, să deștepte atenția chiar a celor mai convinși și zeloși Domnul X.

De ce, vă rog mult, uită, acum ca și întotdeauna, atât de sistematic Domnul X, pe Popa Niță din Podeni și pe Cuțitei primarul, uită impresiile de natură din povestea hanului Mânjoloaiei; de ce uită pe Kir Ianulea, pe Ianuloaia și pe Negoiță, pe domnul Stavrache cârcimarul din În vreme de război și pe frate-său popa, hoțul de cai ?

Cum se poate să nu-și aducă aminte Domnul X de atâtea icoane pline cu vârf de viața românească adevărătă; cum, tocmai Domnul X, național-culturalul, poate să uite toate astea și să ne vorbească numai și numai de farsele lui Caragiale ?

N-am ce face: Domnul X îmi e suspect. El poartă necaz otrăvit lui Caragiale, din pricina lui Coriolan Drăgănescu, din pricina domnului Nae Cațavencu, a tânărului Rică, a lui Madam Piscopesco... Pe Domnul X îl bănui că e grozav de pestriț la mațe și ține minte unde l-a ars, fără să-i pese nici de adevăr, nici de artă nici măcar de arta românească. 

 

Ion Luca Caragiale 1852 - 1912

  

OBSESIE - PLĂCERE ÎN DURERI - de Larysa

OBSESIE - PLĂCERE ÎN DURERI de Larysa Aşteaptă-mă să mă mai nasc o dată Din gânduri ce s-au îmbibat cu noi Şi ursitori să-mi scrie altă soartă Deopotrivă să fim amândoi  Căci vii de dincolo de visul vieţii Şi-aprinzi în mine stări de paradis  Dar viaţa ridicând cortina ceţii  Pe scenă-mi stai real de neatins  Eu te privesc urându-mi neputinţa Şi palmele-n aplauze-mi roşesc  De parcă mi-a murit şi conştiinţa  Scântei nu simt din ele cum ţâşnesc  Mi-eşti adorat de suflet la extremă Obsesie-ncepută din plăcere  Dar obsesiv mă-afundă o dilemă... De ce te simt deodată ca durere ?!  În calmul nopţilor de altădată Luceferi la discuţii s-au încins  Cum Luna pentru toate-i vinovată De-al unui lup urlet că s-a aprins  "Dar Lună, câţi urlară lupi la tine  Urechea-ţi glaciară n-ai plecat...  Ori crezi cumva că îţi va fi de bine  Topindu-ţi gheaţa pentru-acest...urlat ?!" Şi ea cu faţa-i luminând de zâmbet  Răspunde cu tăceri de nepăsare  Nu mai cunoaşte raţiune, cuget  Pe cât îi place, pe atât o doare...  Astfel mă identific eu cu Luna  Acum când tu, de nu ştiu unde vis  C-un suflu nefiresc topindu-mi bruma  Ai şters tot ce credeam că mi-a fost scris Şi mă înec de-acum în apa minţii  Văzând cum între noi sunt "ani-lumină" Rugând spre cer la Tatăl cu toţi Sfinţii  Să mai respir măcar o zi senină Că-n întuneric trupul meu veghează Cu gândul rătăcind prin depărtări  Ca-n vis real iubirea-mi te creează Obsesie-plăcere în dureri...

VREAU SĂ MĂ IERȚI - de Eugeniu1

VREAU  SĂ  MĂ  IERȚI de  Eugeniu1 Vreau să mă ierţi că nu pot fără tine,   Că te mai bate dragostea-mi și dorul,   Să-mi ierți tot ceea ce mă ţine,   Uitării să nu dau amorul.   Vreau să mă ierţi că plâng prea des,  Că ochii mei nu văd pe-altcineva,   Că nu-nțeleg de ce nu am de-ales,  Și că învăţ mereu a te ierta.   Vreau să mă ierţi că eu nu plec,   Când mă alungi de lângă tine,  Și să mă ierţi că-n urma ta eu merg,  Atunci când a fugi îţi vine.  Vreau să mă ierţi că ţin scrisoarea ta,  Și-o recitesc în nopţi de insomnie,   Că tot mai sper să văd cândva,   Așa cuvinte scrise numai mie.   Vreau să mă ierţi că-așa trăiesc,   Că nu mai scot parfumul tău,   Vreau să mă ierţi că te iubesc,  Și că iertare-ți cer mereu.   Vreau să te ierți că nu mă mai iubeşti,   N-a fost nimic și niciodată,  Ar fi blestem pe viaţă să primeşti- Iertarea unei inimi despicate...

RICHARD MACNEIL - PICTURA

Richard Macneil este un artist autodidact care a lucrat întotdeauna în industria creativă.

Născut în Worcester în 1958, si-a început viața de artist la Worcester Royal Porcelain și a lucrat întotdeauna în domeniul sculpturii, ceramicii și graficii atât în UK cât și internațional.

Richard a petrecut mulți ani în SUA, unde compania sa, Bronn, a produs sculpturi mari și exclusive ale artei occidentale americane. Una dintre cele mai mari realizări ale lui a fost să- și vadă lucrările de artă expuse în biroul oval al Casei Albe.

Întorcându-se la Suckley, Worcestershire, Marea Britanie, Richard a lucrat ca artist independent și designer/ilustrator  de cărți de mulți ani.

În 2009, împreună cu soția sa, Judi și fiii, Daniel și Kyle, a format Studioul Macneil, care acordă licență exclusiv artei lui Richard Macneil. 

De atunci, afacerea a devenit din ce în ce mai properă; pictura lui Richard Macneil poate fi văzută pe multe produse de cadouri, produse de uz casnic și de hârtie din întreaga lume.

https://www.themacneilstudio.com/public/public-about_us.php

CIREȘE AMARE - de Larysa

CIREȘE  AMARE de  Larysa Prin floarea de cireş amar  Începe-a zumzăi albina  De se-nfioară şi grădina  Ce viaţă-n ea şi ce mai har ...  Atâta nebunie-n floare  Ademeni din zbor un corb  "Nectarul de-aş putea să-l sorb  Mai prind o pată de culoare..."  Floarea parcă-i ghici dorinţa  Scăldându-se în băi de soare  Ca să-nflorească şi mai tare  Corbul să-şi uite chibzuinţa...  Nectar din plin, nins de petale  Se-amestecă în zbor de fluturi Şi cum inima să nu-ţi bucuri ?!  Dar numai corbul zboară-agale...  Ce temeri sumbre îl încearcă De ce nu vrea şi el să-nvie  Prins cu natura-n armonie Şi vrea în noapte să se-ntoarcă ?!  "Tu corbule, opreşte-o clipă  Şi lasă-te de alb cuprins  Nu mai gândi c-ai fi învins  Atinge-mă cu o aripă... Mai ai nevoie de lumină De dulce gust din când în când  De dor în pene fremătând  Să-ţi fiu eu gând ce te-nsenină !" Se roagă floarea-ngenunchează În moi căderi albind pământul  De-acolo răscolind-o vântul Şi-n umbră corbul, tot veghează...  "Ce rosturi are-atâta viaţă De alb, de soare şi visări  Mereu dispari corbule-n zări  Tu nu primeşti, nici dai speranţă" Şi el, mascând o nepăsare  Să nu-şi dea lacrima-n vileag  De-al florii infinit de drag  "Petale-ţi dulci-cireşe-amare..."