AVEA ÎN EA UN NU ȘTIU CE, - de Aleksandr Blok

AVEA ÎN EA UN NU ȘTIU CE,     de  Aleksandr Blok  Avea în ea un nu știu ce,  Mereu severă și semeață. Eram în stare de orice,  O urmăream de la distanță. Când va ieși - precis știam - Cu umbra ei pâlpâitoare. Și ca un hoț mă furișăm  În urma ei, în taină mare.  Electricele lumânări  Păreau bolnave felinare.  Iar eu le închinam cântări,   Când el o aștepta în cale. Când presimțeam în jur ceva Și tresăream din vis deodată,  În bezna ei mă ascundea Întunecata, oarbă poartă. Stăteam, de nimenea zărit,  Profilul lui vulgar privindu-i Și blana ei ca de argint,  Și buzele ceva șoptindu-i.   27 septembrie 1902. Traducerea Emil Iordache. Volumul ''Versuri despre Preafrumoasa Doamnă''

ELEGIE - de Dimitrie C. Ollanescu Ascanio 1849 – 1908

ELEGIE     de  Dimitrie C. Ollanescu Ascanio  1849 – 1908 De mult acum odaia se află părăsită ! Perdele sunt rupte, fereastra-i dezvălită,  Pe vinetele geamuri căldura lui Cuptor  În vițe lungi țesuta al ploilor fuior ;  Iar când în miez de noapte, le-ating vânturi nebune,   De-o șoaptă plângătoare le face să răsune.  Ce tristă-i colivia când pasăre-a zburat !  O haină de femeie zvârlită de pe pat,   Molateca mătase și horbota subțire  Păstrează încă vie o tainică-amintire  În cutele rotunde, de la stăpâna lor  Iar doi pantofi albaștri, în umbră pe covor  Se pare că așteaptă din nou să încălzească Piciorul alb și rumăn ce-i face să trăiască. În mijlocul odăii un scaun răsturnat,   Cutiile-s deschise, dulapu-i deșertat,   Cordele, flori și pene în colț stau ghemuite.  Oglinda, scump tovarăș, din zile fericite,   Stă astăzi și jelește, cătând în ochii mei  Cumplitul gol ce lasă femeia-n urma ei !  Pe jețul lung și moale șezând parcă o văd încă Cum pironea în vatră, privirea sa adâncă,  În care focul dulce frângăndu-se cu drag  Își răsfăța lumina pe-al ochilor ei prag.  Acuma jețul singur stă lângă vatra rece Și plină de cenușă, iar vremea care trece  În urmă-i răspândit-a, cu grabă alergând,   O pulbere surie, din aripi fluturând.  Ce jalnică-i odaia deșartă, părăsită ! Într-un pahar, pe masă, o roză veștejită Cu foile căzute, cu creștetul cernit ,   Jelește pe aceea la care s-a jertfit.  Tăcerea și tristețea sunt înfiorătoare !  Acum de teamă, parcă, nici razele de soare  Prin negrele perdele de mult nu mai pătrund.  Singurătatea cruntă și noaptea doar ascund,   În umedele ziduri, închise, mucezite.  Iar pe cămin pendula ce într-acest pustiu  Mai dovedea că încă rămas-a ceva viu,   A încetat a bate, tot așteptând cu jale,   Pe cel cărui să spună durerea tainei sale.  ............................................................  Ah ! mi se umplu ochii de lacrimi, când gândesc  Ce taină fără margini cu dânsa-n piept hrănesc !  Taci inimă nebună, taci inimă pustie,   Ca și odaia-n care ea nu o să mai vie !

CERI ATÂT CÂND TE-ALINTĂ-UN IUBIT ! - de Anna Ahmatova

CERI ATÂT CÂND TE-ALINTĂ-UN IUBIT !     de Anna Ahmatova  Ceri atât când te-alintă-un iubit! Și nimic când iubirea e dusă. Fericită-s că apa-n sfârșit,   Doarme astăzi, sub ghețuri, ca dusă. Doamne-ajută !-n picioare voi sta Pe-această pojghiță gingașe,  Tu, scrisorile-mi ține-le, ca Să ne judece bine urmașii.  Să te vadă mai clar, cât ai fost  De viteaz și-nțelept, întotdeauna.  Gloriosu-ți roman n-are rost  Să păstreze lacune, nici una. Prea e drumul iubirilor greu. Prea sunt dulci a' pământului seve. Fie-odată ca numele meu Să-l învețe la școală eleve ! Și prea tristă-mi poveste aflând,  Să surâdă, de vor, ca de-o glumă… Pace nu avusei pe pământ,  Să mă bucur de slava postumă ! 1913

PAIAȚA - de Ioan I. Ciorănescu

PAIAȚA    de Ioan I. Ciorănescu Viața câteodată îmi pare o paiață Cu buzele făcute și văruită față Ce vrând prea mult să râdă, se strâmbă dureros, Cu clopoței în mână și hainele pe dos, Jucând schimonosită, chemând fără-ncetare : Veniți ! Nu e durere ! Veniți! Nu-i întristare! Priviți-mi gura roșe ca florile de mac Și clopoțeii-aceștia ce sună după plac ! Vedeți-mi haina ruptă din roșii curcubeie Și-n ochi a veseliei demonică scânteie. Și-n buzunar am aur, cofeturi, jucării, Veniți toți flămânziții ... femei, moșnegi, copii, Vă dau la toți! – și râde cu văruită față,  Se năpustește valul țipând, și unii-nhață Un vârf de panglicuță tivit cu clopoței, Dar ea, paiață crudă, bătându-și joc de ei, Fâșii în fugă-și rupe din haina ei de lână Lăsând la fiecare o zdreanță roșe-n mână.

MOLDOVA LA ANUL 1821 de Vasile Bob-Fabian

MOLDOVA LA ANUL 1821 

de Vasile Bob-Fabian

S-au întors mașina lumei, s-au întors cu capu-n gios

Și merg toate dimpotrivă anapoda și pe dos,

Soarele d-acum răsare dimineața la apus

Și apune despre sară cătră răsărit în sus.

Apele schimbîndu-și cursul dau, se-ntoarcă înapoi

Ca să bată fără milă cu izvoarele război ;

S-au smintit să vede firea lucrurilor ce la vale

Aflîndu-se din vecie, urma pravilelor sale.

Ș-au schimbat se vede încă și limbele graiul lor ;

Că totuna va să zică di mă sui sau mă pogor.

Toate pîn' acuma cîte se părea cu neputință

Ieșind astăzi la ivală, vor putea avè credință ;

Vreme multă n-a să treacă, ș-a ara plugul pe mare

La uscat corăbierii nu s-or teme de-necare ;

Ce-a să zic-atunci pescariul, cînd în ape curgătoare

Îi va prinde mreja vulturi și dihanii zburătoare ;

Ce-a să zică vînătorul, cînd în loc de turturele

Nevăzînd nici cîmp, nici codru, va pușca zodii și stele ?

Nătărăule ce umbli, pe a ceriului fațadă,

Zisu-mi-au ieri noapte luna, tîlnind-o la promenadă,

Suma veacurilor scrise pentru tine-n acest loc

S-au deșirat de pe crugul soarelui cel plin de foc.

Iar di ești vre o comită rătăcită dintre stele

Și umbli fără de noimă, ieșită din rînduiele,

Ce zăbavă peste vreme te ține calea cerească,

De îngîni cu migăiele armonia îngerească ?

Dacă ești planită nouă, și nu ții tovărășie

Colindînd pe lîngă soare în sistema ce să știe,

La depărtarea căzută te întoarce pe o cale,

Și nu ieși nebunește pe hotarul sferei tale,

Cutezătoriu mai aproape, vei fi ars de multă pară

Vei să degeri dinpotrivă de te vei depărta iară.

Iată Aurora vine cu veșminte luminate

Alungînd spaimele nopței, peste clima depărtate ;

Iară steaua Afroditei vărsînd rouă și răcoare

Deschide cu-a sale raze porțile sfîntului soare.

Vra nu-s-ce să mai zică și d-abia numa-ncepură,

Cînd un nor venind cu ploaie îi spălă vorba din gură. 

CLOTILDA - de G. Apollinaire

CLOTILDA  de G. Apollinaire Anemona anacolia În grădină răsăriră Unde-n somn melanclia Dragoste dispreţ respiră Vin aici şi-a-noastre umbre Ce cu noaptea or să piară Soarele le face sumbre Şi cu el au să dispară Zeităţile din ape  Lasă părul să le curgă Tu să urmăreşti de-aproape  Umbra scumpă-n seara murgă traducere de Mihai Beniuc (1913)

NOI DOI... - de William Shakespeare - tradus de Ion Frunzetti

NOI  DOI... de  William Shakespeare   Noi doi, dă-mi drept s-o spun, rămânem doi,   Chiar dacă una dragostea ne face.  Așa port singur pata de noroi  Pe care s-o-mpărțim nici nu mi-ar place.  Iubirile din noi au doar un leac,   Deși ne răzlețiră sorți potrivnici  Ce, chiar de nu-i vin dragostei de hac,   Din nopți de-alint pot face nopți de schivnici.  Eu nu-ți pot nici binețe da, rușine  De vina-mi grea sș nu-ți fac ție-n lume.  Și tu-ntre oameni te ferești de mine  Să nu-ți știrbești, vorbindu-mi, bunul nume.  Să nu-l primejduiești ! Mi-ești drag, așa,   Ca-al meu fiind, a mea-i și cinstea ta   sonet tradus de Ion Frunzetti