ELEGIE
de Dimitrie C. Ollanescu Ascanio 1849 – 1908
De mult acum odaia se află părăsită !
Perdele sunt rupte, fereastra-i dezvălită,
Pe vinetele geamuri căldura lui Cuptor
În vițe lungi țesuta al ploilor fuior ;
Iar când în miez de noapte, le-ating vânturi nebune,
De-o șoaptă plângătoare le face să răsune.
Ce tristă-i colivia când pasăre-a zburat !
O haină de femeie zvârlită de pe pat,
Molateca mătase și horbota subțire
Păstrează încă vie o tainică-amintire
În cutele rotunde, de la stăpâna lor
Iar doi pantofi albaștri, în umbră pe covor
Se pare că așteaptă din nou să încălzească
Piciorul alb și rumăn ce-i face să trăiască.
În mijlocul odăii un scaun răsturnat,
Cutiile-s deschise, dulapu-i deșertat,
Cordele, flori și pene în colț stau ghemuite.
Oglinda, scump tovarăș, din zile fericite,
Stă astăzi și jelește, cătând în ochii mei
Cumplitul gol ce lasă femeia-n urma ei !
Pe jețul lung și moale șezând parcă o văd încă
Cum pironea în vatră, privirea sa adâncă,
În care focul dulce frângăndu-se cu drag
Își răsfăța lumina pe-al ochilor ei prag.
Acuma jețul singur stă lângă vatra rece
Și plină de cenușă, iar vremea care trece
În urmă-i răspândit-a, cu grabă alergând,
O pulbere surie, din aripi fluturând.
Ce jalnică-i odaia deșartă, părăsită !
Într-un pahar, pe masă, o roză veștejită
Cu foile căzute, cu creștetul cernit ,
Jelește pe aceea la care s-a jertfit.
Tăcerea și tristețea sunt înfiorătoare !
Acum de teamă, parcă, nici razele de soare
Prin negrele perdele de mult nu mai pătrund.
Singurătatea cruntă și noaptea doar ascund,
În umedele ziduri, închise, mucezite.
Iar pe cămin pendula ce într-acest pustiu
Mai dovedea că încă rămas-a ceva viu,
A încetat a bate, tot așteptând cu jale,
Pe cel cărui să spună durerea tainei sale.
............................................................
Ah ! mi se umplu ochii de lacrimi, când gândesc
Ce taină fără margini cu dânsa-n piept hrănesc !
Taci inimă nebună, taci inimă pustie,
Ca și odaia-n care ea nu o să mai vie !
|
