FASCINANTA INDIE - TRADITII DE NUNTA

 

CATREN - de Omar Khayyam ( Mai dati-mi vin...)

 

CATREN de  Omar Khayyam Mai daţi-mi vin să mi se-nvârte capul, să simt în trup focul arzând aşa... Sătul de minciuni, să curgă vinul ! Repede, sunt bătrân deja !

RONDELUL CIOCOLATEI - de Mihaela Banu

 

RONDELUL  CIOCOLATEI de  Mihaela Banu Sărbătoresc și eu ca fiecare, În față c-un morman de ciocolată Și-o savurez de parcă-i prima dată, Deși eu știu că nu-i o întâmplare. Mă uit la prada mea mult adorată, Sperând să nu mă vadă vreo "cutare". Sărbătoresc și eu ca fiecare, În față c-un morman de ciocolată. Nu mă încearcă nicio dezolare, Deși în șolduri voi fi tot mai lată. Ignorând biete calorii ilare, O sa mănânc până cad leșinată, Sărbătorind și eu ca fiecare.

CÂNTECUL LĂUTARULUI - de Mihai Eminescu

CÂNTECUL  LĂUTARULUI de  Mihai  Eminescu Ca povestea cea sărmanăCare nimeni n-o-a-nțeles,Trec prin vremea tristă, vană,Cum prin secoli un eres. Sunt ca lira spartă-n stâncă,Sunt ca glasul din pustii,Sunt ca marea cea adâncă,Sunt ca moartea între vii. Dintre chinuri ce mă-neacăEu sorbeam mirul curat,Cum o lebădă se pleacăBând din lacul înghețat. Dar cu moartea cea adâncăAzi eu schimb al vieții-mi gând,Am fost vultur pe o stâncă,Fire-aș cruce pe-un mormânt! Care-i scopul vieții mele,De ce gându-mi e proroc,De ce știu ce-i scris în stele,Când în van lumea o-nvoc. Crucea-mi pară gânditoare,Parca arz-a vieții-mi tort,Căci prin neguri mormântareVoi să văd fața-mi de mort. Doar atunci când prin lumineM-oi sui la Dumnezeu,Veți gândi și voi la mineCum am fost în lume eu.

CARE-O FI IN LUME... - de Mihai Eminescu

 

CARE-O  FI  IN  LUME... de  Mihai  Eminescu  Care-o fi în lume și al meu amor ?Sufletul întreabă inima cu dor. Va fi mănăstirea cu zidiri cernite,Cu icoane sânte și îngălbenite, Va fi vitezia cu coif de aramăL-ale cărei flamuri patria te cheamă, Ori va fi o dulce inimă de îngerSă mângâie blândă ale mele plângeri ? L-am cătat în lume. Unde o să fieÎngerul cu râsul de-albă veselie ? Unde o să-l caut, mare Dumnezeu...Poate-i vo fantasm-a sufletului meu ? Ba nu, nu! Oglinda sufletului meuÎmi arat-adesea dulce chipul său, Căci oglinda-i rece îmi arat-o zeieCu suflet de înger, cu chip de femeie, Dulce și iubită, sântă și frumoasă,Vergină curată, steauă radioasă, Și să mă iubească, s-o iubesc și eu,Să-i închin viața sufletului meu. Dar ce râde lumea? Ce râde și spune ?„Femeia nu este ce crezi tu, nebune. Fața ei e-o mască ce-ascunde-un infernȘi inima-i este blestemul etern, Buza ei e dulce, însă-i de venin,Ochiu-i te omoară, când e mai senin. Și-apoi ce-i amorul ? Visu-i și părere,Haina strălucită pusă pe durere". Dar dacă e astfel, unde-i a mea zânăCu chipul de înger muiat în lumină ? ­ N-a fost niciodată. De-a fost vrčodată,Atunci în mormântul cel rece o cată. De n-a fost ­ imagină-ți singur în tineUn înger din ceriuri cu aripi senine, Pe care deodată cu sufletul tăuPe lume-l trimise de sus Dumnezeu Și care-nainte de-a-l întâlni tu,În sufletul morții ființa-și pierdu. Și cântă pe-ăst înger de dulce amorȘi plânge-l cu jale și plânge-l cu dor; Din sufletu-ți rece tu fă o grădinăCu râuri de cânturi, cu flori de lumină; Colo-n cimitirul cu cruci risipiteTe primblă adese cu gânduri uimite; Alege-ți o cruce, alege-un mormântȘi zi: Aici doarme amorul meu sânt; Și cântă la capu-i și cântă mereu:Dormi dulce și dusă, tu, sufletul meu !

ÎN TOAMNA DE ARAMĂ - de Alexandra Mihalache

ÎN  TOAMNA  DE  ARAMĂ  de  Alexandra Mihalache În toamna de aramă tăcerile privescCum frunzele se roagă şi plâng nepământesc.A început să plouă cu nostalgii şi dorŞi însuşi efemerul devine spectator. Din toată taina verde rămân singurătăţi,Copacii duc pe umeri aceste greutăţi,Strângând în braţe vântul cu toată toamna-n glasO frunză-n agonie le spune bun-rămas. Din toată taina verde rămân melancolii,Copacii duc pe umeri aceste astenii,Strângând în braţe vântul cu toată toamna luiPădurea cere-o haină, dar nu mai are cui. A început să plouă cu nostalgii şi dorŞi însuşi efemerul devine spectator,Sunt inimi ce se roagă şi ard nepământesc,În toamna de aramă şi plânsul e ceresc.

FOAIE VEȘTEDĂ - de Mihai Eminescu

FOAIE  VEȘTEDĂ (după N. Lenau)      de  Mihai  Eminescu Vântu-o foaie vestejită Mi-au adus mișcând fereasta  -  Este moartea ce-mi trimite Fără plic scrisoarea-aceasta. Voi păstra-o, voi întinde-o Între foile acele, Ce le am din alte timpuri De la mâna dragei mele. Cum copacu-și uită foaia Ce pe vânt mi-a fost trimisă, Astfel ea uitat-au poate Aste foi de dânsa scrise. Vorbele iubirii moarte Vinovate-mi stau în față, Dovedite de minciună Cer să sting a lor viață. Dulcea lor zădărnicie Nu mă-ndur s-o pun pe foc, Deși-mi stau atât de triste Că nu pot muri pe loc. Voi păstra întreg amarul Și norocul ăstor foi, În durerea vechii pierderi Recitindu-mă napoi; Numai vestea blând-a morții, Foaia tristă le-am adaos: Moartea vindec-orice rană, Dând la patime repaos.