Prietenei mele Camelia Ioana: Este anotimpul tău, prințeso !
Logodnă de primăvară
Vai, frumusețea ceasului de-acuma
de ce nu-mi este dat s-o sorb cu tine,
și-alături să simțim sub talpă huma
de iarba vieții grea, cum de suspine
mi-i inima de când nu te-am văzut?
Vreau soarele, pe degetele noastre
unite, un inel să făurească;
albastre zările-n privirile-ți albastre
să le privesc și dragostea
din rădăcini bătrâne ca grădina
(mai mândră decât cea care s-a dus),
să-mi ierți, și eu să-ți iert,
de-asemeni vina
de-a fi iubit mai mult decât am spus.
Logodnă
Logodnicul vine-n amurg,
vesele pletele-i curg.
Puneți-mi rochii albastre, flori.
N-auziți pașii biruitori?
Unde-i inelul scump, dăruit?
Luna nu vrea să-l zărească.
O, ce poveste copilărească:
cum ne-am văzut, ne-am iubit.
Primăvară
Un aer călduț, parfumat
Sub cerul de-un pal ivoriu,
In vale pârâul umflat
aleargă sălbatec și viu.
In zori m-a trezit sărutarea
trimisă pe-o raza de soare;
Lumina-neca depărtarea -
tot răul murise-n uitare.
Veni pe aripă de vânt
O veste frumoasă din cer.
Și-acuma bătrânul pământ
Își lasă cojocul de ger.
E vestea ce-o murmură seara
zefirul. Pădurea o știe;
Sosește de-acum Primăvara,
să bucure lumea pustie.
Prin dealuri sărace, se-aude
un zvon care crește mereu.
Îl spun a pârâului unde
Îl cântă tot sufletul meu.
O floare albastră și crudă
se-nalță sfioasă spre soare
și cată la loc să se-ascundă
de firea zăpezii ce moare.
Tu soare, trimite lumina
în raze bogate spre noi
și fă să răsară-n grădină
frunzișul, pe arborii goi.
