ÎN MUNȚI
de Octavian Goga
Voi, munţilor mândri, moşnegi cununaţi
Cu stelele bolţii albastre,
În leagănul vostru de codri şi stânci
Dorm toate poveştile noastre.
Alături de şoimii cu ochii aprinşi,
Din tainica voastră dumbravă,
Se-nalţă-ndrăzneţe-n lumina din cer
Şi visele noastre de slavă.
În voi îşi deşteaptă plânsorile ei
Frumoasa mea ţară săracă,
Cu braţe lipsite de-al luptei fior
Şi buze ursite să tacă.
La voi vine jalea-i când vifor păgân
Purcede strigarea să-i frângă,
În cântec o schimbă pădurea de brazi
Şi-n lume-o trimite să plângă.
La voi mă îndrumă-n cărările ei
Şi biata mea soartă pribeagă,
Pădurea cea veşnic lipsită de somn
Mi-e sfântă şi-atâta de dragă.
Cântarea măiastră din codrii cărunţi
Dă strunelor mele povaţă,
Şi-o mândră poveste strivită de vremi
Truditul meu suflet învaţă.
Din culmea pleşuvă cu creştetul alb
Privirile-mi zboară departe,
Şi-n mintea supusă tresare aprins
Fiorul măririlor moarte.
Un vaier amarnic se zbate-n amurg
Şi stăruie-n zvonuri de ape,
Al munţilor vaier mă zbuciumă-n piept
Şi-mi tremură plânsu-n pleoape.
O vitregă soartă, cu patima ei,
Pe-ntinsele culmi şi poiene,
În vremuri pitice, iubirii de fraţi
Ziditu-i-a graniţi viclene...
A pus miezuine şi stavil-a pus,
Rupându-vă creştetu-n două,
Când Domnul, stăpân pe pământ şi pe cer,
Pe voi v-a dat, munţilor, nouă !
Vă arde ruşinea din creştet, ades'
Voi aspră porniţi vijelie -
Şi sufletu-mi lacom vă soarbe atunci
Năprasnica voastră mânie!
Din urletul vostru sub cerul aprins,
Din ploaia de trăsnete grele
S-a naşte odată, plutind peste vremi,
Cântarea cântărilor mele !
|
|
