Petre Ispirescu 1830 - 1887
LUNA ȘI CÂINII
de Petre Ispirescu
- În noaptea negurată a unei ierni geroase,
- La noi cum se găsesc,
- La Lună-ncep să latre potăi jegodioase
- Ce-n veci chelălăiesc.
- „De ce, o javră zice, acel ghem mic prin ceață
- Aleargă, de se-nhață
- De noi?” „De ce, alta răspunde,
- Pe hoți călăuzește, și-n umbră el ascunde
- P-acei tîlhari ce supăr ai noștri domni, și pace
- Nicicum nu dă el nouă?” „Noi alt n-avem ce-i face
- Grăi înc-o potaie, decît în zi și-n seară,
- Lătrînd mereu să-l facem de rîs și de ocară.”
- Cu cît mai mult lătrau,
- Cu-atît se-nverșunau.
- Cu-ncetul însă ceața încet se risipește
- Iar Luna și mai falnic pe ceruri strălucește.
- Să fi văzut acuma latrări și chilomane
- Și urlete dușmane;
- Încît megieșia vrun foc că este crede.
- Vecinii dau ocoluri ; nimic însă nu vede.
- Atunci spre-a lor odihnă, cu ce pot sar armați
- Și vor cu dinadinsul s-omoare-ăi cîini turbați.
- Dar la lumina dulce ce Luna răspîndește
- Jevroșii buni de gură
- Cu ochii lor văzură
- Ce li se pregătește.
- La fugă o luară
- De blănile-și scăpară.
- Și totuși mereu latră la Lună-aste potăi,
- Sau cățelandri fie, ori niște mari dulăi.
- Pe Merit Calomnia nu poate să mînjească ;
- Și Răul, El nu cată cu rău să răsplătească.
|
