La bogați lampă de aur, la sărac opaiță:
Când au unii canapele, alții nu au laiță…
Sărăcie, sărăcie ! ești a veacului oglindă,
Lac de plângeri, peste care trist minciunile colindă:
Mulți te văd: te căinează însă toți te amăgesc…
Pe adâncul tău de lacrimi, cei bogați voioși plutesc…
Dar zadarnic plânge lira și rimează în dureri,
Căci meteahna și păcatul nu-s de astăzi, nici de ieri:
Ca un dascăl pe catedră, poți să-nșiri cuvinte multe,
Nimeni n-o să ție samă, nimeni n-o să te asculte:
Interesul și câștigul stăpânind acest pământ
În zadar aș cerca-n versuri mintea mea să o frământ.
Aur cată, aur strânge, pentru pofte aur dă-le,
Nu cenușa de pe nouri, nu spoiala de pe stele;
Altfel ești gunoi de stradă, nu-i la tine nimic bun,
De li-i arăta nivelul, te declară de nebun…
Ba, cu unii vei păți-o și mai rău – bătrâna vulpe
Se va face că te-admiră, ca mai greu să te-nculpe:
Bârfitori de meserie, cu otravă în cuvinte,
Negustori ce cu minciuna târguiesc și pe morminte,
Pizmuindu-te din suflet, or găsi că-n vrun cuvânt,
Te-ai atins de vrun luceafăr sau de barba unui sfânt…
Adevăr, plătit cu lacrimi și cu nouri de amar…
Rază tristă, călătoare peste al minților hotar,
Tu ești far ce luminează al nefericirei port,
Ești făclia ce mâhnește fața palidă de mort…
Să scrii versuri, s-alungi dorul, să cânți jalea ta pe harpă
Pentru ce, când cugetarea azi se vinde ca o marfă ?
Oare da-vor ascultare versului cei ce n-ascult
Decât psalmul desfrânărei, decât al beției cult ?
Parcă văd pe egoistul și pedantul cum zâmbește
Și din când în când privire veninoasă dăruiește;
Dacă n-are ce să zică, în tăcere el se-neacă,
Și atunci limba lui ia formă de cuțit închis în teacă…
Poezie, tu pe mine mă cutremuri, mă uimești,
În noiamul de luceferi arzători, când mă răpești:
Și în noapte mă cuprinde dorul morței ce-i eterne,
Ce-ntre mine și viață noaptea nopților așterne,
Și-atunci văd cu ochii minței lumile ce-n spațiu trier,
Răpede ca nebunia în sminteala unui creier:
Apoi când din nouri iese luna, dragostea bălaie,
Și revarsă peste ape și câmpii a sa văpaie,
Iar la haosul de noapte, drăgălașa cu cât crește,
A pământului icoană tot mai mult o limpezește,
Cum privesc atunci la dânsa, și cu ochii urmăresc
În bulboana cea cu stele, stele ce nu mai trăiesc…
Poezie, poezie, cum te simt nu te pot spune:
Tu ești dulce pentru mine și de-mi dai amărăciune…
Gingașă rouă de lacrimi, între toate mai aleasă,
Ai un farmec ce întrece sărutarea de mireasă,
Dar când ochii privesc lumea, unde nu-i nemica bun,
Ei în negura mâhnirei ca și soarele apun,
Și atunci al morței nour mă cuprinde fără veste,
Și-n pustiul întuneric, și ce este nu mai este…
Unii stând mai jos de lacrimi și-al durerilor săgeți,
Înțelepții ce din fire minte n-au de înțelepți,
Lungi șiraguri de cuvinte poreclite adevăr,
Pun pe firul judecăței, cel subțire ca un păr,
Și dând vina pe un suflet, ce iluzii nu mai are
Ei cu multă iscusință teorii scot din sertare.
Cel ce pe nefericitul vină caută a pune,
Puie vină pe morminte și pe soarele ce-apune…
Unde s-au văzut aleșii, când viață au senină,
Să-și urască a lor zile, dacă alții n-au lumină ?
Dar mai gingașă minune, decât tine, poezie,
Este a copilăriei alintată bucurie;
Și ce poate la viață mai cu dor să ne atragă,
Pe întregul jalei, unde fericirea nu-i întreagă ?
Ce-i mai scump, mai drag la casă, mai odor’ ca un copil,
Când pe brațe, mititelul, furișându-se tiptil,
Te îmbată cu a sale cuvântări neînțelese,
Gângăviri ce de părinte pot fi lesne înțelese…
Și atuncea câte visuri pentru care n-ai cuvinte,
Într-un viitor departe îți plutesc pe dinainte,
Printre râuri de lumină și ogoare de senin,
Unde lacrimile seacă, unde nu răsare chin,
Colo-n depărtarea minții, care trece și de stele,
Pe a gândurilor culme vezi minunile acele,
Ce o minte omenească n-ar fi-n stare-a le găsi,
Dacă dorul și iubirea de părinte nu ar fi.
Dar ce soartă vă așteaptă, dragi mlădițe azi în floare ?
Cum vor fi a voastre zile, nourate ori cu soare ?
Zvon de glasuri depărtate, ce din ce în ce mai tare
Se aud – vin cu grăbire de la soarele răsare:
Veacul este pe sfârșite – la o mie nouă sute
În curând o să ajungem; faptul zilei se ivește,
Și el multe și mari fapte tinerimei pregătește.
Omenire viitoare, ce cu înțeleaptă minte,
Și cu brațe oțelite vei păși tot înainte,
Multe fapte azi urzite, le vei țese-n viitor,
Tu, când lumei vei aprinde candela dreptăților…
Ce frumoasă, ce măreață ! Va fi ziua biruinței,
Ziua, când stăpână fi-va pe pământ domnia minții;
Atunci liniștea și pacea vor aduce-atâtea haruri,
Câte-acum aduce prada: suferințe și amaruri…
Și va fi cu voi lumina, când în negrele morminte
Vor dormi păcate negre și gunoi de moaște sfinte…
Spre folosul omenirei vor veni tot rânduri-rânduri,
Pe aripile științei înmiirile de gânduri,
Și cu muncă mai puțină va fi lan mai roditor,
Când desoperiri mărețe vor sta lumei de-ajutor…
Într-un secul fără patimi, nu va rămânea nici praf
Din durere, din robie, din ruină și din jaf…
Veșnic floarea fericirei, pe pământ va fi în floare,
Când în lumea cugetărei, cugetarea va fi soare.
