Francez din Algeria, rămas de timpuriu orfan de tată și cunoscând o copilărie plină de lipsuri, A. Camus a fost atras de filozofie, pe care a studiat-o la Universitatea din Alger.
Ziarist, participant la lupta de rezistență împotriva ocupației naziste, afirmându-se după cel de-al doilea răsboi mondial ca una dintre conștiințele treze, apărătoare ale valorilor umane, Albert Camus a primit Premiul Nobel în 1957 pentru o operă conținând eseurile filozofice Mitul lui Sisif și Omul revoltat, dramele Neînțelegerea și Caligula, romanele Străinul și Ciuma.
Creația sa se înscrie în cadrul existențialismului prin viziunea asupra absurdului vieții care dobândește valoare prin angajarea liberă a omului, în direcția conferirii unui sens propriei existențe.
CIUMA - 1947
(La peste)
Scris în timpul rezistenței, romanul este o parabolă a luptei solidare a oamenilor împotriva flagelurilor, a opresiunii, a tot ce neagă libertatea și demnitatea umană.
O epidemie de ciumă cuprinde orașul algerian Oran. După primele momente de neîncredere, de nepăsare, de șovăială a autorităților, care încearcă să minimalizeze flagelul, urmează groaza și acceptarea nenorocirii.
Dar în același timp, câțiva oameni (doctorul Rieux, Tarrou, Rambert) foarte diferiți între ei, cu idealuri diverse, dar apropiați prin voința de a se opune răului, se unesc pentru a lupta împotriva epidemiei, înființând echipe sanitare voluntare. Nu fără sacrificii (moartea lui Tarrou) ciuma este învinsă și orașul, până atunci izolat, se deschide spre lume, spre viață.
Fragmentele alese privesc evocarea vieții din orașul izolat, cuprins de ciumă, psihologia oamenilor care încep să se obișnuiască cu nenorocirea și finalul - plin de încredere în viață și în forța oamenilor.
Motto : ” La fel de normal poți să reprezinți
I
Ciudatele evenimente care fac subiectul acestei cronici s-au petrecut în 194..., la Oran. După părerea generală, ele nu-și aveau locul aici, ieșind puțin din obișnuit. La prima vedere, Oranul este, într-adevăr, un oraș obișnuit și nimic mai mult decât o prefectură franceză de pe coasta algeriană.
Orașul ca atare, trebuie să mărturisim, este urât. Cu aerul său pașnic, îți trebuie un timp oarecare ca să sesizezi ce anume îl deosebește de atâtea alte orașe comerciale de pe toate meridianele. Cum să-ți poți închipui, de pildă, un oraș fără porumbei, fără arbori și grădini, unde nu auzi nici bătăi de aripi, nici foșnet de frunze, un loc neutru, ca să spunem tot ? Schombarea anotimpurilor nu se citește decât pe cer: Primăvara se anunță numai prin calitatea aerului, sau prin coșurile de flori pe care mici vânzători e aduc de prin împrejurimi; e o primăvară care se vinde prin piețe. În timpul verii soarele incendiază casele prea uscate și acoperă zidurile cu o cenușă întunecată; nu mai poți trăi atunci decât în umbra obloanelor închise. Toamna este, dimpotrivă, un potop de noroi. Zilele frumoase vin numai iarna.
O cale la îndemâna oricui de a face cunoștință cu un oraș este să încerci să afli cum se muncește în el, cum se iubește și cum se moare. În orășelul nostru, să fie un efect al climatului, toate acestea se fac laolaltă, cu același aer frenetic și absent. Adică oamenii aici se plictisesc și tot aici se străduiesc să-și formeze obișnuințe. Concetățenii noștri muncesc mult, dar totdeauna doar ca să se îmbogățească. Sunt interesați mai ales de comerț și, în primul rând, chiar după ce spun ei, să facă afaceri. Firește, au și slăbiciunea bucuriilor simple, iubesc femeile, cimenatograful și băile în mare. Dar, foarte înțelept, ei păstrează aceste plăceri pentru sâmbăta seara și duminica, încercând, în celelalte zile ale săptămânii, să câștige mulți bani. Seara, când își părăsesc irourile, se adună în cafenele, la ore fixe, se plimbî pe același bulevard sau stau în balcoanele lor. Dorințele celor mai tineri sunt violente și scurte, în timp ce viciile celor mai în vârstă nu depășesc asociațiile de popicari, banchetele prietenești și cluburile în care se mizează sume mari la jocul de cărți.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Ceea ce e mai original în orașul nostru este dificultatea de care te poți lovi atunci când e să mori. Dificultate, de altfel, nu este cuvântul potrivit și mai corect ar fi să vorbim de inconfort. Nu e niciodată agreabil să fii bolnav, dar sunt orașe și locuri care te susțin în boală, unde poți, într-un fel, să te lași în voia ei. Un bolnav are nevoie de bșândețe, îi place să știe că se poate bizui pe ceva, cum e și firesc. Dar la Oran, excesele climei, importanța afacerilor care se tratează, insignifianța decorului, rapiditatea crepusculului și calitatea plăcerilor, totul cere sănătate zdravănă. Un bolnav se simte foarte singur aici. Gândiți-vă atunci la cel care trage să moară, prins în cursă, îndărătul sutelor de pereți trosnind de căldură, în timp ce în același minut chiar, o întreagă populație, la telefon sau în cafenele, vorbește de polițe, de conosamente și de scont. Veți înțelege atunci ce poate fi inconfortabil în această moarte, chiar modernă, când apare deci într-un loc sterp.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
II
Acesta era, în orice caz, genul de evidență sau temeri care întrețineau în cetățenii noștri sentimentul exilului și al despărțirii. În această privință, naratorul știe foarte bine cât de regretabil este faptul că nu poate reda aci nimic care să fie într-adevăr specaculor, ca de pildă vreun erou model sau vreo acține strălucită, asemănătoare celor pe care le găsești în povestirile vechi, dar nimic nu e mai puțin spectaculos decât un flagel. Prin însăși durata lor, marile nenorociri sunt monotone. În amintirea celor care le-au trăit, îngrozitoarele zile de ciumă nu apar ca niște mari flăcări somptuoase și pline de cruzime, ci mai curând asemeni unui interminabil tropăit care strivește totul în calea lui.
Nu, ciuma nu avea nici o legătură cu marile imagini exaltate care îl urmăriseră pe doctorul Rieux la începutul epidemiei. Ea era mai întâi o administrație pridentă și impecabilă, fucționând bine. Și de aceea, în paranteză fie spus, pentru a nu trăda nimic și mai ales pentru a nu se trăda pe sine, naratorul a tins spre obiectivitate. El n-a vrut să modifice aproape nimic prin mijloacele artei, afară doar de ceea ce e neapărat necesar unei relatări cât de cât coerente. Și însăși obiectivitatea este aceea care îi poruncește acum să spună că, dacă marea suferință a acelei perioade, cea mai generală și cea mai adâncă, era despărțirea, dacă într-adevăr este absolut necesar s-o descrie din nou în acest stadiu al ciumei, nu este mai puțin adevărat că însăși această suferință își pierdea atunci din patetismul ei.
Concetățenii noștri, acei dintre ei cel puțin care suferiseră mai mult din pricina acestei despărțiri, se obișnuiau ei oare cu situația ? N-ar fi cu totul exact dacă am afirma acest lucru. Mai potrivit ar fi să spunem că sufereau atât fizic cât și moral de o senzație de dematerializare. La începutul ciumei, își aminteau foarte bine ființa pe care o pierduseră și o regretau. Dar dacă își aminteau limpede chipul iubit, râsul acestuia, cutare zi despre care își dădeau seama prea târziu că fusese o zi fericită, cu greu își închipuiau ce putea să facă celălalt la o asemenea depărtare în clipa chiar în care îl evocau. Pe scurt, aveau în acel moment memorie, dar insuficientă imaginație. În cel de-al doilea stadiu al ciumei pierdură și memoria. Nu că ar fi uitat cum arăta acel chip dar, ceea ce e același lucru, acest chip își pierduse consistența, nu-l mai zăreau în ei înșiși. Și în timp ce, în primele săptămâni, aveau tendința să se plângă că în dragostea lor nu mai întâlneau decât umbre, își dădură mai târziu seama că aceste umbre puteau deveni și mai inconsistente, pierzând până și cele mai neînsemnate culori pe care amintirea lor le păstra. La capătul acestui lung timp de despărțire, ei nu-și mai reprezentau această intimitate care fusese a lor nici cum putuse trăi lângă ei o ființă pe care în orice clipă o puteau atinge cu mâna.
Din acest punct de vedere, ei intraseră în însăși ordinea ciumei, cu atât mai eficace cu cât era mai mediocră. Nimeni, la noi, nu mai avea sentimente mari. Dar toată lumea trecea prin sentimente monotone. ”E timpul ca asta să sfârșească”, spuneau concetățenii noștri, pentru că într-o perioadă de epidemie este normal să dorești sfârșitul suferințelor colective și pentru că, într-adevăr, doreau ca asta să ia sfârșit. Dar toate acestea erau spuse fără pasiunea sau sentimentul acru de la început, ci numai cu cele câteva argumente care ne rămâneau clare în minte și care erau bicisnice. După marele avânt sălbatic al primelor săptămâni urmase o descurajare pe care ar fi fost greșit s-o iei drept resemnare, dar care nu era mai puțin un fel de consimțământ provizoriu.
Concetățenii noștri o luaseră mai încet, se adaptaseră, cum s-ar zice, pentru că nu aveau altceva de făcut. Le mai rămânea, firește, atitudinea de nefericire și suferință, dar nu-i mai resimțeau ascuțișul. De altfel, doctorul Rieux, de pildă, considera că tocmai în asta consta nenorocirea și că obișnuința disperării este mai rea decât disperarea însăși.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
V
Rieux urca deja scara. Cerul înalt și rece scânteia pe deasupra caselor, iar în apropierea dealurilor, stelele păreau tari ca pietrele. Această noapte nu era atât de diferită de aceea în care el și Tarrou se urcaseră pe terasă ca să uite de ciumă. Numai marea, la picioarele falezelor, era mai zgomotoasă. Aerul era nemișcat și ușor, fără suflul sărat și greu pe care îl aducea atunci vântul călduț de toamnă. Rumoarea orașului răzbătea totuși mereu până la picioarele teraselor, cu un zgomot ca de valuri. Dar această noapte era a eliberării și nu a revoltei. În depărtare, ceva negru și înroșit indica așezarea bulevardelor și a piețelor iluminate. În noaptea acum liberă, dorința nu mai avea piedici și tocmai vuietul ei era acela care ajungea până la Rieux.
Dinspre portul întunecat, urcară primele jocuri de artificii ale serbărilor oficiale. Orașul le salută printr-o lungă și înăbușită exclamație. Cottard, Tarrous și toți cei pe care Rieux îi iubise și îi pierduse, soția lui în primul rând, morți sau vinovați, erau uitați. Bătrânul avea dreptate, oamenii erau mereu aceiași. Dar asta era puterea și nevinovăția lor și tocmai în acest punct, pe deasupra oricărei dureri, simțea Rieux că se unea cu ei. În mijlocul strigătelor care își întețeau puterea și durata, care se răsfângeau lung până în josul terasei, pe măsură ce jerbele multicolore se ridicau și mai numeroase pe cer, doctorul Rieux hotărî atunci să redacteze această povestire care se sfârșește aici, ca să nu facă parte dintre cei care tac, pentru a depune mărturie de partea acestor ciumați, ca să lase cel puțin o amintire a nedreptății și a violenței care li s-a făcut, și ca să afirme doar ceea ce se învață în timpul unui flagel, că există în oameni mai multe lucruri de admirat decât de disprețuit.
Dar el știa în același timp că această cronică nu putea să fie aceea a victoriei definitive. Ea nu putea să fie decât mărturia a ceea ce trebuise el să împlinească și a ceea ce, fără îndoială, trebuiau să mai împlinească încă, împotriva terorii și a armei ei neobosite, în ciuda suferințelor personale, toți oamenii, care, neputând fi sfinți și refuzând să admită flagelurile, se străduiesc totuși să fie medici.
Ascultând, într-adevăr, strigătele de bucurie nestăpânită care urcau din oraș, Rieux își amintea că această veselie este mereu amenințată. Căci el știa un lucru pe care această mulțime în petrecere îl ignora și care poate fi citit în cărți, că bacilul ciumei nu moare și nici nu dispare vreodată, că el poate să stea timp de zeci de ani adormit în mobile și rufărie, că el așteaptă cu răbdare în odăi, în pivnițe, în lăzi, în batiste și în hârțoage și că poate să vină o zi când, spre nenorocirea ți învățătura oamenilor, ciuma își va trezi șobolanii și-i va trimite să moară într-o cetate fericită.
