Unul din cei mai importanți scriitori de limbă spaniolă din America Latină, Gabriel Garcia Marquez, s-a născut în Columbia, la Aracataca, la 6 martie 1928. Și-a făcut studiile la Bogota.
Devenind ziarist, a fost corespondent de presă la Roma și Paris.
A debutat în 1955 cu volumul Pleava. Au urmat: Colonelului n-are cine să-i scrie, Funeraliile mamei-mari, iar, în 1967, romanul Un veac de singurătate, care a cunoscut un succes răsunător.
Romanul ulterior, Toamna Patriarhului, este o alegorie a puterii absolute, a regimului totalitarist, a conducătorului dictator.
În 1982 a fost distins cu Premiul Nobel pentru literatură.
Alte lucrări: Dragostea în vremea holerei, Ochii unui câine albastru, O țară pentru copii, Un bătrân cu aripi enorme, Clandestin în Chile, Trăind ca să spun povestea, Cronica unei morți prezise etc.
Superbul poem Marioneta - (o voi transcrie într-o altă postare) pe care toți i l-au atribuit, spune, Garcia, peste ani că acest poem a fost scris de un ventriloc mexican....evident, genul acela inconfundabil al lui Marquez de a arunca puțin mister....și existența lui este plină de întrâmplări stranii.
În anul 2000, un ziar columbian anunța moartea sa, știrea a fost preluată de multe agenții de presă internaționale și abia după câteva zile, Garcia Marquez a negat evident arătând că este în viață. Este foarte adevărat că s-a confruntat cu un cancer limfatic pe care l-a învins (a intrat în remisie) și în urma acestui fapt teribil de viață, a scris Trăind ca să spun povestea.
Notă: Această postare datează din 2012 - La 17 aprilie 2014 în Ciudad de México ( Mexic) scriitorul a părăsit această lume.
UN VEAC DE SINGURĂTATE
(Cien anos de soledad)
1967
Capodopera lui Garcia Marquez este un roman care îmbină realul și fantasticul, profunda meditație filozofică și narațiunea captivantă, într-o creție unică, vie, tulburătoare, somptuoasă și plină de culoare.
Pe un prim plan de semnificații, romanul este povestea familiei Buendia și a satului ei, Macondo, localitate imaginară, dar căreia arta autorului i-a imprimat toate atributele realității. Întemeierea sa se datorește lui Jose Arcadio Buendia, soției sale, Ursula, și câtorva familii prietene, care trecuseră munții în căutarea unei ieșiri la mare.
Acțiunea cărții urmărește viața lui Jose Arcadio, întreprinderile sale îndrăznețe, temperate de prudența Ursulei, viața fiilor - dintre care se remarcă Aureliano, colonel și erou legendar al războiului civil -, nepoților și strănepoților lor, pe parcursul a șase generații.
O dată cu succesiunea generațiilor, este prezentată și viața satului, în care civilizația înlocuiește treptat simplitatea naturală, culminând cu înflorirea artificială adusă de instalarea companiei bananiere ce va fi urmată de declinul localității, recucerită de natura luxuriantă.
Autorul însuși mărturisește că a pornit de la imaginea satului său natal Aracataca și că, de când avea 18 ani și-a dorit să scrie o poveste în care să vorbească despre casa bunicilor lui în care a copilărit.
Fragmentul ales este de la începutul romanului.
Mulți ani după aceea, în fața plutonului de execuție, colonelul Aureliano Buendia avea să-și amintească de după-amiaza îndepărtată, când tatăl său l-a dus să facă cunoștință cu gheața. Macondo era pe atunci un cătun cu vreo douăzeci de case din lut și trestie, clădit la marginea unui râu, ale cărui ape diafane alunecau prin albia cu pietre lucioase albe, enorme, ca niște ouă preistorice. Lumea era atât de recentă, încât multe lucruri nici nu aveau încă un nume, iar pentru a le deosebi trebuia să le arăți cu degetul.
În toți anii, în luna martie, o mică șatră de țigani zdențăroși, își întindea cortul în apropierea satului și în larma fluierelor și a tamburinelor făcea cunoscute noile invenții. Începură prin a aduce magnetul. Un țigan voinic, cu barbă stufoasă și cu mâini de vrăbioi, care răspundea la numele de Melchiade, făcuse în public o demonstrație grandioasă despre ceea ce numea a opta minune a înțelepților alchimiști din Macedonia. Trecea din casă în casă, trăgând după sine doi drugi de metal și toată lumea fu cuprinsă de groază văzând cum căldările, sobele, cleștele și spirtierele cădeau singure de la locurile unde se aflau, cum crapă lemnăriile din cauza cuielor și șuruburilor care încercau cu disperare să se smulgă din ele, ba chiar obiectele pierdute de multă vreme apăreau acolo unde fuseseră căutate mai mult și se târau într-o debandadă turbulentă după drugii de fier magici ai lui Melchiade.
”Lucrurile au și ele viață, proclamă țiganul cu un accent gutural; totul este să le trezești sufletul”.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
(....) mulți ani mai târziu, cu o clipă înainte ca ofițerul trupelor regulate să fi dat ordin plutonului de execuție să tragă, colonelul Aureliano Buendia avu timp să retrăiască acea blândă după-amiază de martie în care tatăl își întrerupsese lecția de fizică și rămase dintr-o dată înmărmurit, cu brațul în văzduh, cu privirea fixă, aplecându-și urechea spre depărtări, spre fluierele, spre tamburinele și zurgălăii țiganilor care veniseră din nou în sat pentru a prezenta ultima și cea mai uluitoare descoperire a învățaților din Memfis.
Erau alți țigani. Bărbați și femei tinere care nu vorbeau decât limba lor, specimene splendide cu pielea unsă cu ulei, cu mâini de gânditor, ale căror dansuri și cântări răspândiră prin ulițele satului o veselie nebunească, cu papagalii lor bălțați care recitau romanțe italiene, cu găina care oua o sută de ouă de aur în ritmul tamburinei, cu maimuța dresată care ghicea gândurile, cu mașina universală care servea atât la cusutul nasturilor cât și la potolirea fierbințelii, cu aparatul pentru uitarea amintirilor rele, cu emplastrul pentru a-ți omorî timpul și cu alte mii de născociri, atât de ingenioase și de neobișnuite încât Jose Arcadio Buendia ar fi vrut să inventeze o mașină de memorat, ca să nu uite nici una din ele. Acestea schimbară satul într-o clipită. Locuitorii din Macondo se simțiră dintr-o dată pierduți pe ulițele lor, asurziți de această petrecere forfotitoare și zgomotoasă.
Ținând câte un copil de fiecare mână, ca să nu-i piardă în înghesuială, izbindu-se de saltimbanci, cu dinții îmbrăcați în aur, și de jongleri cu șase brațe, sufocat din pricina mirosurilor amestecate de gunoi și santal pe care le răspândea mulțimea, Jose Arcadio Buendia umbla ca un nebun, căutându-l peste tot pe Melchiade, pentru a-l ruga să-i dezvăluie secretele acestui coșmar miraculos.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Mai târziu, alți țigani îi confirmară că Melchiade pierise într-adevăr de friguri, în dunele de la Singapur, și că trupul lui fusese aruncat în marea lavei în locul unde era mai adâncă. Cât despre copii, lor nu le păsa de această veste. Își băgaseră în cap că tatăl lor îi va duce să vadă invenția minunată a învățaților din Memfis, anunțată la intrarea unui cort care, după aceleași spuse, ar fi aparținut regelui Solomon. Stăruiră atât de mult încât Jose Arcadio Buendia plăti cei treizeci de reali și-i conduse până în mijlocul cortului unde stătea un uriaș cu pieptul păros și cu craniul ras, cu un inel de aramă trecut prin nas și cu lanț greu la glezne, pus să păzească un sipet pirateresc. În clipa în care uriașul ridică capacul, din sipet răbufni un suflu înghețat. În interior nu se vedea decât un enorm bloc transparent, închizând o mulțime nesfârșită de ace peste care țâșneau în steluțe multicolore pâlpâirile amurgului. Deconcertat, fără să uite totuși că băieții așteptau din partea lui o explicație pe loc, Jose Arcadio Buendia îndrăzni să emită una :
- Acesta este cel mai mare diamant din lume.
- Nu, corectă țiganul. Este gheață.
Fără să înțeleagă, Jose Arcadio Buendia își întinse mâna spre bloc, însă țiganul îi opri gestul.
- Încă cinci reali pentru a-l atinge, îi spuse el.
Jose Arcadio Buendia plăti și apoi putu să pună mâna pe gheață, ținând-o acolo câteva minute, cu inima săltând de bucurie și totodată de teamă la contactul cu misterul. Neștiind ce să spună, mai plăti încă zece reali pentru a permite copiilor să cunoască această experiență miraculoasă . Micul Jose Arcadio refuză să o atingă. Aureliano, dimpotrivă, făcu un pas înainte, puse mâna pe ea, dar și-o retrase îndată:
- Frige, strigă el înspăimântat.
Însă tatăl său nu-i dădu nici o atenție. Extaziat în fața acestei minuni autentice, își permise să uite pentu o clipă insuccesul întreprinderilor sale delirante și de cadavrul lui Melchiade dat pradă calmarilor. Mai plăti încă cinci reali și, punând mâna pe blocul de gheață, așa cum jură un martor pe Evanghelie, strigă:
- Iată marea invenție a epocii noastre !
