Durante degli Alighieri / Dante Alighieri - 1265 - 1321
ORICĂRUI NOBIL SUFLET
Oricărui nobil suflet iubitor
căruia-i vin cu spusa-mi înainte,
să-mi zică de aceasta, ce-are-n minte,
salut întru stăpânul său, Amor.
Deja trecuse ceasul trei din taina
vremii ce-i dată stelei lucitoare,
când fără veste Zeul îmi apare,
de el de-mi amintesc m-apucă spaima.
Voios părea Amor ținând în mână
inima-mi, iar în brate purta-n pânză
de-altar, dormind, doamna-mi înfășurată.
Și o trezi, din inima-mi ce-ngână
văpăi, cu frică o hrăni, ascunsă;
văzui că pleacă-n lacrimi deodată.
BALADĂ, MERGI SĂ-L REGĂSEȘTI
Baladă, mergi să-l regăsești pe Zeu,
cu el te du doamnei înainte
și îngenuncherea mea și cântul meu,
stăpânul meu să i le spună-n minte.
Să mergi, baladă, așa închinată,
încât chiar fără soț, prin lumea toată,
să îndrăznești să te petreci,
dar dacă vrei ca sigură să fii,
găsește-l pe Amor în veci,
nu-i bine fără el să umbli către ea;
acea femeie care printre vii
i-e dat să te audă-așa,
e față de mine mâniată.
Cu tine el dacă nu se arată,
cu usurință te va rușina.
Prin dulce sunet când tu ești cu el,
începe cu-aceste cuvinte,
după ce vei culege mila ei:
"Doamnă, solie sunt în așa fel
celui ce mă trimite, și când vrei
binevoiește să-l asculți prin glasul
meu. Amor
la frumusețea ta îi duce pasul,
și-i schimbă chipul după cum îi place:
deci dacă la alta să se uite îl făcu,
să-l înțelegi, dar inima-i încoace.
Doamnă, în duhul său ești numai tu
și te slujește în fiecare gând:
devreme fu al tău, nu rătăci nicicând."
Și dacă nu te crede, pe Amor
să-l ia la întrebãri, el ce mă știe:
iar la sfârșit, fă-i rugăciune vie,
să-mi poruncească printr-un crainic să mor;
și va vedea vasal ce se supune.
Spune-i celui ce-i cheie de milă întru toate,
mai înainte de-a sfârși îngenuncherea,
și el va ști să-mi facă iar dreptate:
"Pentru favoarea suavei mele rime,
rămâi aici cu ea; chibzuind spune
despre robul tău precum îți vine;
și dacă-l iartă pentru rugăciune,
un chip frumos fă să-i vestească pace."
Nobila mea baladă, când îți place,
mergi către ținta glorificată-n tine.
ÎN MULTE GÂNDURI MERG VORBIND DE ZEU
în multe gânduri merg vorbind de Zeu:
neîncetat schimbarea lor mă cere,
unul mă vrea întru a lui putere;
celălalt smintire-mi spune că-i mereu;
altul sperând, o mângâiere-mi poartă,
altul plângând îmi dă suspine multe;
de milă doar se înțeleg să-asculte,
cutremurarea-n inimă li-i poartă.
Nu știu din care, adevăr să iau,
aș vrea să spun, dar nu știu ce, pe șleau:
astfel sunt amoroasă rătăcire.
Să mă-nțeleg dacă aș vrea cu toate,
ar fi să chem pe doamna Pietate,
dușmancă-mi, scut să mi se facă-n fire.
ATÂT DE DULCE ȘI DE CASTĂ-APĂRARE
Atât de dulce şi de castă-apărare
Stăpâna mea, când lumii se arată,
Că limba amuţeşte-nfiorată
Şi ochiul nu-ndrăzneşte s-o măsoare.
Veşmânt de blândă umilinţă are,
Deşi, în mers, se simte lăudată;
Pământului, minune-nvenerată,
Din ceruri pare, lină să pogoare.
Privirile desfată şi alină,
Încât din ochi, dulceaţa-n suflet trece,
Şi n-o-nţelege cel ce n-o încearcă;
Un duh uşure de pe buze parcă
I se desprinde-n zbor şi se petrece
Spre inimă, spunându-i blând: Suspină.
CU CELELALTE DOAMNE TU GLUMIND
Cu celelalte doamne tu glumind,
cum de se-ntâmplă nu gândești, stăpână,
că fața mea o alta-n ea îngână
când frumusețea ta o văd venind.
Dacă ai ști, n-ar putea Pietate
să țină împotrivă-mi încercare,
Amor când lângă tine îmi apare,
mai îndrăzneț, mai sigur e în toate,
și îmi rănește gândurile-n frică,
acela-i mort, acela-i dat afară,
doar el spre tine ochii își ridică;
de-aceea un alt chip fac să-mi apară,
dar nu fără să-aud atunci preabine
vaietul izgonirilor din mine.
ȘI CĂLĂRIND ALALTĂIERI PE DRUMURI
Și călărind alaltăieri pe drumuri,
îngândurat de mers ce nu-mi plăcea
l-am întâlnit pe Zeu în calea mea
purtând veșmânt de pelerin de-a pururi.
Iar chipul său mi-a apărut, ce tras,
și parcă izgonit din seniorie;
pe gânduri, suspinând, tainiță mie,
venea cu capu-n jos, cu singur pas.
Când mă văzu, chemându-mă-napoi,
îmi spuse: "Vin din locul de departe
unde inima ta era prin mine:
o duc slujire unei grații noi".
Atunci am smuls din el atâta parte
încât nu știu cum dispărut fu bine.
JOSNICĂ MOARTE, MILEI CÂT DUȘMANĂ
Josnică moarte, milei cât dușmană,
durerii, antică mamă,
judecată a toate peste seamă,
inimii dând amărăciunea hrană,
din care plec numai și numai rană,
să te proscrie, limba țipă-n vamă.
Și dacă azi vreau să-mi cerșești iertare
s-ar cădea să spun,
greșeala ta nedreaptă e, oricare,
nu pentru că ascunsă e oricum,
ci pentru ca mânia să-nfioare
pe cel hrănind iubirea de acum.
Ai izgonit curtoazia din lume
si ce era prin doamna mea onoare
în tinerețe râzătoare
ai nimicit amoroasa minune.
Doar ceea ce e dar de preț în ea,
descoperit să vi se dea.
Cine nu-i vrednic pentru mântuire
să nu spere nicicând să-i fie însoțire.
traduceri de George Pruteanu, Laszlo Alexandru, Ovidiu Coriolan Pecican
