Percy Bysshe Shelley ( 1792 - 1822) a fost unul dintre cei mai importanți poeți ai romantismului englez, criticii considerându-l unul dintre cei mai de seamă lirici ai literaturii de limbă engleză. Faima i-au adus-o poemele clasice Oyzmandias, Odă vântului de apus (Ode to the West Wind), Odă unei ciocârlii (To a Skylark) și Mascarada anarhiei (The Masque of Anarchy), care sunt printre cele mai populare și cele mai lăudate poeme de limbă engleză. Cu toate acestea, lucrările sale majore sunt poemele vizionare Prometeu descătușat (Prometheus Unbound), Alastor, Adonis (Adonais), Revolta islamului (The revolt of Islam), precum și piesa neterminată Triumful vieții (The Triumph of Life). Familia Cenci (The Cenci) și Prometeu descătușat sunt piese dramatice scrise în cinci, respectiv patru acte. De asemenea, a scris romanele în stil gotic Zastrozzi și St. Irvyne sau Cavalerul de Rozacruce (St. Irvyne, or the Rosicrucian), precum și proză scurtă Asasinii (The Assassins) și Colosseumul (The Coliseum).
Shelley a fost de asemenea celebru pentru prieteniile sale cu John Keats și Lordul Byron. Cea de-a doua soție a lui Shelley a fost romanciera Mary Shelley, autoarea lui Frankenstein.
Shelley nu a trăit suficient să se bucure de succesul operei sale. Unele lucrări ale sale au fost publicate, dar nu puține, au fost mai apoi interzise după tipărire. Se spune că în timpul vieții nu a încasat mai mult de 50 de lire sterline din scrierile sale. Doar 50 de cititori, aproximativ, i-au citit lucrările până la moarte. În 1813, la vârsta de 21 de ani, a tipărit primul său poem Crăiasa Mab (Queen Mab), un poem radical și revoluționar, în 250 de exemplare. Crăiasa Mab a fost scrisă folosind excesiv un limbaj tehnico-științific și imortalizând recomandări morale pentru societatea oropsită din lumea industrializată.
SFÂRȘITUL POETULUI
La 19 iunie, o veste plăcută: familia Hunt a sosit în sfârșit în Italia - unde poetul se afla în exil. Dornic să-și întâmpine prietenul, Shelley se îmbarcă împreună cu Williams pe Ariel, în ziua de 1 iulie. A doua zi îl îmbrățișează pe Leigh Hunt la Livorno și pornește de îndată cu el și cu familia lui spre Pisa, ca să-i instaleze în palatul Lanfranchi, de mult pregătit ca să-i găzduiască. În seara zilei de 7 iulie, Shelley se întoarce la Livorno, și a doua zi, pe la amiază, se îmbarcă împreună cu Williams pe Ariel, în ciuda zăpușelii prevestitoare de furtună.
La 18 iulie a fost găsit, pe plaja de lângă Via Reggio, cadavrul poetului naufragiat; a lui Williams fusese aruncat de mare ceva mai departe, cu o zi înainte, iar cadavrul tânărului marinar Charles Vivian - care-l ajuta pe Williams să manevreze ambarcațiunea - avea să fie găsit abia peste trei săptămâni. Din buzunarele hainelor lui Shelley au fost scoase două cărți: un volum de poezii ale lui Keats și un volum al lui Sofocle.
La 16 august - pe plaja de la Via Reggio - cadavrul lui Shelley a fost ars în prezența lui Byron, a lui Leigh Hunt și a lui Trelawny. Ceremonia incinerării s-a desfășurat în tăcere, cu simplitatea și măreția ritualurilor funerare din vechea Eladă. Peste câteva ore, apropiindu-se de vatra încinsă, Trelawny a constatat cu uimire că inima poetului era încă întreagă: scoțând-o din flăcări, el i-a încredințat-o lui Hunt, care avea să i-o predea soției lui Shelley.
Cenușa rezultată din incinerare a fost trimisă într-o urnă la Roma și îngropată (la 7 decembrie) în cimitirul protestant, sub o lespede simplă, pe care a fost gravată următoarea inscripție a lui Hunt: PERCY BYSSHE SHELLEY, COR CORDIUM, NATUS IV AUG. MDCCCXCII, OBIIT VII JUL. MDCCCXXII (Percy Bysshe Shelley, Inima inimilor, născut la 4 aug. 1792, mort la 8 iul. 1822). Iar dedesuptul acestei inscriții lapidare, Trelawny a ținut să adauge trei stihuri din Furtuna lui William Shakespeare pe care Shelley le recita adesea:
Nothing of him that doth fade,
But doth suffer a sea-change
Into something rich and strange.
(Nu s-a stins nimic din el,
Ci doar marea l-a schimbat
În ceva bogat, ciudat.)
Funeraliile lui Shelley de Louis Edouard Fournier (1889);
pictați în centru, de la stânga, Trelawny, Hunt și Byron
ODĂ VÂNTULUI DE APUS
I
Vânt din Apus, sălbatic, răsuflare
A toamnei veștede, tu, care faci
Să se stârnească veștedele frunzare
Ca stafiile-n fața unui vraci -
Întunecate, galbene, lovite
De-o boală grea. O, tu, care desfaci
Și dai aripi semințelor sfrijite
Ce zac în gropi ca hoiturile-n glie;
Tu știi că zările vor fi trezite
De primăvară - soră-ți azurie
Care va podidi întreg pământul -
Cu trâmbița-i de foc, fărcând să-nvie
Miresme și culori. Căci tu ești vântul
Distrugerii și vieții. Crunt ți-e cântul !
II
Tu care poți sub bolțile adânci
Hoinarii nori ca niște frunze moarte,
Ce se târăsc în slăvi sau peste stânci
Heruvi de ploaie și de ceruri sparte,
Pe-albastra coamă-a valului tău clar,
Din marginile zării, de departe
Șuvițele furtunilor răsar
Cu părul smuls din capul unei crunte
Și aprige Menade. Vânt gropar
Al anului murind, pe-a cărui frunte
Se-nalță-o noapte grea ca un mormânt,
Boltită de puterea ta de munte,
Din al cărui văzduh de neînfrânt
Țâșni-vor flăcări, grindini, aprig vânt !
III
Tu, ce-ai trezit din visul ei de vară
Mediterana-n somn ademenită
De murmurul din apa ei prea clară
Și care, lângă-o insulă vrăjită
Vedea în vis vechi turnuri și palate
Vibrând în apa strașnic limpezită
Și doldora de alge minunate -
Tu care faci Atlanticul să geamă
Frângându-se în hăuri zbuciumate
Iar negrele păduri i se destramă
În fundurile apei, tremurând
Cuprinse de o nesfârșită teamă
Când simt al tău năpraznic glas vibrând, -
Auzi, auzi oceanele gemând !
IV
De-aș fi o frunză moartă, sau de-aș fi
Un nouraș plăpând, să zbor cu tine;
Un val de-aș fi, ca să mă-ndupleci și
Împărtășind puterea ta cu mine,
Să-mi dai din libertatea ta o parte;
De-aș fi măcar copil, să-ți mai pot ține
Tovărășie-n zboruri avântate,
Ca-n vremea când mi se părea firesc
Să te întrec spre ceruri depărtate;
N-aș mai veni la tine să cerșesc
Cum fac acum. Ridică-mă ușor
Ca pe un val sau frunză. Mă sfârșesc.
Povara timpului a frânt din zbor
Un frate-al tău: semeț, cutezător !
V
Fă-mă, ca și pădurea, lira ta !
Ni-s frunzele la fel de căzătoare.
Puternicul tău dangăt va lua
Din amândoi tomnatice și clare,
Adânci și grave tonuri. Duh cumplit,
Fii duhul meu ! Năvalnică suflare !
Alungă-mi gândurile ce-au murit,
Ca frunze veștede prin univers,
Ca să grăbească noul Răsărit !
Și-mprăștie-mi, prin vraja ăstui vers,
Cuvintele - scântei, ca să se-aștearnă
Profetic lângă- al oamenilor mers,
Cu zvon de goană. Când e iarnă-afară
Mai poate fi departe primăvara ?
Traducerea Petre Solomon
UNEI CIOCÂRLII
Duh de bucurie !
Pasăre nu ești
Inima-ți zglobie
Cântece cerești
Răspândește, simple și firești.
Ca un nor aprins
De-nălțimi flămând,
Parcă te-ai desprins
De pe-acest pământ
Și îți cântă inima urcând.
În amurg, când nori
Strălucesc în soare
Tu alergi și zbori,
Fără întrupare,
Duh al bucuriei ce-a-nceput să zboare.
Purpuria seară
Din zbor o topești.
Ca prin ziua clară
Un luceafăr ești
Și-ți aud, deși nu te zărești
Cântecul subțire
Ca a lunii rază,
Fără strălucire
Când se luminează
Zorii, însă limpede și trează.
Cerul și pământul
De-al tău glas răsună
Cum, de-alungă vântul
Norii de pe lună,
Raze nesfârșite în văzduh se-adună.
Ce ești, nu se știe.
N-ai asemănare.
Stropi de melodie
Răspândești în soare,
Cum nici curcubeul minunat nu are.
Ca un bard ce cântă
Imnuri neștiute
Și în vrăji încântă
Lumea, s-o strămute
În ciudate temeri și nădejdi nevrute
Sau cum o crăiasă
Dorul și-l alină
Când în turn retrasă,
Cântă și suspină
Ușurându-mi inima prea plină;
Ca un licurici
Căruia-i ferește
Roua, ochii mici
Și care lucește
Printre flori și iarbă care-acuma crește;
Sau ca o răsură
Ale cărei flori
Vântil i le fură
Amețind ușor
Sub povara dulce a miresmei lor.
Zvon de caldă ploaie
Peste-un câmp în floare.
Cu ierburi bălaie, -
Cântecul tău n-are
Cu nimic în lume vreo asemănare.
Pasăre sau duh
Haide, de ne spune
Gându-ți de văzduh,
Limpedea minune
Care se desprinde din a tale strune
Cor de îngeri sau
Cânt de biruință
Lângă tine stau
Parcă-n neființă.
Le lipsește calda, magica știință.
Care ți-e izvorul
Strunei fericite ?
Nu cumva e dorul ?
Ce câmpii vrăjite ?
Ce crâmpei al zării tale nesfârșite ?
Jalea nu se-atinge
De a ta cântare
Flacăra ei stinge
Orice supărare.
Tu cunoști iubirea fără întristare.
Trează sau în somn,
Tu cunoști mai bine
Decât orice om
Tainele divine
Ce răsună-n glasu-ți limpezi, cristaline.
Noi tânjim mereu
După ce nu-i încă.
Râsul ne e greu
De-o durere-adâncă
Cel mai dulce cântec, jalea ni-l mănâncă.
Dar chiar de n-am ști
Ura și trufia,
Și-am putea simți
Numai bucuria,
Nu ne-am bucura ca și ciocârlia.
Dacă ți-ar cunoaște
Arta minunată,
Un poet s-ar naște
Poate înc-odată.
Nu-i pe lume carte atât de bogată !
De m-ai învăța
Doar pe jumătate
Bucuria ta,
Cântecele-mi toate,
Ca și-al tău - de lume ar fi ascultate.
Traducerea Petre Solomon
IMN FRUMUSEȚII INTELECTUALE
I
Cumplita umbră a unei nevăzute
Puteri, plutește printre noi. Ne pare
Că bântuie cu-aripile-i ușoare
A noastră lume - vânturi neștiute
Cutreerând din floare-n floare, mute
Ca razele de lună după munți.
Spre inimile noastre-și face punți,
Cu armonii și colorit de seară,
Ca negurile pe sub cer întinse
Ca amintirea unei muzici stinse,
Sau ca un lucru cu atât mai drag
Cu cât nu-i taina-i dată în vileag.
II
Unde te-ai dus, o duh al Frumuseții
Care, cu mândrele-ți culori sfințești
Orișice gând sau forme omenești ?
De ce lași pradă golului și ceții
Această vale-a plângerii, a vieții ?
De ce nu-și țese veșnic bunul soare
Înaltul curcubeu peste izvoare ?
De ce se stinge tot ce îndrăgești ?
De ce visare, temeri, nașteri, moarte
Aruncă peste lume o neagră noapte ?
De ce urăște omul când iubește ?
De ce când speră, deznădăjduiește ?
III
Poeții și-nțelepții n-au primit
Nicicând din cer răspuns la întrebare.
De aceea ”Demon, ”Ceruri”, ”Arătare”
Sau vorbe goale-n care-i oglindit
Zadarnicul lor chin neizbăvit.
Sărmane vrăji, cu care nu putem
Să auzim ceva sau să vedem
Fără-ndoială, nu la întâmplare
Doar strălucirea-ți - ca pe culmi o ceață
Sau ca un cântec care prinde viață
Pe-o harfă mută, când adie-n vânt,
Dă vieții noastre adevăr și-avânt.
IV
Nădejde, dragoste, mândrie - iată
Se spulberă asemeni unor nori
Și reapar. Am fi nemuritori
Și-atotputernici - rază minunată
De-ai zăbovi în noi, chiar neaflată.
O, sol al patimilor care cresc
În ochii-acelora ce se iubesc,
Tu care ne hrănești al minții zbor,
Cum umbra - focul stins - o, nu pleca
La fel cum a venit și umbra ta,
Rămâi, căci dacă nu, tot pe potriva
Nădejdilor și vieții, moartea fi-va .
V
Când eram mic, umblam după stafii,
Treceam speriat prin încăperi ciudate,
Prin grote și castele ruinate
Sau prin păduri, în nopțile târzii
Nădăjduind cu morții a vorbi.
Rosteam acele vorbe otrăvite
Cu care ne-au fost mințile hrănite,
Dar vorbele-au rămas neascultate.
Și, cum visam la viața care crește,
La primăvara care se trezește,
Deaodată umbra ta mi-a răsărit
Și am țipat atuncea, fericit.
VI
Jurata-mi să-mi închin viața - ție,
Și mi-am îndeplkinit ăst jurământ.
Cu ochii plânși și inima bătând,
Chem duhurile orelor - o mie
Ce mi-au ținut prin nopți tovărășie
La vis, învățătură sau iubire.
Da, ele știu că nicio fericire
Nu s-a aprins în sufletu-mi flămând
Fără-a avea nădejdea că-ntr-o zi
Tu omenirea o vei dezrobi,
Dându-i, o frumusețe suverană,
Tot ce nu-mi poate spune vorba-mi vană.
VII
E ziua mai solemnă și mai clară
Când a trecut amiaza. Armonioasă
E toamna. Bolta pare mătăsoasă,
Cu-o strălucire neștiută-n vară,
Și nefiresc de limpede, ușoară !
O, fie ca puterea-ți ce, cândva,
A pogorât peste copilăria mea
Ca adevărul firii luminoase,
Să lumineze calea, înainte,
Aceluia ce te-a iubit fierbinte
Și care a - nvățat să se cunoască
Și-ntreaga omenire s-o iubească.
Traducerea Petre Solomon
E VEȘNICĂ PE LUME DOAR SCHIMBAREA
Suntem ca norii iuți, lunecători,
Ce-n văluie, la miezul nopții, luna:
O clipă trec, semeți, strălucitori
Și pier în beznă pentru totdeauna.
Suntem ca niște lire vechi, vibrând
In fel și chip sub fiecare boare:
Nici un acord, în trupul lor plăpând,
Cu celelalte n-are-asemănare.
Un vis ne otrăvește când dormim.
Un gând ne pângărește-apoi trezia.
Totuna-i de simțim sau de gândim
De plângem sau de știm ce-i cu bucuria.
Oricâtă bucurie sau dureri
Ne-așteapte-fără capăt e cărarea.
Și mâine pentru om nu-i ce-a fost ieri
E veșnică pe lume doar schimbarea.
MASCARADA ANARHIEI
Dormeam sub a Italiei zare,
Când auzii, de peste mare,
Un glas adânc, care-mi deschise
Al poeziei drum de vise.
Pe drum, Omoru-am întâlnit —
Să zici că-i Castlereagh, leit:
La fel de hâd, dar spălăței,
Cu şapte javre după el.
Ce grase mai erau! Şi-aveau
De ce să fie: se hrăneau
Cu inimi omeneşti, pe care
El le scotea fără-ncetare
Din pelerina lui cea mare.
Minciuna se-arătă apoi —
Purta, ca Eldon, blănuri moi,
Iar lacrimile-i, când cădeau
Pietre de moară se făceau.
Le socoteau mărgăritare
Copiii care, la picioare,
I se jucau, nebănuind
Capcanele ce li se-ntind.
Cu Evanghelia drept haină,
Făţărnicia-n mare taină,
Veni, ca Sidmouth cel umil,
Călare pe un crocodil.
Şi alte pacosti — o grămadă —
Jucară-n astă mascaradă, —
Punându-şi măşti de deputaţi,
De popi, iscoade, avocaţi.
Iar Anarhia, la sfârşit,
Pe-un şarg, de sânge prihănit,
Veni, cu faţa ei de ghips —
Ca Moartea din Apocalips.
Pe creştet o coroană-avea.
In mâini un schiptru-i strălucea.
Citeai pe fruntea ei senină:
„Sunt Lege, Dumnezeu, Regină".
Trecea cu pas împărătesc
Peste pământul englezesc
Şi-n bălţi de sânge prefăcea
Mulţimea ce i se-nchina.
In jurul Ei, o oaste mare
Călca pământul în picioare
Şi săbii fluturau în cale, —
In slujba Majestăţii Sale.
Treceau prin ţară, zgomotoşi,
Triumfători şi arţăgoşi,
Parcă-mbătaţi, fără habar,
Cu-al deznădejdii vin amar.
Trecând prin sate şi oraşe,
Această oaste nărăvaşe,
Ce totu-n cale nimicea,
La Londra iată c-ajungea.
Când cetăţenii, stând la pândă
Cumplitul strigăt de izbândă
Al Anarhiei l-auziră,
Cu toţii-n case-ncremeniră.
O-ntâmpinară lefegii
Gătiţi în straie sângerii
Şi îi strigară, se-nţelege:
„Eşti Dumnezeu, Regină, Lege
Te-am aşteptat, să vii, stăpâne
Atotputernic. N-avem pâne,
Ni-i rece spada, punga plânge —
Ci dă-ne slavă, aur, sânge."
Şi, ploconindu-i-se popii,
Avocăţeii, epitropii
Bolboroseau spre Ea, mereu:—
„Eşti pravilă şi Dumnezeu!"
Strigară-apoi în cor cucernic:
—„Mărite Domn atotputernic,
Ne închina-vom numai Ţie,
Blagoslovită Anarhie!"
Iar Anarhia, zâmbitoare,
Le mulţumi la fiecare,
Cu plecăciuni, de ai fi zis
Că învăţase la Paris.
Ştia că ale ei sunt toate
Ale monarhilor palate,
Şi schiptrul, şi hlamida lor,
Şi aurul scânteietor.
De-aceea sclavii şi-i trimise
Să-ocupe Turnul, — pare-mi-se
Chiar Banca. Şi, cu gând de pace,
Vru Parlamentul să-l convoace.
Când, înapoia Sa, deodată
Se auzi un glas de fată.
Ea se numea Nădejdea, însă
Părea nenorocită, plânsă:
- „Mi-e tată Timpul, un moşneag
Ce umblă gârbov, c-un toiag.
A-mbătrânit de când aşteaptă
O zi mai bună şi mai dreaptă!
Avut-a mulţi copii; acum
S-au prefăcut cu toţii-n scrum —
Doar eu i-am mai rămas pe lume,
O, blestem, blestem fără nume!"
Şi fata se lungi în stradă,
In faţa cailor, să vadă
Dacă va trece Anarhia,
Omorul şi-înşelătoria.
Deodată-ntre duşmani şi ea
O ceaţă se stârni — părea
Un abur palid la-nceput,
C-un licăr slab, abia văzut,
Dar, în curând, cum în furtuni
Se schimbă norii-n căpcăuni
Ce scuipă foc, rânjindu-şi colţii,
Şi tună împotriva bolţii,
Crescu din ea o arătare
In zale mai strălucitoare
Ca solzii viperei. Zbura
Cu aripi limpezi, ca de nea.
Purta un coif, cu un panaş
Prin care licărea, gingaş
O stea — de ai fi zis că plouă
Din ea trandafirie rouă.
Trecea ca vântul de uşor
Deasupra capetelor lor,
Dar oamenii, când se uitau,
Nimic deasupra nu vedeau.
Cum flori răsar sub pasul verii,
Cum stele cad din părul serii,
Cum valuri cresc sub pas de vânturi,
Stârnea în cale-i gânduri-gânduri.
Mulţimea sta înmărmurită,
Privind la fata liniştită —
Nădejdea — ce trecea acum
Prin sângele vărsat pe drum.
Iar Anarhia aşternea
Ţărână pe ţărâna grea,
Şi Calul Morţii măcina
Pe ucigaşii îngroziţi
In urma lui îngrămădiţi.
Un nor stralucitor țâșni
Și-atunci, un glas adânc rosti
Aceste vorbe de mânie,
De teama și de bucurie,
De parca-al Angliei pământ,
Văzându-şi fiii sângerând,
Ar fi simţit sângele lor
Pe pieptul său fremătător
Şi-ar fi făcut, cuprins de ură,
Din fiecare picătură
Un glas de neînduplecat,
Iar inima, i-ar fi strigat:
„Fii ai Angliei, meniţi
Slava ei s-o moşteniţi,
Şi nădejdea ei să fiţi, —
Bravi eroi, nu din zapise
Ci din hronice nescrise,
Vă treziţi, ca nişte lei,
De ne-nfrânt veţi fi, ca ei.
Sfărâmaţi cătuşa grea
Ce în somn vă-nţepenea —
Sunteţi mulţi — ei sunt câţiva
Libertatea ce-i ? Voi, doar
De robie-aveţi habar,
Insuşi numele-i hulit,
Cu-ale voastre-i împletit.
Ea înseamnă să trudeşti,
De-azi pe mâine să trăieşti,
Vlaga trupului să-ţi fie
Bună doar pentru robie,
La stăpân să fii, în jug, —
Şi vătală, spadă, plug
Să le mânui, ca să-i dai
Hrană, apărare, strai.
Mai înseamnă-apoi să-ţi ştii
Copilaşii pirpirii,
Goi în crivăţul cumplit
(Cât vorbesc, poate-au murit).
Mai înseamnă să n-ai parte
Nici de hrana ce-o împarte
Câinilor boierul gras
Cu un pântec pân-la nas;
Să laşi Aurul să-ţi stoarcă
Din spinarea udă-leoarcă
De o mie de-ori mai mult
Ca tiranii de demult.
(Iar bancnota de hârtie-i
Numai înşelătorie:
In zadar vă socotiţi
Mai bogaţi, când o primiţi.)
Mai înseamnă să fii rob
Chiar în suflet, şi neghiob, -
O nevolnică plămadă,
Altora să le cazi pradă.
In sfârşit, când cutezaţi
Glasul slab să-l ridicaţi.
Vin cu bâtele la voi
Ai tiranului slugoi:
Curge sângele şuvoi.
Mai înseamnă să doreşti
Nedreptatea s-o plăteşti
Cu aceeaşi nedreptate,
Ca să le răzbuni pe toate.
Paserile, după zbor
Se-odihnesc în cuibul lor.
Fiara stă în vizunie
Când pe-afar'e vijelie.
Caii, boii-au un cămin
Seara, de la câmp când vin.
Câinii sunt lăsaţi în casă
Când bate recea vântoasă.
Porcii şi măgarii cresc,
Se hrănesc şi se prăsesc.
Are-o casă fiecare
Doar Englezul meu nu are !
Da, aceasta e sclavie !
Nici un om dintr-o pustie,
Nici o fiară din pădure
N-ar putea să o îndure.
Insă Libertatea, ce-i ?
De-ar putea răspunde ei
Sclavii îngropaţi de vii,
Despoţii s-ar risipi !
Tu nu eşti o vorbă goală
Cum spun cei care înşeală,
Tu nu eşti doar o părere
Sau o umbră care piere.
Tu eşti pentru muncitor
Pâinea scoasă din cuptor
Şi-aşezată pe o masă,
Intr-o casă luminoasă.
Eşti căldură, strai şi pită
Pentru gloata oropsită;
Cu-aşa foame, n-o să poată
Anglia să se socoată
Ţară liberă vreodată.
Tu, bogatului îi pui
Frâu, când sub călcâiul lui
Bietul rob se zvârcoleşte:
Pe un şarpe-atunci păşeşte.
De asemeni, Libertate,
Tu eşti pentru toţi Dreptate
Drepte legi, ce nu se vând
Ca în Anglia - oricând.
Tu mai eşti şi-nţelepciune:
Omul slobod, ce nu pune
Preţ pe-al popilor cuvânt,
Nu se teme de Cel Sfânt.
Tu eşti Pacea - ce nu cere
Bir de sânge şi avere
Cum cerut-a Alianţa
Celor ce te-au stins în Franţa
Dar cât sânge englezesc
Ar vărsa, nu izbutesc
Să te stingă pe vecie -
Flacără deapururi vie!
Eşti Iubirea - cel bogat
Tălpile ţi-a sărutat
Şi, lăsând averi şi nume,
Te-a urmat prin aspra lume,
Sau, schimbând averea-n arme,
A pornit război, să darme
Şi războiul şi-avuţia,
Şi temeiul lor - hoţia.
Gând, Ştiinţă, Poezie
Toate-ţi sunt ca o făclie
Cu lumina ei tu-i faci
Fericiţi pe cei săraci.
Tu eşti Suflet şi Răbdare,
Har şi Binecuvântare.
Fapta, nu cuvântul poate
Frumuseţea să-ţi arate.
Oameni liberi, ne-nfricaţi.
La-olaltă vă-adunaţi
Pe al Angliei pământ,
Pe vreun plai bătut de vânt.
Ceru-albastru, verdea glie,
Tot ce-i veşnic, să vă fie
Martor la această mare,
Mult dorită sărbătoare,
Din unghere depărtate,
Din oraşe şi din sate,
De oriunde vieţuiesc
Pe pământul englezesc
Oamenii care trudesc,
Din oraşe mândre, unde
Stau în beciurile-afunde
Gloate de înfometaţi
Oameni vii şi îngropaţi,
Din aziluri şi-nchisori,
Unde-atâţia muritori —
Tineri, vârstnici, prunci "şi mame
Plâng de frig şi mor de foame,
Din oricare ascunziş
Unde, zi de zi, pieptiş
Luptă omul cel sărman
Cu-al nevoilor noian,
In sfârşit, chiar din palate
Unde ca un zvon răzbate
Din furtunile de-afară
Vreun ecou, vreo şoaptă-amară.
(Nu-s palate, ci-nchisori
Ale-averii. Rareori
Vreun bogat compătimeşte
Cu sărmanii muncitori,
Incât tagma lui păleşte.)
Voi, ce-amarnic pătimiţi
Când simţiţi, sau când priviţi
Ţara scoasă la mezat
Pentr-un preţ însângerat,
Adunaţi-vă frăţeşte
Şi, grăind înţelepţeşte,
Spuneţi lumii, sus şi tare:
„Suntem slobozi din născare !"
Vorbe simple, dar tăioase
Precum săbiile trase,
Vorbe largi ca scutul, fie
Să vă apere-n urgie.
N-au decât să-şi năpustească
Oastea cruntă, tâlhărească,
Inarmată, zgomotoasă,
Ca o mare furtunoasă.
N-au decât, sosind puzderie
Cu năprasnică-artilerie
Şi cu zăngănit de arme,
Liniştea-n văzduh s-o sfarme.
N-au decât să-şi desfăşoare
Baioneta lucitoare,
Dornică în fraţi să dea,
Sânge englezesc să bea.
N-au decât, venind călări,
Să-şi rotească pe sub zări
Spada - ca o stea lucioasă
De pierzanie setoasă.
Voi, staţi dârzi şi liniştiţi,
Ca pădurea, neclintiţi,
Cu privirile-aţintite
Spre duşman, nebiruite.
Spaima, ce-i mai iute-n paşi
Decât caii nărăvaşi,
Nu vă tulbure de fel
Rândurile de oţel.
Voi, chemaţi în ajutor
Legile - Judecător.
Bune, rele, - să vă fie
Cea mai dreaptă mărturie.
Ale Angliei vechi legi
Grei de ani, cărunţi moşnegi
Glăsuiesc - de le-nţelegi
Glasurile depărtate
Despre tine, Libertate !
Sângele ce-ar şiroi
Nu pe voi v-ar pângări,
Ci pe cei ce-ar da în voi,
Binecuvântaţi eroi !
N-au decât, de-au să cuteze,
Să ucidă, să reteze,
Să sfâşie, să rănească
Facă tot ce-au să poftească.
Voi, rămâneţi nemişcaţi.
Fără teamă, şi veghiaţi
Până ce, de-atât omor,
Stinge-se-va furia lor.
Sângele ce îl vărsară,
Pe-al lor chip o să răsară
Când au să se-ntoarne-acasă
După fapta ruşinoasă.
Ale Angliei femei
Arăta-vor către ei.
Ei se vor feri să-i vadă
Cineva, trecând pe stradă.
Iar oştenii-adevăraţi,
In războaie încercaţi,
Ii vor ocoli,
Pe cei liberi apărând.
Iar măcelul sângeros
Va fi semnul grandios
Al erupţiei cumplite,
De departe auzite.
Atunci, asprele cuvinte,
Răsunând în orice minte,
Limpede vor da de ştire
A sclaviei prăbuşire:
„Vă treziţi, ca nişte lei,
De ne-nfrânt veţi fi, ca ei.
Sfărâmaţi cătuşa grea
Ce în somn vă-nţepenea
Sunteţi mulţi, - ei sunt câţiva
1819 (publicată pentru prima oară în 1832, după moartea poetului.Traducere-Petre Solomon)
