Constantin Cantemir (n. 8 noiembrie 1612, Silișteni, Lunca Corbului, Argeș, România – d. 24 martie 1693, Iași, Moldova) a fost Domnul Moldovei (25 iunie 1685-13 martie 1693). A fost tatăl lui Antioh Cantemir și Dimitrie Cantemir.
Odinioară, ținutul Hârlăului era unul din cele mai frumoase a țării. Astăzi însă și-a pierdut pănă și numele și, în adevăr, e păcat, căci făr-a vorbi de podgoria Cotnarii, vestită prin vinațele sale, în el găsește cineva dealul Catalinei, de care, deși istoria nu pomenește, tradiția ne spune că se numește astfel de pe numele unei prințese române, care scăpase de o navală dușmănească în vârful lui, unde, făcând șanțuri și baterii, se apără cu slugile sale; ruinele politiei Cotnarii, unde un domn a întemeiat o universitate vestită pe acele vremi; două biserici, una ortodoxă, alta catolică, zidită de doi prinți români; beciuri gigantice, pre care, oricât s-a încercat ciocanul vandalilor, tot nu le-a putut încă surpa de tot; Dumbrava Roșie, faptă barbară și mare a unui mare domn , care, ca să lasă un monument fieros a viteziei sale, înjugă leșii la plug și semănă o întreagă câmpie cu ghindă. Ghinda a produs stejari uriași și, când vântul clatină frunzele lor, se aude un gemăt tânguios ca în pădurea Dodonii. Mai încolo, vezi un istm de pământ, numit Podul de lut, care unește două prăpăstii și alăturea un izvor ce se cheamă Fântâna cerbului.
În locul acesta a fost tăiat bravul Dragomir, care cutezase a se înamora cu fiica lui Radu Mihne, pângărind cu plebea lui sângele patrician ș.a., ș.a. Iacov. Ștefan.
Toate aceste vechi rămășițe a gloriei strămoșești, făcute pe măsura oamenilor mari și pe care noi, mirmidoni degenerați, nu le putem nici prețui, nici înțelege, le vizitam călăuzit de un bătrân mazil din Cotnari, la care trăsesem la gazdă.
- Nu știi care e balta unde au pierit atâta călărime leșească în vremea domnului Constantin Cantemir ? am întrebat pre călăuzul meu.
- N-a fost niciodată baltă, ci numai un loc hleios, plin de mlaștine, colo devale.
- Unde mi se înglodaseră roțile trăsurii ?
- Așa; și încă acum e vară, dar toamna nu e de umblat și leșii au venit despre toamnă. Îmi spunea tatăl meu că-i spunea bunul său - care a fost în bătălia aceea cu căpitanul Turculeț - că mulți leși au pierit aice și că împăratul lor de necaz mare își bătea ulanii cu sabia și le zicea: "Nadba umirác jak psy", adecă: "Rușine să muriți ca câinii".
- Cantemir s-a purtat cu mare minte atunci; el era bun domn.
- Bun și nu prea. A omorât doi bunătate de boieri, pentru că-i da pe foaie și nu-l lăsa să-și facă mendrele; dar așa a fost de când e țara noastră. Dreptul umblă totdauna cu capul spart.
- Poate; însă mi se pare, moșule, că nu pre aveți dreptate a vă plânge tot de domni și nu și de boierii care încungiură pre domni.
- Acei doi pre care i-a tăiat nu-l sfătuiau de rău. Îi ziceau numai: "Măria-ta, mai des cu paharul și mai rar cu birul, că nu poate țara". E, cine-i asculta !
- Miron logofătul și Velicicu hatmanul erau prieteni lui Cantemir. El nu i-ar fi omorât de nu l-ar fi îndemnat ministrul său Iordache Roset visternicul și Cantemir a plâns mult c-a făcut așa păcat. Judecând deci că și domnitorii au slăbiciunile lor ca și ceilalți oameni, trebuie a osândi pe sfetnicul ce-l împinse la asta.
- Poate că ai cuvânt d-ta. Las-să se mânânce lupii ca să mai răsufle oile. Când au murit boierii aceia, ieșise și un cântec care-l știa tatăl meu pe de rost; îl și pescrisesem eu...
- Mă rog, caută-l și mi-l dă, am strigat.
- Ce să faci d-ta cu el ? Cântecul acesta nu-i făcut de boieri, nici pentru boieri. Știi d-ta că boier la boier nu-și face cântec. Corb la corb nu scoate ochii.
- Fie cum zici, numai dă-mi cântecul.
Ajungând acasă, mazilul multă vreme l-a căutat; în sfârșit, întrun unghi pe poliță, găsind un ghiozdan vechi, îl deschise și, dintrun smoc de tărfăloage de moșie (care-l sărăciseră de tot cu judecățile), scoase o hârtie afumată pe care mi-a dat-o.
Cetindu-o, m-am încredințat că oamenii de pe atunci nu scriau mai rău decât acum.
M-am pus de l-am pescris întocmai dupre a moșneagului:
CÂNTEC
Cantemir era un domn
Altfel pre de treabă om,
Numai țara cam prăda.
Boierii, văzând așa,
Îi zicea: "Măria-ta !
Cu paharul îndesește,
Dar cu birul mai rărește".
Domnul la masă-i poftea
Și cu cotnar îi cinstea,
Pănă ce îi îmbăta.
Boierii când închina
Îi zicea: "Măria-ta !
Cu paharul îndesește,
Dar cu birul mai rărește".
El însă nu-i auzea,
Mânca, bea și jăcuia,
Și-n seamă nu le baga.
Boierii se supăra
Și-i zicea:"Măria-ta !
Cu paharul îndesește,
Dar cu birul mai rărește".
Într-o zi s-au adunat
Ș-au făcut între ei sfat,
ând la divan i-a chema
Pe norod a judeca,
Să-i zică: "Măria-ta !
Cu paharul îndesește,
Dar cu birul mai rărește".
Domnul dacă au văzut
Că de șagă s-au trecut,
Și că vor a-l dărăma,
Căci boierii nu-nceta
A-i zice: "Măria-ta !
Cu paharul îndesește,
Dar cu birul mai rărește",
Foarte mult s-au mâniat;
Pre doi din ei i-au tăiat.
Ca doar de ei va scăpa,
Și nu-i va mai asculta
Zicându-i: "Măria-ta !
Cu paharul îndesește,
Dar cu birul mai rărește".
Ei la moarte se ducea
Veseli, vorbea și râdea,
Frică nicicum arăta,
Și-n gura mare striga:
"Ien auzi, măria-ta !
Cu paharul îndesește,
Dar cu birul mai rărește".
Spun că cum i-au omorât,
Pe loc domnul s-au căit,
Căci îndată ce-nopta,
Amândoi i s-arata
Și-i zicea: "Măria-ta !
Cu paharul îndesește,
Dar cu birul mai rărește".
Pe la schituri, sehăstrii,
Au dat multe liturghii,
Că doar îi va împăca:
Dar prin somn tot îi visa
Zicându-i: "Măria-ta !
Cu paharul îndesește,
Dar cu birul mai rărește".
Neavând nicicum ragaz,
De ciudă și de necaz,
Muri înălțimea-sa.
Norodul îl îngropa
Zicându-i: "Măria-ta !
Cu paharul îndesește,
Dar cu birul mai rărește".
Constantin (Costache) Negruzzi (n. 1808, satul Hermeziu, județul Iași – d. 24 august 1868)
a fost un om politic și scriitor român din perioada pașoptistă.
DOMNIA LUI CONSTANTIN CANTEMIR
A ajuns pe tronul Moldovei la vârsta de 73 de ani. Ca domn și-a luat numele de Constantin vodă. A fost ales de boierii mari ca domn pentru că întrunea toate calitățile cerute unui instrument docil al oligarhiei boierești: era bătrân, fără carte, fără avere și moșii, fără sprijin la rude de neam mare. Cronicarul Ion Neculce, în Letopisețul țării Moldovei, se exprimă astfel despre alegerea ca domn a lui Constantin vodă de către boieri: „Au socotit cu toții pre Constantin Cantemir cliuceriul, fiind om bătrân, ca de șaptedzăci de ani și om prost, mai de gios, că nice carte nu știa, socotind boierii că l-or purta pre cum le va fi voia lor. Și de va fi rău, încă nu va trăi mult, că era bătrân. Că alții mai de cinste și mai de neam nu priimia să fie domn." A fost viteaz, dar incult. A participat la luptele dintre polonezi, austrieci și turci, ducând o politică oportunistă. Era de partea turcilor, dar le comunica regelui polonez Jan Sobieski și austriecilor, planurile acestora. Dușman al partidei poloneze din Moldova, face marea greșeală de a-i ucide pe logofătul Miron Costin și pe fratele său hatmanul Velicico Costin, bănuiți că au participat la un complot împotriva domnului. Marele cronicar Miron Costin nici nu a mai avut posibilitatea să-și dovedească nevinovăția în fața domnului: luat din satul său Bărboși (jud. Neamț), în drum spre Iași a fost executat la Roman (1691). Fiindu-i în primejdie tronul, din cauza intrigilor lui Constantin Brâncoveanu al Țării Românești, se decide să susțină politica turcească. Se îngrijește să dea o educație bună fiilor săi Antioh Cantemir și Dimitrie Cantemir. Acesta din urmă a scris chiar o carte apologetică în limba latină „Vita Constantini Cantemyri”, de fapt o tentativă de a explica decizia de a-l ucide pe cărturarul Miron Costin.
Petre P. Panaitescu arăta că „În împrejurările specifice în care a scris Dimitrie Cantemir viața tatălui său, el nu putea face operă de cronicar obiectiv, chiar sentimentele firești ale unui fiu față de părintele său îl sileau să înfrumusețeze, să înnobileze figura morală a lui Constantin Vodă”. În timpul domniei lui, Moldova a suferit o invazie a tătarilor și polonezilor, dar și biruri grele. Despre el, cronicarul Ioan Neculce scrie astfel: „Carte nu știè, ce numai iscălitura învățasă de o făcè. Practică bună avè la voroavă, era sănătos, mânca bine și bè bine".
Biografia lui Constantin Cantemir, scrisă de fiul său Dimitrie în limba latină, Vita Constantini Cantemyrii, apare în traducerea românească a lui Nicolae Iorga în anul 1924. La sfârșitul acestei scrieri, N.Iorga prezintă un citat din cronica atribuită lui Nicolae Costin, care descrie moartea lui Constantin Cantemir:
„Iară când au fost veleatul 7201 (1693) în luna Martie în 17 zile, au murit și Cantemir-vodă, după ce au domnit opt ani, fără trei luni, și l-au astrucat cu mare cinste în biserica cea domnească a lui Ștefan- vodă cel bun, unde este hramul Sfântului Nicolae, în gropnița ce și-au făcut Antonie vodă...Iară, dacă au venit la Domnie fiul său Antioh-vodă, mutatu-i-au oasele la a lor sfântă mănăstire ce-i făcută de Cantemir-vodă, pre anume Mira, ce este pe apa Milcovului, la ținutul Putnei." Mănăstirea Mira (astăzi localitatea se numește Mera) (Putna) a avut drept ctitori pe Moțoc și soția Ursa (din secolul al XVI-lea), iar în refacere, pe Constantin Cantemir și fiul său Antioh. Pictura murală din biserica Mera îl înfățișează pe Constantin Cantemir înconjurat de copiii săi.
