PRIMĂVARĂ STRĂINĂ
de Boris Ioachim
S-a agăţat de geamuri primăvara
Şi stă râzând, privindu-mă tembel,
Nu înţeleg, nu ştiu ce vrea să spună -
Şi chiar de-aş şti, nu vreau s-ascult defel.
E soare mult şi vântul se alintă
Prin crengile cu mugurii plesnind
Dar şoapta lui nu poate să mă mintă –
Cum mă minţea când mă ştia iubind.
Nici colţul verde-al ierbii nu mai poate
Ca să trezească-n mine noi fiori...
Mi-e inima-ngheţată ca de moarte
N-am nici dorinţi şi n-am nici sărbători.
De ce se întâmplă - n jur nici că-mi mai pasă
Demult pierit-a puştiul care-am fost
Feştila dragostei demult e arsă
Ochii-s de peşte – zâmbetul anost.
De-am fost viu, vreodată, nu mai ştiu…
De-am iubit, azi nu ştiu ce-i iubirea…
Ce sentiment ciudat: sunt mortul viu!
Ce-şi plimbă-n van prin lume pustiirea.
Hai, primăvară, du-te din fereastră
Îngheţul inimii n-o să-l topeşti
Hai, risipeşte-te în zare-albastră
Şi caută alt suflet să-ncălzeşti.
|
|
