Literatura popoarelor: FRANZ KAFKA 1883

Prozator de limbă germană, F. Kafka a studiat dreptul și germanistica la universitatea din orașul său natal, Praga.

A dus însă o modestă și apăsătoare existență de funcționar, ultimii ani ai vieții fiindu-i marcați de boală.

Când în 1908, Franz Kafka începuse publicarea unor povestiri în revista Hyperion, literatura și arta europeană din diferite țări treceau printr-un complex proces de transformare, ale cărui consecințe aveau să fie apreciate la justa lor valoare multă vreme mai târziu.

În Germania primul nucleu al expresionismului (Die Brucke) s-a format în anul 1905, întreaga mișcare căpătând o audiență mai largă abia în 1910.

Futuriștii italieni au dat publicității primul lor manifest în limba franceză în anul 1909, cele trei manifeste fundamentale ale acestui curent de avangardă fiind tipărite în anul 1912.

La un an după apariția MANIFESTULUI DADA, Franz Kafka a conceput tragica Scrisoare către tată, iar în 1924, când a fost dat publicității într-o manieră zgomotoasă specifică MANIFESTUL SUPRAREALISMULUI , autorul Procesului avea să înceteze din viață, minat de boală, dar și de cumplite îndoieli asupra valorii multora dintre operele sale.

Poezia concepută ca strigăt interior sau ca dicteu automat, sondajul inconștientului, seducția oniricului, discursul literar privit ca un act ludic etc., reprezintă doar o parte din obiectivele pe care programele literare de avangardă le propagau în diferite țări.

Pe parcursul primelor trei decenii ale secolului XX au apărut de asemenea unele opere filozofice și literare fundamentale, care indică câteva aspecte simptomatice pentru căile de dezvoltare a culturii. Astfel, Interpretarea viselor (1900) de Freud și Intuiția filozofică (1911) de Bergson constituie doar unele din sursele teoretice ce au alimentat curentele de avangardă, preocupate de explorarea iraționalului în viața cotidiană și în modurile de comportare ale ființei umane.
Tragicul cotidian (1906) de Papini și Sentimentul tragic al vieții (1913) de Unamuno, relevă alt aspect al existenței , care începe să fie perceput de unii scriitori prin latura sa absurdă, lipsită de o motivație de domeniul evidenței.

Pe un alt plan, nu mai puțin caracteristic, odată cu apariția Declinului occidentului (1918) Spengler se aventurează într-un anume gen de filozofie a istoriei cu caracter prospectiv, menită să demonstreze dezvoltarea ciclică reiterativă a anumitor tipuri de vicilizație și cultură.

Mutațiile ce vor avea loc în arta romanului nu sunt nici ele străine (așa cum am spus și în capitolul introductiv despre proza secolului XX) de unele rezultate obținute în cercetările psihanalitice, filozofice sau sociologice.

Viginia Woolf și Marcel Proustimpun discontinuinismul psihic al personajului în roman, ca și o nouă viziune despre timpul romanesc, Andre Gide acreditează formula romanului în roman sau a romanului eseu, la care vor adera și alți scriitori, Joyce realizează Ulise (1922) genul prozei polifonice, în care oniricul este conceput ca o dimensiune a realului, iar Thomas Mann, anunța încă din 1901, odată cu apariția Casei Buddenbrook, moartea eroului burghez.

Într-o scurtă secvență de timp (1908 - 1924) din aceste trei decenii, marcate de programe destinate să revoluționeze literatura, ca și de unele opere singulare care au schimbat structural arta romanescă, are loc configurarea carierei lierare a lui Franz Kafka.

Ea are un caracter atât de puțin obișnuit, iar operele sale sunt atât de singulare, încât se poate afirma cu certitudine că autorul Verdictului și al Castelului nu străbate nici un drum anticipat de scriitorii din alte perioade literare mai vechi și nu are decât foarte puține trăsături comune cu operele unora dintre contemporanii săi.

Orizontul informațional al cititorilor în general,ca și al celor mai mulți oameni de litere era de așa natură, încât nu putea facilita o receptare adecvată a scrierilor sale.

Kafka însuși își privea propria creație ca pe un produs straniu, ca un experiment singular și incert, nefăcându-și nici un fel de iluzii asupra succesului său literar.

Cu prilejul apariției Contemplațiilor (1913), unul dintre biografii săi consemnează o anecdotă elocventă în acest sens.

Când editorul său îi trimise onorariul pentru cele treisprezece exemplare vândute, Franz Kafka s-a arătat foarte mirat. El cumpărase doar douăsprezece dintre acestea pentru a le dărui prietenilor, iar celălalt exemplar nu-și putea imagina cine l-a cumpărat.
Starea aceasta de indiferență sau perplexitate provocată de opera kafkiană durează încă multă vreme și unii scriitori cunoscuți din cercul în care va intra mai târziu prozatorul praghez, îl priveau ca pe un tip straniu care, din întâmplare, încearcă să comunice o stare coșmarescă singulară - prin mijloace literare.

Când în 1920 Max Brod se străduie să-l câștige pe Franz Werfel de partea scriitorului praghez, acesta se arată foarte reticent față de orice audiență cât de restrânsă, a unor asemenea opere, soctindu-l pe Kafka un ins straniu, venit dintr-o altă lume, ce încearcă să transmită prin scris o experiență incomunicabilă.

Pentru mulți dintre contemporanii săi, ca și pentru unii comentatori din epoca noastră, atât biografia lui Kafka, precum și opera sa reprezintă un caz singular, care incită la cele mai diverse explicații. Claude Mauriac nu ezită astfel să-l considere ”un mare bolav”, der ceea ce a ”fost dereglat tot timpul la el, este spiritul” Este adevărat că Rimbaud lansase de multă vreme ideea că un om de litere trebuie să ajungă la un anume grad de dereglare a spiritului pentru a putea realiza adevărate capodopere.

Starea de mare tensiune interioară trăită de Kafka,ca scriitor invadat de complexe și chinuit de diferite obsesii și traumatisme, nu poate fi confundată nicicum cu aceea a unui client oarecare al spitalelor de boli nervoase. Kafka este un genial mânuitor al paradoxului și cei care nu-i acceptă opera, ori nu au lecturat-o cu atenție or....nu sunt încă pregătiți s-o primească - spiritual vorbind.

Atât jurnalul și scrisorile lui Kafka cât și opera sa literară, pun în lumină fizionomia spirituală a unui tip translucid, ”capabil să transforme introiecția psihică într-o proiecție asupra lumii exterioare ” (Romul Munteanu).

Literatura Kafkiană este generată de o nemiloasă explicare a sinelui, procesul de transfer și sublimare artistică ducând la convertirea acestor stări abisale în simboluri, parabole și alegorii literare, înscrise într-o anumită orchestrație epică.

Sau poate că cine nu a cunoscut absurdul unei vieți trăite sub o dictatură înțelege mai greu simbolurile lui Kafka, simte mai greu sau deloc adevărul din parabolele sale.

Tinerețea lui Kafka reprezintă o anumită ”ipostază a lui Oedip juvenil, însetat de adevărul absolut și obsedat de aspirația spre maturitate, echivalentă cu starea de independență individuală și fixarea propriei identități prin convertirea gestului în act” (Romul Munteanu).

Scrierile sale autobiografice relevă complexul de inferioritate, determinat de autoritatea unui tată tiran, aspirația spre existența-pereche, menită să-i ateste maturitatea, , realizabilă prin eros și tendința de integrare într-o mare comunitate socială, în sfera căreia fapta ar fi putut să-i confere starea de ” independență și comunicare normală cu toți semenii săi”. (romul Munteanu).

Este cunoscut însă faptul că viața lui Franz Kafka oferă un model tipic de existență eșuată. Sănătatea sa șubredă, spiritul de abulic reveur în stare de veghe nu l-au putut scoate nici din postura de funcționar dependent, nici de sub apăsătoarea autoritate a tatălui. Erosul rămâne însă domeniul în care scriitorul demonstrează cea mai redusă forță interioară de convertire a gestului în act.

Biografia lui Kafka înregistrează o serie de logodne eșuate. Obsedant, impulsul său de apropiere tandră și profundă de femeie, spre a realiza acea mult dorită existență - pereche, înscrisă de autor între legile fundamentale ale vieții, se compune dintr-un amestec ciudat de atracție-frică-repulsie. Franz Kafka face parte din acea categorie a damnaților excesiv de pudici. Experiența aceasta tragică o trăise și Kirkegaard, referințele la starea și ideile acestuia fiind exemplificatoare și pe acest plan. Ca și filozoful danez, Franz Kafka privește realitatea cu frică și cutremur. De aceea și scurtele sale stații de tranzit în viața intimă au toate un epilog nefericit, frica rămânând motivul fundamental pentru care scriitorul își refuză cu evidentă durere, fixarea mai indelungată sau definitivă în existența-pereche.

Kafka and Felice Bauer. Photograph: © Bettmann/CORBIS

Felice Bauer a fost femeia cea mai cunoscută din viața lui Kafka și cu care el s-a logodit....de câteva ori.

John Banville descrie în cartea sa ”Franz Kafka” această relație ca fiind...”Kafka style” adică foarte îndrăgostit, mai ales în scrisori, dar nehotărât și frământat în realitate, temător de o angajare reală deși părinții Feliciei dăduseră chiar o serată la Berlin (13 august 1912)pentru a anunța această logodnă. Întors de la Berlin, Kafka nota în jurnalul său că s-a simțit ca la un proces, pus la colț și judecat de toată lumea. Prima ruptură s-a datorat unei prietene a Feliciei, Grete Bloch de care Kafka fusese cândva ”îndrăgostit nebunește” și care-i povestește Feliciei diverse lucruri intime despre Kafka. Kafka nu s-a apărat, n-a scos nici un cuvânt ci doar a trimis o scrisoare de adio părinților Feliciei. Se pare că Felicia avea o răbdare de înger și chiar îl iubea pe Kafka pentru că întorcându-se la ea,(1914) aceasta îl acceptă și continuă să fie împreună încă o perioadă.Ei locuiesc 10 zile într-un hotel din Marienbad.

John Banville spune că scriitorul ”știa să cucerească inima unei femei” citând câteva rânduri dintr-o scrisoare a lui Kafka adresată Feliciei, după aceste 10 zile petrecute împreună. Se știe că Flaubert era autorul preferat al lui Kafka și în scrisoarea către Felicia el spunea ”Cu Flaubert am învățat intimitatea numai în litere dar în mod uman, intim și adânc, am cunoscut intimitatea cu tine, mai ales în ultimele două zile”.

...”ultimele două zile”...din zece...și desigur, Kafka a fost fericit mai ales după plecarea ei.

Am relatat toate acestea nu doar pentru a arăta că era destul de dificil să-l cunoști pe Kafka, să-l accepți și să-l iubești, cu îndoielile, temerile și profunzimile lui ci mai ales, pentru că unii scriitori și critici, cum ar fi Elias Canetti, susțin că povestirea sa ”Verdictul” este rodul sentimentelor trăite de Kafka mai ales în seara când a fost prezentat familiei Feliciei (acea seară de 13 august 1912) cu toate angoasele și ...o oarecare ”repulsie” față de lumea reală care-l punea în fața unui fapt împlinit și de care el nu se putea apăra decât fugind, dezertând.

Neputința integrării într-o familie proprie, soldată printr-o altă modalitate a lipsei de acces la etapa de maturitate, îi va mări și mai mult sentimentul de alienare față de mediul ambiant. În epoca și în conjunctura social-istorică în care a trăit Franz Kafka reprezintă un caz tipic de scriitor fără patrie.

Evreu praghez, lipsit de un larg acces în cercurile evreiești, scriitor de limbă germană printre cehi, Kafka nu-și poate găsi o identitate certă și demnă. De aceea trăiește peste tot starea de umilință a insului care are conștiința acută că este un străin și nu se poate integra într-o mare comunitate socială, de care să fie acceptat ca unul dintre ai săi. Desigur că s-ar putea spune că Franz Kafka nu constituia în acea vreme unicul caz de acest gen. În monarhia habsburgică de odinioară pot fi menționate numeroase exemple de scriitori care se găseau în aceeași stare, fără să treacă printr-un asemenea proces profund de alienare. Dar, Franz Kafka reprezintă un caz, o puternică abatere de la normalitate, nu un exemplu oarecare dintr-o serie obișnuită.

Nevinovată, biografia reală a lui Franz Kafka devine astfel o insuportabilă povară a existenței sale. La aceasta se adaugă, desigur, biografia sa imaginară : scriitorul bântuit de repetate insomnii, visătorul în stare de veghe, are structura psihică labilă a unui om agresat de coșmaruri, speriat de propriile sale stări de reverie, traumatizat de cele mai banale întâmplări ale vieții cotidiene.

Alienarea de existența reală, stările sale de alteritate a eului, spaima de moarte și durerea neputinței de a scrie, fac parte din componentele biografiei sale reale sau imaginare, trecând din viața cotidiană în paginile de jurnal și din acestea în operele sale literare.

Jurnalul lui Franz Kafka este cea mai elocventă demonstrație a modului în care unele întâmplări personale sau fapte obișnuite sunt distorsionate de o imaginație excesivă, tipică unui om ce se complace în durere, nesatisfacție, tensiune spirituală, autoflagelare, introspecție împinsă până la detectarea celor mai adânci zbateri ale eului, asediat de o lume în care se simte un prizonier perpetuu.

Franz Kafka caută solitudinea în mod programatic. El este convins că aceasta favorizează reveria, lasă frâu liber unor impulsuri spirituale necunoscute, duce spre descifrarea acelui etimon misterios al existenței, în a cărui căutare s-a găsit o viață întreagă.

Boala, accidentele sentimentale, contactul cu oamenii, pe care adeseori îl caută și îl dorește, reprezintă tot atâtea căi de deturnare a conștiinței de la perceperea propriului său flux. De aceea, chiar dacă celibatul este o damnare, greu suportabilă, el trebuie acceptat ca o necesitate firească pentru un om al cărui mandat fundamental era dialogul cu sine.

Sisif, modelul scriitorului pe acest plan, era și el un celibatar. Franz Kafka se comporta în permanență ca un om adamic alungat dintr-un paradis imaginar, păcatele fundamentale ale acestui ins ajuns în stare de aporie fiind lenea și lipsa de răbdare.Aruncat într-o existență în care Legea și-a pierdut sensul ei originar, scriitorul trăiește drama acelei ruperi ancestrale de matcă, a debusolării permanente într-un labirint din care au fost șterse toate urmele de reper, căile de întoarcere spre trecut sau de acces spre viitor neexistând pentru el niciodată. Franz Kafka se simte naufragiat într-un imens deșert, obsedat de găsirea contactului cu ființele a căror vedere îl sperie. Fără strămoși, fără soție, fără posteritate, scriitorul Kafka este cuprins de dorința violentă a osmozei cu semenii, a integrării în timp, a iubirii refuzate. Refacerea cordonului ombilical nu mai este însă cu putință. Ceasul interior al acestui spirit alienat în existență nu se mai poate acorda niciodată cu ritmul timpului real. ”privat de orice compensație în viața reală” (Romul Munteanu) scriitorul solitar printre oameni, ca și în nopțile sale pline de coșmaruri sau de stări de semiveghe, se retrage în literatură, scrisul fiind singura sa cale de eliberare și mântuire, iar stările sterile, pauzele de creație reprezentând păcatul fundamental (lenea, nerăbdarea) cu care el nu s-a putut niciodată concilia.

Literatura reprezintă pentru scriitorul praghez calea de defulare, mandatul său ontologic și moral, cursa epuizantă după adevăr, treaăta unică a împlinirii sale mature, certificatul de autonomie față de familie și societate.

Franz Kafka este un obsedat de etimonul lucrurilor și de geminația inițială a stărilor existențiale, nu de contextul lor general de dezvoltare. Pentru scriitorul solitar vorbirea exprimă puțin, în vreme ce scriitura poate transmite totul, chiar și acele stări incomunicabile ale existenței, transformate în simboluri ale operei sale.

Obsedat de gândul sinuciderii, terorizat de boală și sentimentul morții premature, Franz Kafka trăiește pentru a se comunica prin literatură, travaliul artistic, fiind unicul deliciu real al vieții sale atât de zbuciumate.

De aceea, opera sa este plină de chei autobiografice mai mult sau mai puțin mascate, iar scriitura sa în totalitatea ei rămâne purtătoarea unor simboluri, al căror etimon poate fi găsit în viziunea scriitorului asupra lumii, ca și în viața sa cotidiană.

Dealtfel autorul mărturisește în paginile jurnalului său că, pe măsură ce are sentimentul că facultatea sa de creație scade, tentativa transferării fragmentelor autobiografice în opere literare este din ce în ce mai accentuată. În felul acesta, biografia reală și imaginară a scriitorului reprezintă, după părerea sa, două lumi alăturate, dintre care prima nu este total demolată, iar a doua nu este în întregime construită.

Obsesiile psihologice, sociale și intelectuale ale lui Franz Kafka se transformă astfel, rând pe rând, în literatură. Forța infelxibilă a autorității paterne, starea de culpabilitate, alienarea, erosul, dorința de integrare în comunitate, legea - toate acestea reprezintă acele idei-teme în jurul cărora se polarizează conflictul din cele mai multe scrieri ale sale.

Motivul tatălui, capătă expresia cea mai elocventă în Verdictul, Metamorfoza și America.

Ideea de culpabilitate se transformă într-un adevărat simbol obsedant în Colonia penitenciară și Procesul.

Adeseori, aceste idei-teme sunt asociate cu altele cum este atotputernicia legii tiranice, evidentă în povestirea parabolică În fața legii, ca și în Procesul și Castelul.
În Castelul, simbolul dominant este reprezentat de dorința individului de integrare în comunitate, asociat și el uneori cu un alt motiv, aparent opus acestuia, cum este alienarea, reprezentată în Un artist al foamei, Metamorfoza și America.

Așa cum observa și John Banville în cartea sa despre Franz Kafka, scriitorul praghez nu creează personaje cu o psihologie complexă. El nici nu crede în eficacitatea unei explorări psihologice multiple a personajelor căci afirmă ”..psihologia reprezintă doar o lectură inversă a scriiturii. Artistul, este cel care nu are de spus nimic ” căci tot Kafka afirmă că ”arta adevărată nu poartă un mesaj, nu are nici o opinie, nu încearcă să constrângă sau să convingă, ci pur și simplu (pur și simplu!) poartă mărturie”. Dar tocmai aceste spuse ale sale sunt dificil de aplicat la opera sa care ajunge la noi ca o operă plină de coduri secrete, de înțelesuri tainice și profunde, și în descifrarea căreia avem nevoie de aceste coduri secrete.

Procesul și Castelul reprezintă cele mai reușite opere din ansamblul creației kafkiene. Structura lor constituie matricea stilistică și filozofică în care se înscriu cele mai multe povestiri ale sale.

Kafka se definește astfel ca un filozof al eșecului pe care nu-l acceptă, ca un explorator al relației absurde dintre individ și realitate, pe care nu o dorește.

Kafka nu este un Don Quijote care după odisea sa melioristă printr-un univers imaginar, să se întoarcă acasă și să moară conciliat cu lumea din jurul său.

Dincolo de liberul arbitru, mut, capricios, misterios și terifiant, el nu întrevede nici o cale de salvare. Lumea este indiferentă, zeul din Olimp nu emite afluvii de grație eficientă, mediatorii stârnesc o perpetuă stare de confuzie existențială, iar individul nu are resurse pentru a ieși din labirint.

Scriitura sa este mulată pe o realitate, sedimentată în straturi amestecate, al căror etimon rămâne acoperit de taină. Kafka este profetul unei lumi cu o ordine tulburată. Opera sa reprezintă un cosmohaos, în care totul pare cu putință, dar nimic nu se poate schimba în mod esențial.

Literatura kafkiană rămâne o piramidă funerară a unei lumi ce asistă neputincioasă la propria sa agonie.

Roger Garaudy afirma, pe bună dreptate, că opera lui Kafka nu este nici optimistă, nici pesimistă. Ea reprezintă mărturia unui spectator îndurerat de neputința ființei umane de a-și găsi propria identitate, expresia tragică a unui scriitor dezolat de incapacitatea individului de a-și legitima maturitatea în societate prin convertirea gestului în act.