Romancierul W. Faulkner și-a petrecut întreaga viață în sudul Statelor Unite ale Americii, regiune care i-a marcat puternic întreaga operă și mai ales ”ciclul Yoknapatawpha”, intitulat astfel după numele ținutului imaginar din realul stat Mississippi, pe care prozatorul l-a populat cu personajele sale, reînviind fresca Sudului din timpurile indienilor până la mijlocul secolului al XX-lea.
În ținutul său natal, Faulkner a urmat studii universitare, a început să scrie și să-și câștige existența (ca funcționar la oficiul poștal al universității sau ca fochist), până când succesul dobândit în 1931 cu romanul Sanctuar i-a permis să se consacre scrisului.
Apariția acestei scrieri fusese precedată de romanele Sartoris, Zgomotul și furia, Pe când agonizam și a fost urmată de Lumină de august, Absalom, Cătunul, Nechemat în țărână, Orașul, Casa cu coloane, Tâlharii.
Pentru tehnica sa de creație profund originală, care a revoluționat romanul modern (procedeul monologului interior, conferirea măreției tragediilor antice eroilor de roman, perfecționarea tehnicii punctelor de vedere etc.), cât și pentru mesajul umanist al operei sale.
Faulkner a fost distins cu Premiul Nobel, în 1949.
URSUL - 1942
(The Bear)
Nuvela, apărută în volumul din 1942 Pogoară-te, Moise,prezintă vânătoarea în regiunea râului Tallahatchie a celebrului urs Old Ben ca un simbol al inițierii de către un bătrân indian (Sam Fathers care era fiul unui indian Chickasaw și a unei sclave africane) a unui băiat alb de șaisprezece ani, Isaac (”Ike”) McCaslin, în tainele naturii sălbatice, amenințată de civilizație.
Totodată, băiatul descoperă și tainele propriei sale familii. Simultan, în scrierea lui Faulkner se supun dezbaterii cititorului teme profunde ca proprietatea asupra pământului (fiind vorba de indieni ca vechii locuitori și nou veniți - în cazul acesta, o familie de scoțieni , familia McCaslin), problema incestului, a tratamentului inuman aplicat sclavilor, probleme sociale asociate cu problema mândriei ca apartenență a unei familii.
Ike descoperă că bunicul său abuzase de o sclavă (din Africa) și după ce aceasta născuse o fetiță, în timp, bunicul acesta își siluise propria fiică fapt ce a avut o consecință dureroasă, sclava (mama fetiței) sinucigându-se. (tema incestului).
Ike învață de la Sam marea lecție a proprietății comune asupra pământului, căci Spiritul Suprem - Dumnezeu, ni l-a dat tuturor spre bun folos.
În timpul vânătorii Sam este rănit de urs (abia salvat de alt indian Boon Hogganbeck) ca și câinele care se luptă cu ursul. Amândoi, Sam și câinele, vor muri mai târziu.
Ike va renunța la moștenirea sa - proprietatea asupra pământului, ca urmare a marii lecâii primite de la Sam.
Așadar, inițierea lui Ike are loc pe mai multe planuri - moral, emoțional și social.
Nuvela este considerată capodopera genului și una din cele mai strălucite nuvele ale secolului XX, iar temele abordate de Faulkner sunt apreciate ca foarte curajoase pentru timpul acela (proprietatea asupra pământului cu atât de profundele implicații - indieni și populațiaa nou sosită pe pământul Americii, sclavia, incestul).
Potrivit criticilor , nuvela Ursul este și ceam mai splendidă poveste de vânătoare din toată literatura Nord Americană.
Mai târziu, își dădu seama că totul începuse cu mult înainte de clipa aceea. Începuse încă din ziua aceea în care pentru prima dată, vărul său, McCaslin, îl adusese în sălașul de vânătoare, în codrii aceia, ca să-și câștige singur, în acele locuri sălbatice, numele și calitatea de vânător, dacă avea să se dovedească și el de ajuns de modest și de puternic. Fără să-l fi văzut vreodată, îl și moștenise pe uriașul urs bătrân, cu laba vătămată de o capcană, care își câștigase pe o întindere de aproape o sută de mile pătrate un nume, o denumire precisă ca oricare om - lunga poveste a pătulelor de porumb dărâmate și pustiite, a godacilor și a mascurilor și chiar a vițeilor târâți de vii în pădure și devorați, a capcanelor și a curselor făcute praf și a câinilor sfârtecați în bucăți și uciși, a împușcăturilor chiar de carabină trase direct și din apropiere, dar neavând un efect mai mare decât acela al unor boabe de mazăre împroșcate de-un copil peintr-o țeavă - un drum lung semănat cu ruine și distrugeri începând înainte încă de a fi venit băiatul pe lume, și de-a lungul căruia trecea, nu repede dar cu implacabila și irezisribila hotărâre a unei locomotive, îngrozitoarea nălucă cu părul lățos. Înainte de-al fi văzut vreodată îl bântuise gândurile. Îi apăruse, înălțându-se amenințător în visurile lui înainte de a fi văzut pădurile neatinse de topoare în desișurile, cărora își lăsa urma strâmbă, lățos, îngrozitor, cu ochii roșii, nu rău la fire, ci doar uriaș, mult prea uriaș pentru câinii care încercau să-l încolțească, pentru caii care încercau să-l răstoarne și să-l calce în copite, pentru oamenii și gloanțele trase în el; mult prea uriaș chiar pentru locul strâmt pe care se mișca. Totul se petrecea ca și cum băiatul ar fi presimțit ceea ce simțurile și gândurile lui nu puteau cuprinde încă: locurile acelea sălbatice sortite pieirii, din ale căror hotare oamenii mușcau câte ceva cu toporul și cu plugul și de care se temeau pentru că erau sălbatice, mii, zeci de mii de oameni necunoscuți unii altora și fără de nume trăiau pe același pământ pe care bătrânul urs își câștigase un nume și pe ale cărui poteci trecea nu o fiară muritoare ci un anacronism neîmblânzit și invincibil rămas dintr-o vreme de mult apusă, o fantomă, sinteză și apoteoză a vieții sălbatice de altădată pe care firavele ființe umane se îmbulzeau cu înverșunarea silei și a spaimei să o ciopârțească, asemeni unor pigmei mișunând pe lângă gleznele unui elefant adormit - bătrânul urs, solitar, neîmblânzit și singur; fără femelă, fără pui și uitat de moarte - bătrân Priam lipsit de bătrâna lui nevastă răpită, supraviețuind tuturor fiilor săi.
Copil încă, înainte cu trei ani, apoi cu doi, apoi cu un an de a fi și el unul din ei, se uita în fiecare noiembrie la căruța plină cu câini, așternuturi, saltele, hrană și puști, la vărul său McCaslin și la Jim al lui Tennie și la Sam Fathers - până ce Sam se stabili la sălașul de vânătoare - care plecau spre Capătul Pământului, spre codrii de nepătruns. El știa că nu plecau să vâneze urși sau căprioare, ci se duceau la rendez-vous-ul anual fixat cu ursul pe care nici nu intenționau să-l omoare. Două săptămâni mai târziu aveau să se întoarcă, fără nici o pradă, fără nici o blană. Nu se aștepta la așa ceva. Nici nu se temea că ar putea să-l găsească de data asta în căruță, împreună cu celelalte căpățâni și blănuri. Și nu-și spunea, nici în sinea lui, că în trei ani, în doi, sau într-un an de aici înainte va fi și el acolo și s-ar putea să-l doboare. Știa că numai după ce avea să-și facă ucenicia în pădure și avea să se dovedească demn de a fi vânător, avea să i se îngăduie doar să deslușească prin tufișuri urma strâmbă, și că atunci chiar timp de două săptămâni din noiembrie avea să fie o neînsemnată ființă, alături de vărul său și maiorul de Spain și de generalul Compson și de Walter Ewell și de Boon și de câinii care se temeau să-l încolțească și de puștile și de carabinile care nu izbuteau să-l facă măcar să sângereze, în rituala procesiune anuală închinată cruntei nemuriri a bătrânului urs.
În sfârșit sosi și ziua lui. În trăsură, cu vărul său, maiorul de Spain și generalul Compson, zării codrii ivindu-se printr-o burniță domoală de noiembrie, rece doar cât să nu înghețe, așa cum i se păru mai târziu că-i văzuse întotdeauna sau cel puțin cum și-i amintea întotdeauna - peretele înalt și nesfârșit al pădurilor dese de noiembrie, sumbru și impenetrabil în după - amiaza aceea care se destrăma și în acel sfârșit de an (nici nu putea măcar să deslușească pe unde ar fi sperat să intre în pădure, deși știa că Sam Fathers îl aștepta acolo cu căruța), trăsura trecând printre cocenii scheletici de porumb și de bumbac peste ultimul petec de pământ deschis, ultima urmă a măruntelor mușcături ale omului în coast străveche, până ce, micșorată în această perspectivă la o dimensiune aproape ridicolă, chiar și trăsura i se păru că a încetat să se mai miște (și asta adăugându-se ceva mai târziu, cu ani după aceea, când devenise bărbat și văzuse marea) la fel ca o luntre măruntă care atârna suspendată și pierdută în întinderea infinită a oceanului într-o solitară imobilitate, săltând doar în sus și în jos, în timp ce apa și pământul aparent neatins, către care se-ndreaptă fără vreun apreciabil progres, se leagănă încetișor și-i deschid un canal mereu mai larg care e locul de acostare.
Intră în pădure.Sam îi aștepta, învelit într-o pătură, stând pe capra căruței în spatele răbdătorilor catâri din care ieșeau aburi. Își începu noviciatul în viața adevăratelor locuri sălbatice avându-l pe Sam alături, la fel cum își începuse, în mic, ucenicia sa într-ale bărbăției, mergând după iepuri, tot cu Sam lângă el, amândoi înveliți în pătura umedă, caldă, mirosind a negru, și codrul se închise în urma lui așa cum se deschisese o clipă ca să-l primească, deschizându-se în fața înaintării lui, așa cum se închidea în urma trecerii lui, căruța mergând nu pe o cărare anume ci pe o potecă inexistentă la o distanță de zece yarzi în fața lor și încetând să mai existe în urmă cu zece yarzi după ce trecuseră, căruța înaintând nu prin propria sa mișcare, ci prin frecarea de mediul înconjurător neatins și totuși fluid, somnolent, surd, aproape fără lumină.
I se părea, la vârsta de zece ani, că e martorul propriei sale nașteri. Și nici nu i se părea ciudat. Încercase totul mai dinainte și nu numai în vis. Văzu sălașul de vânătoare - un bungalow nevăruit, cu șase camere, înălțat pe piloni ca să fie deasupra apelor mari de primăvară - și știu cum avea să se petreacă totul. Participă și el la grăbita dezordine ordonată a stabilirii lor în sălaș, și mișcările lui se dovediră îndemnatice, ca știute mai dinainte. Apoi, vreme de două săptămâni mâncă hrana grosolană și pregătită în grabă - pâinea acră și fără formă, carnea cu gust ciudat de sălbăticiune, de vânat și de urs și de curcan sălbatic și de raton pe care n-o gustase niciodată până atunci - pe care-o mâncau oamenii, gătită de bărbați care mai întâi erau vânători și apoi bucătari; dormi învelit în pături aspre, fără așternut, așa cum dorm vânătorii. În fiecare dimineață, zorii cenușii îl găseau, pe el și pe Sam Fathers, la locul care-i fusese atribuit pe linie. Era cel mai prăpădit loc, cel mai pustiu. Se așteptase la asta; nu îndrăznise să spere nici în sinea lui că de această primă dată va auzi măcar câinii gonind după fiare. Dar îi auzi. Era în a treia dimineață - un zvon, de nicăieri, aproape de nedeslușit, și totuși își dădu seama ce e, deși nu mai auzise niciodată atât de mulți câini gonind împreună, zvonul crescu și se transformă în glasuri distincte și limpezi și reuși să-i deosebească pe cei cinci câini ai vărului său de ceilalți. ”Acum, zise Sam, înalță-ți puțin pușca, trage cocoașele și stai liniștit.”
