Prozator german de o mare cultură intelectuală, Thomas Mann s-a născut la Lubeck, unde și-a făcut și studiile.
Scriitorul a dobândit de timpuriu gloria literară cu romanul Casa Buddenbrook.
Au urmat volumele de nuvele Tristan, Tonio Kroger, Moartea la Veneția, Mario și vrăjitorul, romanele Alteță regală, Muntele vrăjit, Iosif și frații săi, Lotte la Weimar, Doctor Faustus și eseurile istorice și literare.
În 1929 i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură. În 1933, o dată cu venirea fascismului la putere în Germania, Thomas Mann a fost nevoit să se exileze în Elveția și apoi în Statele Unite ale Americii, revenind în țară după război.
MUNTELE VRĂJIT
(Der Zauberberg)
1924
Capodopera lui Th. Mann, Muntele vrăjit îmbogățește literaura universală cu specia romanului - eseu.
Acțiunea este simplă, având valoarea simbolică și constituind totodată un pretext pentru discuții care reflectă întreaga mișcare de idei de la începutul secolului al XX-lea.
Tânărul inginer din Hamburg, Hans Castorp, își vizitează vărul, Joachim, bolnav de tuberculoză, la sanatoriul Berghof din Davos, Elveția.
Venit aici pentru trei săptămâni, Hans Castorp va rămâne șapte ani, întrucât se constatase că și el era bolnav, și nu va părăsi sanatoriul decât o dată cu izbucnirea primului război mondial.
Romanul prezintă viața din sanatoriu și disputele dintre umanistul Settembrini și iezuitul Naphta, la care participă și Hans Castorp.
”Muntele vrăjit” constituie un spațiu simbolic, unde timpul și sentimentele se desfășoară într-un ritm diferit aceluia al lumii obișnuite, de ”jos”, din câmpie.
Experiența bolii și apropierea morții conferă celor ce populează acest spațiu un statut deosebit de cel al oamenilor comuni.
”Muntele vrăjit ” reprezintă, de asemenea, o Europă în miniatură agitată de luptele de idei care au zguduit continentul în preajma primului război mondial.
Capitolul al patrulea
DIGRESIUNEA ASUPRA
IDEII DE TIMP
Când Hans Castorp se găsi întins pe șezlong, formând un cilindru lipsit de membre, cu sulul moale sub ceafă și epuizat de toată această gimnastică, Joachim îi zise:
- Așa, și acum chiar dacă ar fi douăzeci de grade sub zero, nu ți s-ar putea întâmpla nimic.
Apoi trecu îndărătul peretelui de sticlă ca să se înfășoare și el, la rândul său.
Lui Hans Castorp i se păru destul de îndoielnic ceea ce-i spusese vărul său relativ la cele douăzeci de grade sub zero, deoarece hotărî că-i era mai curând frig, și de mai multe ori îl străbătură niște flori reci, în vreme ce pe sub arcadele de lemn ale galeriei privea umezeala care plutea și se infiltra părând că e gata dintr-o clip în alta să se prefacă în ninsoare. Cât era de straniu că, în ciuda acestei umezeli pătrunzătoare, obrajii continuau să-i fie uscați și fierbinți de parcă ar fi stat într-o odaie supraîncălzită. Se simțea încă ridicol de obosit de pe urma exercițiilor făcute cu păturile - și în adevăr Ocean Steamships îi tremura în mâini de îndată ce voia să citească. Își spuse că totuși nu era perfect sănătos, ci destul de anemic așa cum remarcase și consilierul aulic Behrens, și fără îndoială că din această cauză îi era frig. Însă toate aceste senzații neplăcute erau compensate de poziția lui excepțional de comodă, datorită calităților greu de analizat, aproape misterioase, ale șezlongului, pe care Hans Catorp avusese prilejul să le prețuiască încă la prima sa cură de odihnă, și care iarăși se verificau într-un chip atât de fericit. Totul depindea de materialul capitonajului, de înclinarea plăcută a spătarului, de înălțimea și lărgimea potrivită a rezemătoarelor sau numai de consistența sulului - pe scurt nu era omenește posibil să se asigure o poziție mai buă pentru trupul în stare de odihnă, decât prin acest minunat șezlong.
Prin urmare, Hans Castorp era cu inima împăcată la gândul că avea în față două ore libere și precis delimitate, aceste două ore ale unei cure principale de odihnă, confirmate de un program oficial, de o dispoziție binevenită, deși el nu era aici decât un musafir. Căci avea o fire răbdătoare, putea să stea multă vreme fără nici o ocupație și-i plăcea, după cum s-a mai spus, odihna pe care activitatea zgomotoasă nu reușea să-l facă s-o uite, odihna pe care nici nu se grăbea s-o consume și nici n-o irosea. La ora patru venea ceaiul cu cozonac și dulceață, apoi puțină mișcare în aer liber, după aceea iarăși odihnă pe șezlong, la ora șapte era cina care avea, ca toate mesele, încordările și curiozitățile ei, și pe care o așteptai cu o anumită bucurie, apoi îți aruncai privirile în cutia stereoscopului, în luneta caleidoscopică sau pe ecranul cinematografic...Hans Castorp cunoaștea pe dinafară programul zilnic, dar ar fi fost o exagerare să se spună că este de pe acum ”aclimatizat”.
În fond, este un proces ciudat această aclimatizare într-un loc străin, această adaptare și prefacere câteodată obositoare, pe care le suporți numai pentru ele înșile, ca să spunem așa, dar cu intenția definitivă de a le părăsi imediat ce se vor fi împlinit, pentru a te reîntoarce la starea anterioară. Introduci aceste soiuri de experiențe în cursul principal al vieții, ca pe o întrerupere, ca pe un intermediu, cu scopul de-a te ”odihni”, adică pentru a modifica și primeni funcțiunile organismului care amenințau, ba chiar era gata-gata să se deterioreze în monotonia nearticulată a existenței, pentru a te epuiya și abrutiza. Dar pe ce se întemeiază această abrutizare și epuizare a unei reguli multă vreme neîntrerupte ? Nu e atât oboseala trupească și spirituală, măcinată de cerințele aspre ale vieții (căci pentru aceasta remediul cel mai întăritor ar fi o simplă odihnă), ci e mai degrabă ceva sufletesc, este retrăirea timpului amenințată să se piardă în mijlocul unei monotonii neîntrerupte, trăire care este ea însăși atât de strâns înrudită și legată de sentimentul vieții, încât una nu poate fi slăbită fără ca cealaltă să nu lânceească și să se stingă la rândul ei. Asupra esenței plictisului s-au răspândit multe concepții eronate. În general, se crede că valoarea conținutului și a noutății sale ”gonesc” timpul, adică: îl scurtează - pe când monotonia și pustiul îi îngreuiază și-i încetinează curgerea. Ceea ce nu e întru totul exact. Fără îndoială că uneori pustiul și monotonia lungesc clipa sau ora și le fac mai ”plictisitoare ”, dar ele scurtează și grăbesc până la a reduce la neant marile și extrem de marile cantități ale timpului.
Dimpotrivă, un conținut bogat și interesant este, desigur, capabil să scurteze o oră sau chiar o zi, dar luat în mare, acest conținut dă curgerii timpului întindere, greutate și trăinicie, astfel că anii bogați în întâmplări trec mult mai încet decât anii săraci, pustii și neînsemnați pe care vântul îi mătură, spulberându-i. Prin urmare, ceea ce se numește plictis nu-i în reaitate decât aparența bolnăvicioasă a scurtimii timpului pricinuită de monotonie: marile intervale de timp, când curgerea lor este de o neîntreruptă monotonie, se chircesc într-o măsură care înspăimântă de moarte inima; când o zi seamănă cu toate, ele nu sunt decât o singură zi, iar într-o desăvârșită uniformitate, viața cea mai lungă ar fi percepută ca foarte scurtă și ar trece într-o clipită.
Obișnuința este o somnolență sau cel puțin o istovire a ideii de timp, și când anii copilăriei au fost trăiți încet iar restul vieții s-a desfășurat din ce în ce mai repede, precipitându-se, faptul acesta ține tot de obișnuință. Noi știm bine că însușirea unor schimbări ale obișnuinței, sau ivirea unor obișnuințe noi, reprezintă singurul mijloc de care dispunem pentru a ne păstra în viață, pentru a ne împrospăta percepția timpului și pentru a obține o reîntinerire, o întărire și încetinire a sentimentului vieții în general. Acesta este scopul schimbării aerului și al locului: binefacerea modificării și a evenimentului. Primele zile ale șederii într-un loc nou au un ritm tineresc, adică viguros și vast - care ține vreo șase sau opt zile. După aceea însă, chiar pe măsură ce ne ” aclimatizăm”, le simțim cum se scurtează: oricine depinde de viață sau mai bine zis voiește să depindă de viață, își dă seama cu groază cât de ușoare și fugare trec zilele: și ultima săptămână, din patru de pildă, este de o repeziciune și de o superficialitate îngrijorătoare.
Firește că înviorarea ideii de timp acționează și dincolo de această perioadă intercalată, și-și revendică noile drepturi chiar și după ce am revenit pe vechiul făgaș; primele zile ce le trăim acasă, după această schimbare, ne apar de asemenea noi, vaste și tinere, dar numai unele dintre ele; căci ne integrăm mai repede în regula obișnuinței decât în ritmul întreruperii ei, iar când ideea de timp este trudită de vârstă sau - ca urmare a unei slăbiciuni congenitale - nici n-a fost prea dezvoltată, atunci ea ațipește foarte iute și chiar la capătul a douăzeci și patru de ore este ca și cum nici n-am fi plecat vreodată, iar călătoria n-a fost decât visul unei nopți.
Observațiile acestea n-au fost introduse aici decât pentru că tânărul Hans Castorp avea idei asemănătoare când, după câteva zile, îi spuse vărului său (privindu-l cu ochii injectați):
- Este și rămâne un fapt ciudat că, la început, când te afli într-un loc nou, timpul îți pare atât de lung. Aceasta înseamnă... Firește, nu vreau de loc să spun că mă plictisesc, dimpotrivă, mă distrez regește. Dar când mă uit îndărăt, așadar retrospectiv, am impresia că, dacă mă înțelegi bine, e ca și cum aș fi aici de nu știu câtă vreme și că din clipa când am sosit - fără a realiza imediat acest lucru, iar tu mi-ai spus : ”Hai, coboară o dată !”, îți amintești ? - a trecut o adevărată eternitate. Lucrul acesta n-are absolut nimic de-a face cu măsurătorile și nici cu rațiunea, ci este o pură chestiune de sensibilitate. Firește că ar fi stupid să spui: ”Cred că mă aflu aici de două luni” - și ar fi și un nonsens. Dimpotrivă, nu pot spune decât: ”De foarte mult”.
