Complexitatea vieții sociale și spirituale a secolului XX, precum și evoluția tehnicilor scriitoricești - proză ce tinde să devină un instrument tot mai perfecționat de expresie literară atât a realităților istorice, sociale, individuale, cât și a domeniilor invizibilului (viața psihică în literatura de analiză, lumile încă neexplorate din literatura științifico-fantastică).
Epica de mai mici dimensiuni (schița, nuvela, povestirea) se dezvoltă în special pe direcțiile observației sociale, a simbolicului și fantasticului. La începutul secolului XX, nuvelele lui Thomas Mann îmbină observația oamenilor cu estetismul din perspectiva unui ideal neoclasic. Influența stilului ziaristic, sobru, direct, concis se exercită asupra prozei, ilustrată de E. Hemingway.
În preajma primului război mondial, F. Kafka aduce o contribuție esențială la impunerea povestirilor cu caracter parabolic și exprimând absurdul existenței într-o lume mărginită și opresivă prin creații, precum Verdictul, Metamorfoza etc.
Nuvela fantastică, având rădăcini în romantism, se îmbogățește în secolul XX, aprofundând latura filozofică și de substrat mitic, datorită unor scriitori ca : Vasile Voiculescu, Mircea Eliade și Gabriel Garcia Marquez. O formulă originală, de fantastic livresc, cultivă prozatorul argentinian Jorge Luis Borges.
Asistăm de asemenea la proliferarea povestirilor și romanelor științifico-fantastice.
Dar nici una dintre speciile prozei nu cunoaște succesul, răspândirea și diversificarea romanului, secolul XX fiind numit pe bună dreptate ”secolul romanului”.
Astfel, evoluția romanului se caracterizează printr-o unitate dialectică între continuitate și discontinuitate, între tradiție și inovație. Apar opere care continuă tradiția prozei obiective, ale marilor construcții epice din veacul precedent, ample romane frescă prezentând o întreagă societate la un moment dat sau de-a lungul anilor prin prisma generațiilor succesive ale aceleași familii (Thomas Mann - Casa Buddenbrook, John Galsworthy - Forsyte Saga și O comedie modernă, Roger Martin du Gard - Familia Thibault, Wladyslaw Reymont - Țăranii, Liviu Rebreanu - Răscoala), ori urmărind procesul de formare a unei personaltăți, ca în Bildungsromanul pe care îl realizează Romain Rolland prin Jean Christophe.
În literatura română, G. Călinescu se întoarce programatic la tradițiile romanului balzacian scriind Enigma Otiliei.
Naturalismul este continuat în romanele scriitorului maghiar Moricz Zsigmond, iar prozatorul american John Steinbeck îmbină elementele naturaliste cu lirismul spre a prezenta viața dezmoșteniților (Pășunile raiului, Fructele mâniei, La este de Eden).
Literatura rusă a adoptat cu predilecție tipul de roman vast, epopeic, adecvat necesității de a exprima profundele și teribilele transformări din viața și conștiința oamenilor produse de evenimentele Marii Revoluții din Octombrie. Pe linia marilor tradiții ale literaturii ruse au creat splendide cicluri romanești scriitori ca A. Tolstoi și Boris Pasternac (Doctor Jivago).
În secolul al XX-lea apar romane care inovează formulele speciei, fie prin deplasarea unor accente, fie prin modificări de structură. Dacă operele citate mai sus contribuie la lărgirea perspectivei romanești prin extinderea investigației asupra unor medii diverse, alte creații o aprofundează în direcția explorării zonelor adânci ale psihicului și a desprinderii unor sensuri filozofice privind destinul uman. Având în Dostoievski un genial precursor și beneficiind de cuceririle psihologiei moderne, în special pe orientarea ei psihanalitică, romanul depășește analiza raționalului și se adâncește în cercetarea subconștientului. Pentru a exprima amestecul complex de gânduri, senzații, percepții, impulsuri subconștiente care caracterizează psihicul uman, scriitori ca James Joyce (în Ulise) sau William Faulkner (în Zgomotul și furia) utilizează procedeul monologului interior, bazat pe principii similare acelora ale dicteului automat cultivat de suprarealiști.
Romanul secolului XX a fost profund marcat de experiența proustiană, de autoanaliza minuțioasă și pătrunzătoare din În căutarea timpului pierdut, sensibilă la stările cele mai vagi și la modificările aproape imperceptibile ale senzațiilor, subordonată însă unor principii de riguroasă construcție a romanului.
La rafinarea modalităților de analiză psihologică au contribuit și romanele Virginiei Woolf (Valurile, Spre far).
Proza analitică a lui Francois Mauriac manifestă preocupare pentru problematica morală (Nodul de vipere, Therese Desqueyroux)
Preocuparea pentru problematica filozofică a condiției umane se manifestă în romane cu un pronunțat caracter simbolic, parabolic, aflate sub semnul existenței absurde, în care indvidul este sfărâmat de mecanismele unui univers inuman (Franz Kafka - Procesul, Castelul), își consumă viața în așteptarea unui eveniment decisiv (care nu se întâmplă) (Dino Buzzatti - Deșertul tătarilor), ori găsește sensul vieții în acțiune și solidaritatea oamenilor (Ernest Hemingway - Bătrânul și marea, Pentru cine bat clopotele, Adio arme; Andre Malraux - Condiția umană, Albert Camus - Ciuma)
Alte romane utilizează alegoria și parabola spre a protesta împotriva dictaturii (Ernst Junger - Pe falezele de marmură; Gabriel Garcia Marquez - Toamna patriarhului), ori spre a întruchipa un ideal de personalitate umană (Herman Hesse - Jocul cu mărgelele de sticlă).
Se produc mutații și pe planul formei romanului, la nivelul elementelor sale esențiale. Astfel, sub influența psihanalizei, a existențialismului și a creației dostoievskiene, personajul își pierde coerența pe care o avea în romanul tradițional, încetând să mai fie un tip sau un caracter, pentru a evolua în timp sau a se modifica în funcție de unghiul din care este privit, ca în romanele lui Marcel Proust, James Joyce sau Hortensia Papadat-Bengescu.
Asistăm astel la dislocarea narațiunii, care nu mai urmărește totdeauna evenimentele în succesiunea lor logică, ci le schimbă ordinea în funcție de asociațiile pe care le face personajul - precum în Ulise de J.Joyce sau În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust.
Perspectiva naratorului nu mai este aceea a creatorului atotștiutor, situat deasupra evenimentelor, ci se limitează la faptele cu care el vine direct în contact. Această situație trebuie pusă în legătură cu trecerea narațiunii de la persoana a treia la persoana întâi și cu integrarea naratorului în cele relatate (În căutarea timpului pierdut), ceea ce contribuie la implicarea mai profundă a cititorului în universul romanului. Pentru a spori impresia de autenticitate, romancieri ca Andre Gide (Falsificatorii de bani), Thomas Mann (Doctor Faustus), Camil Petrescu (Patul lui Procust) recurg la procedeul introducerii în operă a unor documente, scrisori sau jurnale intime. Se sugerează în acest mod și relativitatea punctelor de vedere, care alternează și în romane realizate prin alte modalități, cum sunt acelea ale lui Joyce și Faulkner.
Întâlnim aceeași relativitate a punctelor de vedere în noul roman francez: Trepte de M. Butor și În labirint de Alain Robbe-Grillet - reiau prezentarea aceleiași realități din perspective multiple.
În cadrul acestei orientări, Nathalie Sarraute inovează romanul psihologic prin investigarea zonei dintre inconștient și conștient (Portretul unui necunoscut, Fructele de aur, Între viață și moarte).
În tendința sa de cuprindere totală a realității, romanul secolului al XX-lea recurge la interferența între genuri, deschizându-se pătrunderii unor elemente poetice (Marcel Proust - În căutarea timpului pierdut, Gabriel Garcia Marquez - Un veac de singurătate) sau îmbinând liricul, epicul și dramaticul (J.Joyce - Ulise), comicul și tragicul (W.Faulkner - Cătunul).
De asemenea, romanul preia modalități specifice altor arte: muzicii, ale cărei influențe atât de specifice sunt vizibile în structura operelor lui Thomas Mann - Muntele vrăjit și Doctor Faustus, sau cinematografiei, a cărei tehnică se recunoaște (pentru începuturi) în creația lui John Dos Passos - Paralela 42.
Timpul devine subiect de meditație pentru o importantă categorie de romancieri ( M. Proust, Th. Mann, G.G. Marquez), care dau problemei interpretări originale, bazate pe opoziția dintre timp obiectiv (exterior) și timp subiectiv (durată trăită), pe un raport între spațiu și timp ce amintește teoria relativității a lui A.Einstein, ori pe ideea simultaneității unor momente succesive și a repetabilității evenimentelor.
Reluînd tradiții ale romanului romantic, anumiți romancieri ai secolului XX cuprind în creația lor miticul și fantasticul, pe care le îmbină cu realul, așa cum se întâmplă, de exemplu, în opera lui G.G. Marquez (Un veac de singuătate) sau M. Bulgakov (Maestrul și Margareta). Această preocupare se dezvoltă pe alte coordonate în romanele științifico-fantastice, în operele unor scriitori ca Herbert George Wells, Isaac Asimov, Frank Herbert etc.
Spiritul ironic (caracteristic pentru unele creații ale lui Thomas Mann sau pentru Omul fără însușiri de Robert Musil) se întâlnește în romanul acestui secol cu spiritul parodic. În acest sens, dar în modalități diferite, Ulise de J.Joyce dă o replică peste timp lui Don Quijote, capodopera lui Cervantes.
Prin personalitățile care îl ilustrează, prin înnoirile profunde pe care le aduce, prin diversitatea formulelor pe care le propune, romanul secolului XX reprezintă un moment de o deosebită importanță în evoluția literaturii universale.
