Marcel Proust, unul dintre ctitorii romanului modern, s-a născut la 10 iulie 1871. Copilăria și-a petrecut-o la Paris și la Illiers, orășelul pe care îl va trece în literatură sub numele de Combray. După studii de drept și filozofie, își împarte rinerețea între scris (vol. Plăcerile și zilele) și viața mondenă.
Ultimii 15 ani de viață luptă cu o boală chinuitoare (plămâni), care îl izolează de lume, muncind enorm la capodopera sa, În căutarea timpului pierdut. Obișnuia să lucreze noaptea și să doarmă ziua.
Primul volum, Swann, apare în 1913.
Cartea își continuă apariția cu volumele La umbra fetelor, în floare, Guermantes, Sodoma și Gomora, Captiva, Fugara și Timpul regăsit, ultimele trei apărute postum.
ÎN CĂUTAREA TIMPULUI
PIERDUT
(A la recherche du temps perdu)
1913 - 1927
Roman de profundă analiză psihologică, scris la persoana întâi, opera lui Proust are în centrul ei problema timpului, văzut ca durată, și posibilitatea de a face să retrăiască, prin intermediul memoriei involuntare, un moment trecut în toată bogăția lui de senzații.
Acoperind o perioadă de circa 50 de ani, romanul urmărește evoluția lui Marcel din copilărie până la maturitate, înaintarea în cunoașterea de sine, de la primele contacte cu realitatea și până la descoperirea vocației: crearea unei opere prin care să învingă timpul, care să-i redea fericirea prin intuirea esenței realității, dincolo de aparențele ei fugare și contradictorii.
Amintirile copilăriei petrecute la Combray deschid romanul și încadrează capitolul O dragoste a lui Swann, episod scris la persoana a treia și aparent de sine stătător, deși legat prin multe fire de restul romanului.
Volumele următoare prezintă apariția sentimentului erotic , manifestat în formele sale copilărești și adolescentine față de Gilberte, fiica lui Swann, și față de grupul ”tinerelor fete în floare”, întâlnite pe plaja de la Balbec.
Din acest grup se va detașa Albertine, iubita pe care Marcel o va ține captivă în apartamentul său, cât mai departe de lumea care îi stârnește gelozia.
Albertine îl părăsește și moare într-un accident chiar atunci când intenționa să se reîntoarcă alături de el.
Dragostea și gelozia lui Marcel o vor urmări și după moarte, încercând zadarnic să-i reconstituie adevărata personalitate din impresii și informații disparate.
Paralel cu această educație sentimentală, Marcel pătrunde în lume, cunoaște prietenia, viciul, arta, viața militară, viața mondenă.
Acestor rxperiențe li se adaugă în final experiența timpului: revenit la Paris după o îndelungată ședere într-o casă de sănătate, Marcel își regăsește personajele îmbătrânite și transformate pr planul vieții personale sau al poziției sociale.
Ducându-se la o recepție, Marcel trăiește, în curtea prințului Guermantes, revelația posibilității de a învinge timpul prin artă.
Fragmentul ales este reprezentativ pentru ilustrarea memoriei involuntare:
SWANN
Trecuseră mulți ani de când, din amintirea pe care mi-o lăsase Combray-ul, tot ce nu era teatru și drama culcării mele nu mai exista pentru mine, când într-o zi de iarnă, întorcându-mă acasă, mama, văzând că-mi este frig, îmi propuse, împotriva obiceiului meu, să beau puțin ceai. Am refuzat la început și, nu știu pentru ce, m-am răzgândit. Ea trimise după una din prăjiturile scurte și durdulii numite mici madlene, care parcă ar fi fost turnate în ghiocul scobit al unei scoici Saint-Jacques. Și curând, în mod mașinal, copleșit de ziua mohorâtă și perspectiva tristă a zilei de mâine, am dus la gură o linguriță de ceai în care înmuiasem o bucată de madlenă. Dar chiar în clipa în care înghițitura amestecată cu firimiturile prăjiturii îmi atinseră cerul urii, am tresărit, atent la lucrul extraordinar care se petrecea cu mine. O plăcere fermecătoare mă cuprinse, mă izolase, fără să am noțiunea a ceea ce o pricinuise, făcând în același timp ca vicisitudinile vieții să-mi devină indiferente, dezastrele ei inofensive, scurtimea ei iluzorie, în același chip în care operează dragostea, când te simte umplut cu o esență prețioasă: sau, mai degrabă, această esență nu era în mine, ea eram eu. Încetasem să mă mai simt mediocru, întâmplător, muritor. De unde putea să-mi vină această bucurie puternică ? Simțeam că ea era legată de gustul ceaiului și al prăjiturii, dar că-l întrecea nespus și nu trebuia să fie de aceeași natură. De unde venea ea ? Ce însemna ea ? Unde să pun mâna pe ea ? Beau o a doua înghițitură în care nu găsesc nimic mai mult decât în cea dintâi, a treia care-mi aduc ceva mai puțin decât a doua. Trebuie să mă opresc, însușirea băuturii parcă scade. E limpede că adevărul pe care-l caut nu e în ea, ci în mine, unde l-a trezit, dar nu-l cunoaște, și nu poate decât să repete la nesfârșit, cu din ce în ce mai puțină tărie, aceeași mărturie pe care nu știu să o tălmăcesc și pe care vreau, cel puțin, să i-o cer din nou și să o regăsesc neatinsă, la dispoziția mea, numaidecât, pentru o lămurire hotărâtoare. Las ceașca din mână și mă îndrept spre mintea mea, care trebuie să găsească adevărul. Cum însă ? Grea nesiguranță, ori de câte ori mintea se simte depășită de ea însăși; când ea, care este cercetătorul, este în același timp și ținutul întunecat în care trebuie să scormonească și în care toată încărcătura nu-i va fi de nici un folos. Să caute ? Nu numai atât: să creeze. E în fața unui lucru care nu există încă și pe care numai ea îl poate realiza, făcându-l apoi să pătrundă în lumina lui.
Și încep iarăși să mă întreb care ar putea fi această stare necunoscută ce nu aducea nici dovadă logică, ci evidența fericirii ei, a realității ei, în fața căreia celelalte dispar. Vreau să încerc să o fac să apară din nou. Mă întorc cu gândul la clipa în care am luat prima linguriță de ceai. Regăsesc aceeași stare, fără vreo deslușire nouă. Solocit minții mele o sforțare mai mult, anume să readucă încă o dată senzația care dispare. Și pentru ca nimic să nu frângă avântul cu care ea se străduiește să o cuprindă din nou, înlătur orice piedică, orice idee străină, îmi adăpostesc urechile și atenția din odaia vecină. Simțind însă că mintea îmi obosește fără să izbândească, o silesc, deootrivă, să-și îngăduie distracția pe care i-o refuzam, să se gândească la altceva, să-și refacă puterile înaintea unei încercări supreme. Apoi, fac pentru a doua oară vid în jurul ei, pun din nou în față-i savoarea încă recentă a acestei prime înghițituri și simt tresărind în mine ceva care se mută din loc, care ar vrea să urce, ceva căruia i s-a ridicat ancora de la o mare adâncime; nu știu ce este, dar urcă încet; simt rezistența și aud zgomotul depărtărilor străbătute.
Firește, ceea ce palpită în adâncul meu trebuie să fie imaginea, amintirea vizuală care, legată de această savoare, încearcă să o urmărească până la mine. Dar se zbate prea departe, prea confuz; abia dacă percep reflexul neutru în care se amestecă vârtejul de necuprins al culorilor puse în mișcare; dar nu pot să deosebesc forma, să-i cer, ca singurul interpret posibil, să-mi tălmăcească mărturia contemporanei, tovarășei sale nedespărțite, savoarea, să-i cer să-mi spună de ce împrejurare deosebită, de ce epocă din trecut e vorba.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Și, pe neașteptate, amintirea mi-a apărut. Gustul acesta era acela al bucății de madlenă pe care mătușa Leonie mi-o oferea după ce o înmuiase în infuzia ei de ceai de tei, când mă duceam la ea în odaie, duminica dimineața, la Combray (în acea zi nu ieșeam înainte să se fi făcut ora de liturghie), să-i spun bună ziua. Vederea micii madlene nu-mi amintise nimic, înainte de a o fi gustat; poate pentru că zărindu-le deseori de atunci, fără să le mănânc, pe mesele cofetarilor, imaginea lor părăsise aceste zile petrecute la Combray ca să se lege cu altele mai recente; poate pentru că, din aceste amintiri ieșite de atât de multă vreme din memoria mea, nimic nu mai supraviețuia, totul se dezagregase; formele - și acelea ale micii scoici de patiserie, atât de generos senzuală, în cutele ei severe și cucernice - dispăruseră sau, adormite, își pierduseră puterea de ezpansiune care le-ar fi îngăduit să ajungă până la conștiință.
