Fotografie foarte foarte rară din 1871 - Mihai Eminescu
Am cunoscut foarte de-aproape pe un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă și mai înaltă fantazie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară „formă nouă limba veche și-nțeleaptă", pe care o cunoștea atât de bine și o iubea atât de mult.
De felul lui mândru, el fugea de onoruri, știindu-le câte concesiuni costă. Melancolic și pasionat, deși-n același timp iubitor de veselie si de petreceri ușoare, ura din convingere așa-numitele conveniențe și poleiala lumii. Niciodată nu primea bucuros laude, nici chiar de la puținii prietini, foarte puțini, pe cari-i avea și-n judecata și sinceritatea cărora credea — darmite pe ale acelei mulțimi de seci fără talent, judecată, nici sinceritate, cari se tot vâră în biata noastră literatură ca microbii răufăcători în trupul omului sănătos și cari nu se sfiesc a se fuduli à tout propos cu un prieteșug ce nu le-a fost nicicând acordat ! Laudele acelora îi inspirau d-a dreptul „dezgust".
Dar dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de zgomot și de laude, asta nu era decât din pricina deșertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină și manifestă încredere, față cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent, și o știa mai bine decât oricine: nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decât mai puțin de ce credea el însuși. De aceea opera ce ne-a lăsat-o nu denotă nici un moment de ezitare sau de neîncredere în sine. Câtă încredere avea în puterea talentului său ne-o spune singur.
Iată ce-i zice femeii care n-a înțeles că trebuia să-i cază roabă în genuchi la farmecul primei lui aruncături de ochi:
„Dîndu-mi din ochiul tău senin
O rază dinadins,
În calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;
Ai fi trăit în veci de veci
Și rânduri de vieți;
Cu ale tale brațe reci
Înmărmureai măreț
Un chip de-a pururi adorat,
Cum nu mai au perechi
Acele zâne ce străbat
Din timpurile vechi;
Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt
Și noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pământ!"
Se poate o mai mare și mai îndreptățită îndrăzneală? Și iată ce gândea mai apoi despre mulțimea „amatorilor" și „cunoscătorilor":
„De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva
Fàmenii din ziua de-astăzi să mă-nceapă-a lăuda:
Dacă port cu ușurință și cu zâmbet a lor ură,
Laudele lor desigur m-ar scârbi peste măsură."
Sărmane omule! dac-ai învia, ai vedea că de ce te temi nici moartea nu te poate scăpa!
Omul acesta a trăit, mai des mâhnit, mai rar vesel, într-un cerc foarte restrâns de prietini. Dar era și un om ciudat! El își făcea o plăcere din necaz și din durere o voluptate. Dacă n-avea vreo supărare, și-o căuta; dacă nu venea să-l întâmpine durerea dinafară, el știa să și-o scormonească singur din rărunchi. Cu un astfel de caracter mai era și de tot sărac. Îmi vine destul de greu să contrazic niște autorități în materie literară, știind bine cât le iritează contrazicerea și cât de primejdioasă e iritația lor pentru soarta și reputația unor simpli muritori ca noi; dar trebuie să spun odată că poetul de care e vorba a trăit material rău; sărăcia lui nu este o legendă: a fost o nenorocită realitate, și ea îl afecta foarte. Ce Dumnezeu! doar n-a trăit omul acesta acum câteva veacuri, ca să ne permitem cu atâta ușurință a băsni despre trista lui viață!... a trăit până mai ieri, aci, cu noi, cu mine, zi cu zi, ani întregi... Pe cine vrem noi să amăgim?
Talentul lui de poet nu-i producea nimica; două-trei funcțiuni care le-a avut - bibliotecar, apoi revizor școlar - destul de slab plătite, a trebuit să le părăsească silit și într-un târziu să găsească mijloc de trai în presa militantă. Cum stoarce puterile unui om de talent acest fel de muncă, unde este silit să-și avorteze zilnic prin provocare voită gândirile și concepțiile, și cât de rău e prețuită la noi se știe. Poetul a trăit cum a murit - foarte nenorocit și ca viață materială: copil ursit să sufere și cu sufletul, și cu trupul. De foame nu pierea, ce-i drept; dar suferea amar de sărăcie.
S-a susținut că disprețuia averea... E un neadevăr - pe care nu-l poate spune decât sau cine n-a cunoscut pe poet, sau cine... vrea să spună un neadevăr - o afirm eu aci cu siguranța că afară de teorii fantaziste, psihologice, etnice, etice, estetice șcl. nu voi căpăta nici o dezmințire serioasă. L-am cunoscut, am trăit lângă el foarte aproape vreme îndelungată și știu cât de mult preț punea pe plăcerile materiale ale vieții. L-am văzut destul de adesea scrâșnind de lipsă. Contrarietatea patimilor, dorul vag de poet, acel dor de care se depărtează ținta cu cât îi pare lui că se apropie de dânsa, îl aruncau, ce-i drept, în cea mai întunecată melancolie, dar nu-l zdrobeau niciodată; lipsa materială însă îl excita, îl demoraliza, îl sfărâma cu desăvârșire... da, dar era prea mândru ca să se plângă de asta, și mai ales acelora ce trebuiau s-o înțeleagă nespusă.
S-a zis că era risipitor și că, orice sume ar fi trecut prin mână-i, el tot nefericit ar fi fost, de vreme ce nefericirea lui era de un fel curat moral. Minunată judecată, dar ieftină scuză pentru acei ce l-au lăsat totdeauna în lipsă, deși-l puteau ajuta cu toată dignitatea, deși apropierea lui le-a făcut cinste și... profit - și încă le face. Da, era risipitor, pentru că iubea și el plăcerile brutale ale vieții; și doar are și un om de valoare dreptul să dorească aceste plăceri; da, nenorocirea lui era de un fel moral, și tot nenorocit ar fi fost dispunând de orișicâte mijloace; însă, fiindu-i sufletul atât de iritabil, îi mai trebuia și trupul chinuit și nemângâiat ? și obținerea bunurilor lumești i-ar fi sporit, ori alinat chinul sufletesc ?
Astăzi nu mai încape îndoială că el era osândit de la naștere să moară cum a murit; însă neajunsurile practice ale traiului, hrană ordinară, interior mizer, nevoie continuă de muncă grosolană obligată și ridicul plătită - cu același fin și nobil instrument cu care trebuia să cânte plutirea lunii pe mișcătoarea mărilor singurătate - și pofte arzătoare, atât de ieftine pentru alții, atât de scumpe, mai adesea imposibile de mulțumit pentru el, i-au grăbit scurta cale către tristu-i sfârșit.
Când era în culmea funcționării, mașina cea admirabilă s-a stricat deodată: regulatorul, care avea de la început în aliajul său un punct țâcnit, s-a frânt în toiul mișcării: „organele erau acum sfărmate și maestrul nebun”! Până aci trăise destul de rău... Cine ar fi, nu plătit, ci barem citit versurile lui ? Aproape niminea. Câți îl știau că există ? Foarte puțini. De-acu încolo, țin-te popularitate !...
Mulți cuminți trec pe drum și, dacă nu sunt și puternici, din câți îi cunosc, d-abia unii le scot căciula; dar după un nebun, fără să-l cunoască nimeni, se strânge și se ia toată lumea. Și astfel succesul primei ediții a întrecut toate așteptările editorilor.
A trecut apoi câtva timp și l-am revăzut. Întâia criză trecuse; nu mai era același om, dar era un om ca toți oamenii, cu mintea normală, întreagă, și tocmai de aceea nu mai era același om.
Era liniștit, trist, sfios și, o probă mai mult că devenise iar cuminte, era cam rușinos, având conștiința deplină de tot ce i se întâmplase. Acum încalte, nu mai poate încăpea vorbă, era în completă mizerie.
Iată ce scria el către un amic - scriptura este excesiv de îngrijită, pare că s-ar fi temut ca nu cumva, din vreo aruncătură mai liberă a condeiului, să iasă bănuiala că mintea i-ar fi câtuși de puțin nestăpânită - iată:
„Boala îndelungată de care am suferit m-a împiedicat de la ținerea unei corespondențe regulate. Acum, fiind întrucâtva mai restabilit, vin a vă ruga să v-aduceți aminte de mine, de lipsa aproape absolută în care mă aflu. Dacă vă este cu putință a-mi veni în ajutor, vă rog a o face cât de curând, căci cea mai mare mizerie mă amenință..."
Trist document !
După destulă vreme de mizerie, a venit recidiva și apoi, din fericire, moartea.
Moartea - ea a desăvârșit opera nebuniei. Crierul care a gândit despre soarta omului de geniu
„Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie, cu priviri nepasătoare;
Iar deasupra tuturora va vorbi un mititel,
Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră...”
- n-a apucat încă să putrezească bine, și ce de asociații și de comitete care să-i garanteze trecerea la posteritate ! ce zgomot ! ce popularitate ! ce de „mititei” !
Dar nu e meritată popularitatea aceasta ? se va zice.
- Ba da.
- Dar nu era în adevăr un om de geniu ?
- Nu mai încape vorbă.
- Dar nu se cade să ridicăm statuie la asemenea oameni ?
- Negreșit... Însă...
Ieri d-abia îl cunoșteau și-l aprețiau câțiva prieteni de aproape, și astăzi e un nume la modă, universal cunoscut; ieri d-abia avea ce mânca, „în lipsă aproape absolută de subsistență, amenințat de cea mai mare mizerie”, și astăzi se mănâncă mulți bani - direct, cu opera lui, indirect, sub pretextul numelui lui; ieri, d-abia haine și hrană, astăzi, statuie și monumente de bronz, de marmură, de... hârtie velină - mai știu eu de ce !
Atât de desăvârșită necunoaștere și părăsire în viață, ș-apoi, într-o clipă, atâta zgomot, atâta solicitudine și închinăciune după moarte !
Apoi nu-i aceasta o crudă ironie ?
- - - - - - - - - -
În Timpul din 15 iulie 1890; p. 1.
În Note și schițe, 1892, p. 17
Momente, schițe, amintiri, 1908
Ion Luca Caragiale 1852/3 - 1912
