BOEMA MEA
(Fantezie)
Porneam, vârându-mi pumnul în buzunarul rupt,
Şi însuşi pardesiul părându-mi ideal.
Sub ceru’nalt, o, muză, ţi-eram supus feal;
O, ce iubiri, ce mândre, în visu-mi întrerupt!...
Nădragii ultimi, bieţii, vai, găuriţi erau!
— Şi, visător de-o şchioapă, ce rime pe cărare
Înşiruiam, în mersu-mi spre hanul Caru-Mare!
Şi-n cer atâtea stele cu foşnet îmi şopteau!
Cum le-ascultam, gingaşe... pe margine de cale
Mă aşezam; pe frunte-mi se prelingeau agale
Stropi, rouă, dând putere precum un vin vrăjit;
Ori, rimele cu bezna mi le-mpleteam fantastic;
Şi din pantofii - lire - răniţi, un fir elastic
Trăgeam, ţinând piciorul de pieptul meu lipit.
CÂNTECUL CELUI MAI ÎNALT TURN
Trândavă juneţă,
Roabă orişicui,
Din delicateţă
Viaţa mi-o pierdui.
O, să vină-o zi
Când ne vom iubi!
Mi-au spus: lasă baltă
Totul, şi te du!
Bucuria-naltă
S-a sfârşit de-acu̕ !
Nimic nu-i stea-n cale
Sihăstririi tale!
Rabd de-atâta vreme,
Că am şi uitat;
Necazuri şi temeri
În cer au zburat.
O sete scârboasă
Vinele-mi apasă.
La fel şi-o livadă,
Uitării de-o dai,
Cade iute pradă
Pirului - un rai
Bântuit de sute
De muşte limbute!
Inima, sărmana,
Văduvită iar,
Are doar icoana
Preacuratei, dar
Cin̕ se roagă, oare,
Sfintei Născătoare?
Trândavă juneţă,
Roabă orişicui,
Din delicateţă
Viaţa mi-o pierdui.
O, să vină-o zi
Când ne vom iubi!
ÎNCHEIERE
Porumbeilor care tremură în câmp, printre pomi,
Vânatului care, către noapte, aleargă în cete,
Jivinelor apei, dobitoacelor supuse de om
Şi ultimilor fluturi, – chiar şi lor le e sete!
Dar să te topeşti unde se topeşte, stingher, acest nor
– O, blagoslovit de atâta răcoare! –
Şi să-ţi dai duhul în viorelele astea, ale căror zori
Împovărează aceste păduri seculare?
PRIETENII
Vino, vinurile-n valuri
Bat în plajă, milioane!
De pe culmi de munți și dealuri,
Curge Bitter-ul, bulboane!
Haideți, înțelepți hagii,
Spre-Absintul cu verzi coloane!...
EU – Peisajul nu mă-nbie.
Ce-i, prieteni, o beție?
Eu prefer să putrezesc
Într-un smârc, m-oi pierde
Printre lemne ce plutesc
Sub clăbucul verde.
ŞIREATA
Charleroi, octombrie 1870
Brusc, în sufrageria cea brună, cu miros
De fructe şi vopsele, înşfac o farfurie
Cu nu ştiu ce mîncare din Belgia, fălos
În uriaşul scaun, cum mi se cade mie.
Ascult, mut, orologiul şi fericit mă-ndop.
Uşa, bucătăriei acum dă să se crape
Şi suljnica apare, dar nu ştiu cu ce scop;
Baticu-i ştregăreşte e desfăcut aproape.
Şi, tot plimbînd un deget mic şi tremurator
Pe-obrazu-n catifeaua-i de piersică, uşor,
Cu buzele făcîndu-mi o mutră de tot hazul,
În faţă blinde-mi pune, şi nici nu i-am cerut;
- Apoi, aşa, desigur, să capete-un sărut - ,
În şoptă : Simţi tu oare ? un frig mi-a prins obrazul.
FOAMEA
De am vre-o poftă și-aplecare
E doar de glod și piatră tare.
Prânzesc tot din vazduh din cer.
Din stânca, din carbuni, din fier.
Foame-mi, rostiți. Și pașteți, lin,
Sunetele vâlcelei.
Atrageți veselul venin
Rochiței-rândunelei.
Mâncați pietrișul spart și dalele
De vechi, bătrâne catedrale;
Prunduri străvechi, diluviale,
Pâini semănate-n dâmburi pale.
MEMORIE
A ăstui ochi de apă supusă jucărie
Fiind, nu pot culege − mi-s brațele prea mici !−
Nici floarea cea gălbuie ce-mi stă în drum, și nici
Pe cea albastră, soră cu apa cenușie.
O, pulbere de sălcii, stârnită de vreun stol !
O, roze de rogozuri cu trupul devorat !
Mi-e nemișcată luntrea, iar lanțul i-e legat
În fundul acestei ape − de ce fel de nămol ?
